IEROMONAH IOAN IAROSLAV

CUM SĂ NE MĀNTUIM?

DUPĂ ĪNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI

 

 

 

 

 

Īntreaga pagină

Carţi

Pagina principală

 

 

 

 

 

 

SCARA ŞI MĂNĂSTIREA SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL – PETRU VODĂ

2005

 

 

 

 

 

 

 


Redactori              DAN ICHIMESCU

                             MANUELA ALEXE

Difuzare                DIONISIE TOMOAIA

Director                MUGUR VASILIU

 

 

 

 

EDITURA SCARA

Asociaţia Romānă pentru Cultură şi Ortodoxie

O.P. 54 – C.P. 65, Bucureşti

telefon 0723.503.406; 0723.046.982

internet www.scara.ro

 

 

 

 


CUVĪNT ĪNAINTE

După Sfinţii Părinţi, cel mai important lucru pe care ar trebui să-l facem - atīt īn bolile trupeşti, cīt şi īn cele duhovniceşti, ultimele de altfel fiind cauzele primelor - este să ne spovedim cum trebuie (Sfīntul Nicodim Aghioritul) şi la cine trebuie (Sfīntul Simeon Noul Teolog). Spovedania este cheia mīntuirii - cum spunea unul dintre cei mai mari duhovnici din zilele noastre. Spovedania adevărată - pentru că este şi una mincinoasă, din nefericire des īntīlnită azi, şi este aşa pentru că cei ce o fac, şi duhovnicii, şi penitenţii nu ţin seama de voia lui Dumnezeu din Sfīnta Scriptură şi de canoanele şi scrierile Sfinţilor Părinţi - spovedania adevărată, aşadar, ar trebui să fie lucrul de care să ne aducem aminte unul altuia cīt mai des, īn fiecare zi. Din sfaturile preoţilor, şi mai ales ale duhovnicilor, şi chiar din discuţiile mai scurte pe care aceştia le-ar avea cu cineva, īndemnurile către spovedanie ar trebui să nu lipsească. Atīt doar că ar trebui să le aducă aminte mereu celor pe care īi īndeamnă la aceasta că spovedania trebuie făcută cum o cer Sfinţii Părinţi şi la acei duhovnici care pot să ducă spre mīntuire sufletele noastre. Fără adaosul acesta foarte important, īndemnul la spovedanie este, dacă am judeca trupeşte, ca şi cum ai īndemna pe cineva la un medic care nu ştie medicină şi face mai mult rău bolnavului, ucigīndu-l cu zile cum se zice.

Spovedania adevărată - şi adesea vom folosi zicerea aceasta, avīnd īn vedere că destui fac o spovedanie mincinoasă şi nemīntuitoare - ne ajută să ieşim īntăriţi duhovniceşte din necazurile de tot felul şi din ispitele noastre, fiind răspunsul la toate problemele pe care le avem. Ea este adevăratul medicament universal. Īnsă, după cum spun Sfinţii Părinţi şi pe ei īi vom cita mereu, fiind singurul izvor adevărat de la care ne putem adăpa duhovniceşte, spovedania „s-a făcut astăzi (aşadar īncă de acum vreo două veacuri) [...] o taină prea puţin folositoare” - după cum spune Sfīntul Nicodim Aghioritul. Cei mai mulţi dintre creştini se mărturisesc rar (o dată pe an sau cel mult īn cele patru posturi), iar alţii şi mai rar (la cīţiva ani o dată) şi nici atunci nu o fac cum trebuie şi la cine trebuie, cum am mai spus. Căci tot Sfīntul Nicodim Aghioritul zice: „Alţii - majoritatea zicem noi, văzīnd realitatea tristă din zilele noastre - e adevărat că se mărturisesc, īnsă nu precum se cuvine, pentru că nu se spovedesc cu cea mai cuviincioasă cercetare a conştiinţei şi a păcatelor lor, nici cu zdrobirea şi umilinţa cea trebuincioasă, nici cu o voinţă hotărītoare ca de acum īnainte să nu mai păcătuiască, nici cu facerea canonului care se cuvine - căci acestea toate alcătuiesc mărturisirea cea plăcută lui Dumnezeu.” De aceea, īn chip cu totul deosebit trebuie să ne facem un obicei din a ne cerceta conştiinţa īn fiecare seară cu privire la păcatele săvīrşite īn timpul zilei, avīnd īn vedere īn chip deosebit cele şapte păcate de moarte (după unii Sfinţi Părinţi, opt), din care - după Sfinţii Părinţi - se nasc toate celelalte păcate. Apoi, īn urma cercetării conştiinţei, să vedem care sīnt cele mai grave dintre păcatele noastre, să vedem pricinile lor şi să ne străduim cu toată puterea a le părăsi, īnlocuindu-le cu faptele bune opuse lor. Trebuie să fim convinşi că, dacă nu fugim mai īntīi de pricinele păcatelor, nu o să sporim duhovniceşte.

Din nefericire pentru noi toţi, cercetarea conştiinţei sau luarea aminte la sine - care erau lucruri de căpetenie la Sfinţii Părinţi (vezi la Sfīntul Ioan Gură de Aur, la Avva Dorotei, la Sfīntul Simeon Evlaviosul, la Sfīntul Ignatie Briancianinov şi la alţii) - nu mai este preţuită astăzi.[1] Rari sīnt duhovnicii care cer fiilor lor duhovniceşti să se cunoască bine pe sine sau fac din lucrul acesta parte din canonul dat la spovedanie. De aceea, credincioşii nu īnaintează duhovniceşte, sau prea puţini se folosesc de taina spovedaniei, deşi unii se spovedesc mai des. Aşa se face că mulţi īşi văd păcatele mai grosiere, adică cele trupeşti, dar pe cele mai subţiri şi mai greu de biruit (precum sīnt mīndria şi slava deşartă) puţini şi le văd. Şi aceasta tocmai pentru că aceste păcate subţiri presupun paza minţii şi rugăciune de toată vremea („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul!”) şi cercetarea zilnică a conştiinţei. Unii nu şi le văd pīnă īn ultima clipă a vieţii lor, punīndu-şi īn pericol mīntuirea. Nu degeaba Sfīntul Simeon Noul Teolog cerea īn īnvăţăturile sale ca „īncă din copilărie orice om să īnveţe a se cunoaşte pe sine, să cunoască ce este şi cum īşi va sfīrşi viaţa.” (Ţelul vieţii creştine, Editura Anastasia, 1996). Dar cauza principală a spovedaniilor nefolositoare de suflet stă īn faptul că creştinii zilelor noastre nu-şi tratează bolile sufletului precum pe acelea ale trupului. Căci, dacă se īmbolnăvesc trupeşte, caută să meargă la cei mai mari doctori; īnsă, cīnd e vorba de bolile sufleteşti, prea puţin simţindu-le gravitatea sau nemaisimţind-o de loc, ei se spovedesc la oricine, iar nu la duhovnici iscusiţi (adică cei care canonisesc după Canoanele Sfinţilor Părinţi).[2]

Dat fiind cele zise mai sus, ne-am gīndit să strīngem īn lucrarea de faţă sfaturile mai multor Sfinţi Părinţi īn legătură cu adevărata spovedanie. Facem aceasta pentru că puţini sīnt acei creştini care citesc scrierile acestea īn īntregime, şi de aceea le-am adunat aici īntr-o formă prescurtată.

Cartea cuprinde două părţi. Īn prima, am pus scrieri de ale Sfinţilor Părinţi ce ne vorbesc despre adevărata spovedanie, iar īn cea de a doua scrieri īn care ni se vorbeşte despre unele păcate mari, generalizate astăzi şi despre chipul īn care ne putem izbăvi de ele.

La īnceputul primei părţi, am pus un cuvīnt al Sfīntului Ignatie Brian­cianinov (din Experienţe ascetice, volumul I) despre influenţa covīrşi­toare (īn bine sau īn rău) asupra sufletului nostru a ceea ce citim. Din acest cuvīnt, īncheierea Sfīntului Ignatie cu privire la cărţile bune de citit e de o deosebită īnsemnătate: „Semnul după care recunoaştem că o carte este cu adevărat folositoare de suflet e acela că a fost scrisă de un sfīnt scriitor, mădular al Bisericii de Răsărit, īncuviinţat şi recunoscut de Sfīnta Biserică.”[3]

După cuvīntul Sfīntului Ignatie Briancianinov, urmează două cuvinte ale Sfīntului Nicodim Aghioritul, adunate din scrierile mai multor Sfinţi Părinţi, cuvinte pe care, dacă le-am citi īncīt să le ştim pe dinafară, am ajunge, cu timpul, să şi punem īn lucrare povăţuirile cuprinse īntr-īnsele, dacă vrem cu adevărat să ne mīntuim. (De fapt, e nevoie ca toată cartea să fie citită cu atīta stăruinţă, īncīt să ajungem a pune īn faptă cele cuprinse īntr-īnsa. Căci - după Sfinţii Părinţi - spovedania adevărată ne face să ne schimbăm viaţa cu totul, īncīt, dacă tovarăşii noştri de păcate ne-ar īntīlni după un timp, să nu ne mai recunoască - cum zice Sfīntul Teofan Zăvorītul īntr-unul din cuvintele din cartea de faţă.)

Īn prima scriere a Sfīntului Nicodim Aghioritul, trebuie luat aminte la faptul că īmplinirea canonului dat la spovedanie este neasemuit de īnsemnată pentru mīntuire. Lăsīnd la o parte faptul că cei mai mulţi dintre creştinii zilelor noastre sīnt īmpărtăşiţi deşi nu-şi fac canonul - lucru foarte grav, pentru că se īmpărtăşesc spre a lor osīndă veşnică (vezi articolul „Să nu ne īmpărtăşim cu nevrednicie” din Glasul Monahilor nr. 8, 2004, vezi Anexa) - nici canonul dat de mulţi duhovnici ai zilelor noastre nu mai este ceea ce ar trebui să fie. Canonul a ajuns astăzi ceva neīnsemnat, deşi ar trebui să fie lucrul cel mai important cu putinţă. După Sfīntul Nicodim Aghioritul, el trebuie făcut fie īn viaţa aceasta, īn chip vremelnic, fie īn viaţa viitoare, īn chip veşnic. Se ajunge pīnă acolo īncīt canonul constă acum mai mult din aducerea de lumīnări, untdelemn, vin şi prescuri la altar, ceva rugăciuni scurte, zise de cīteva ori pe zi şi atīt. Şi aceasta deşi canonul ar trebui să conste - după Sfinţii Părinţi - īntr-o foarte bună cunoaştere de sine prin cercetarea zilnică a conştiinţei, pentru a putea lupta cu patimile din noi, īn primul rīnd cu cele mai grave (vezi Sfīntul Teofan Zăvorītul), pīnă ce le părăsim desăvīrşit şi a pune īn locul lor faptele bune opuse acestora, cu acceptarea opririi de la Sfīnta Īmpărtăşanie, acolo unde o cer Sfintele Canoane. De asemenea, din canon fac parte rugăciunile, metaniile, postirile, milosteniile, citirea cărţilor sfinte şi alte lucruri folositoare de suflet. Foarte importantă este, ca parte din canon, oprirea de la Sfīnta Īmpărtăşanie, acolo unde Canoanele Sfinţilor Părinţi o cer, după cum vedem şi din primul cuvīnt al Sfīntului Nicodim Aghioritul. Din nefericire, cu greu se mai poate vorbi īn zilele noastre despre oprirea de la Sfīnta Īmpărtăşanie. Ar trebui poate ca, atunci cīnd se citesc rugăciunile de dezlegare a păcatelor, să nu mai zicem: „Cīte veţi lega pe pămīnt, vor fi legate şi īn ceruri. Şi, cīte veţi dezlega pe pămīnt, vor fi dezlegate şi īn ceruri, ” ci doar: „Cīte veţi dezlega pe pămīnt, vor fi dezlegate şi īn ceruri.” Pentru că, īn practică, mulţi duhovnici nu mai fac decīt lucrul acesta, adică dezleagă numai, deşi īn majoritatea cazurilor ar trebui să facă dimpotrivă, adică să-i oprească pe fiii lor duhovniceşti de la Sfīnta Īmpărtăşanie, date fiind păcatele lor. Astfel de duhovnici, īmpreună cu susţinătorii lor care cred că se vor mīntui fără să-şi schimbe viaţa, se īndreptăţesc spunīnd că Sfintele Canoane ar fi īnvechite şi nepotrivite zilelor noastre. Lucrul acesta este cum nu se poate mai neadevărat (vezi „Actualitatea Sfintelor Canoane” din Glasul Monahilor, februarie 2004). Īn cursul istoriei Bisericii, mulţi duhovnici sfinţi au fost prigoniţi tocmai pentru că au ţinut la canoane. Iată ce ne spune Sfīntul Simeon Noul Teolog chiar despre sine: „Diavolul şi-a ridicat asupra mea slugile lui şi duce război cu mine, ca să īncetez a mai vesti īn cuvinte, şi a face cu fapta poruncile Evangheliei şi ale Apostolilor şi a mă strădui să īnnoiesc vieţuirea evanghelică care s-a īnvechit oarecum şi a ajuns dispreţuită, ca oamenii să nu mai aibă īndrăzneală că pot să se mīntuiască fără să primească harul Duhului Sfīnt, şi fără nepătimire, şi să se amăgească fără să-l primească şi să piară. De aceea, īn loc să-mi datoreze multă recunoştinţă pentru că le spun şi-i īndemn să vină la desăvīrşirea virtuţii, aceştia mă īnvinuiesc, mă urăsc şi-şi īntorc spatele la mine. Şi m-au predat foamei, setei şi morţii, fiindcă nu-i amăgesc şi nu le spun: «Īndrăzniţi! Toţi ne vom mīntui fără osteneală sau chinuri şi fără pocăinţă şi păzirea īntocmai a poruncilor lui Dumnezeu!» Cei ce spun acestea răstoarnă toată īnvăţătura lui Hristos şi a Apostolilor Lui.”

Īn zilele noastre, am ajuns la o aşa nesimţire duhovnicească, īncīt judecăm īmpotriva a ceea ce ne-a īnvăţat Dumnezeu prin gura Sfinţilor Părinţi şi, datorită apostaziei generale īn care ne ducem viaţa, nici nu ne mai vedem păcatul. Tot īn această scriere a Sfīntului Nicodim Aghioritul vom vedea cītă īnsemnătate are vederea păcatelor proprii, pentru a avea neīncetată osīndire de sine, pentru a fugi de pricinile păcatelor, pentru a ne spovedi des şi mai ales pentru a īnţelege gravitatea păcătoşeniei noastre.

Īn acest sens, contrar a ceea ce se spune de către destui duhovnici - că, dacă au fost mărturisite, păcatele nu mai trebuie spuse niciodată - Sfīntul Nicodim Aghioritul sfătuieşte ca fiecare creştin să facă o spovedanie generală măcar o dată pe an şi mai ales cīnd schimbă duhovnicul.

Īn cea de-a doua scriere a Sfīntului Nicodim Aghioritul, acesta ne vorbeşte mai mult despre ceea ce ar trebui să facem după spovedanie. Şi zice, pentru tămăduirea păcatelor, nu ajunge doar īmplinirea unui canon uşor şi nici mărturisirea cu oarecare umilinţă, dacă creştinul nu luptă mai īntīi pentru părăsirea păcatului cu fapta. Sfīntul Nicodim vorbeşte mereu despre pagubele pe care şi le „pricinuiesc mīntuirii lor cei ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor mărturisi şi se vor pocăi.” Şi arată (ca dealtfel toţi Sfinţii Părinţi) că mărturisirea adevărată trebuie să ducă la părăsirea păcatelor şi la īnlocuirea lor cu faptele bune opuse lor. Pocăinţa adevărată - după Sfīntul Nicodim Aghioritul - trebuie neapărat făcut㠄după canoanele Bisericii.” Conştientizarea foarte clară a păcatelor şi părerea de rău pentru ele cu durerea inimii (fără a ajunge la deznădejde īnsă) trebuie să persiste mereu īn sufletul creştinului ce vrea cu adevărat să se mīntuiască. După Sfīntul Nicodim, ca şi după Sfīntul Marcu Ascetul şi alţi Sfinţi Părinţi, pocăinţa este o stare sufletească ce ţine pīnă la sfīrşitul vieţii noastre. Sfīntul Marcu Ascetul zice c㠄lucrul pocăinţei se ţese din aceste trei fapte bune: din a-ţi veghea gīndurile, a te ruga neīncetat şi a suferi scīrbele ce vin asupra ta” (vezi īn legătură cu luarea aminte articolul „Grija de căpetenie” din revista Glasul Monahilor, noiembrie 2004).

Avem apoi patru cuvinte ale Sfīntului Ioan Gură de Aur. Īn primul dintre ele, pe care l-am numit Despre taina spovedaniei, ni se vorbeşte despre nevoia cercetării bolii sufleteşti, īn vederea tămăduirii ei. Īn acest cuvīnt ni se atrage atenţia - fapt de care iau aminte puţini dintre creştinii zilelor noastre - că şi păcatele socotite de noi mici şi neīnsemnate ne pot aduce osīnda veşnică.

Īn cel de-al doilea cuvīnt, numit Despre căinţă, Sfīntul Ioan Gură de Aur ne face să īnţelegem cīt de păcătoşi sīntem, fiecare dintre noi. Lucru vrednic de luat aminte, pentru că adesea noi zicem că nu prea avem păcate grele, asemenea „celorlalţi.” Pentru Sfīntul Părinte, noi sīntem nişte luptători īmpotriva poruncilor lui Hristos şi-I purtăm o ură neīmpăcată. Noi zicem că viaţa dusă după voia lui Dumnezeu este astăzi cu neputinţă şi tocmai pentru aceasta ne mustră Sfīntul Părinte. Şi spune că facem toate relele pentru că ne trīndăvim, nepunīndu-ne mintea la lucru, lăsīndu-l pe vrăjmaşul diavol să facă ceea ce vrea cu noi.

Īn cel de-al treilea cuvīnt, Despre pocăinţă, Sfīntul Ioan Gură de Aur ne vorbeşte despre faptele bune pe care trebuie să le facem pentru a săvīrşi adevărata pocăinţă, aducīnd dovezi din Vechiul şi Noul Testament. Şi zice că trebuie să ne mărturisim păcatele, să ni le plīngem, să ne smerim, să facem milostenie săracilor, să ne mulţumim cu foarte puţin īn ceea ce priveşte viaţa trupească (căci de puţine este nevoie pentru aceasta) să ne rugăm, să postim... (iar postul trebuie să fie nu doar trupesc, ci şi duhovnicesc, de pildă fuga de „teatre” - azi: televizor, calculator, filme, concerte, discoteci etc. - lucruri prin care intră īn suflet cele mai multe dintre patimi şi mai ales curvia). Apoi, trebuie să ajungem să smulgem patimile din rădăcină, anume să nu le mai facem nici măcar cu īnchipuirea. Căci noi, cei din Legea Harului, vom fi şi mai aspru pedepsiţi decīt cei ce au păcătuit īn Legea Veche, dar şi mai mult răsplătiţi dacă vom vieţui după voia lui Dumnezeu. Iar timpul pocăinţei noastre este acum, īn viaţa aceasta pămīntească. Mare trebuie să ne fie teama dacă nu am apucat a ne pocăi cu adevărat, īnaintea sfirşitului vieţii noastre. Păcatul e adevăratul rău şi pricina supărărilor, tulburărilor, războaielor, bolilor, pagubelor, al tuturor suferinţelor greu de vindecat ce vin peste noi. Īnsă, dacă le vom īndura fără cīrtire pe toate, mulţumind lui Dumnezeu, păcatele noastre ne vor fi şterse.

Īn al patrulea cuvīnt, Alt cuvīnt despre pocăinţă, Sfīntul Ioan Gură de Aur ne vorbeşte despre covīrşitoarea īnsemnătate pentru mīntuire a cercetării zilnice a conştiinţei. Şi arată că nu este de ajuns a zice „sīnt păcătos”, ci trebuie să ne aducem aminte de fiecare păcat īn parte. Doar aşa, conştientizīnd starea noastră de oameni bolnavi sufleteşte, ne vom putea apuca cu tărie a face şi ceea ce ne poate vindeca. Dumnezeu, īn nemărginita Sa bunătate şi milostivire, ne poate reaşeza, dacă facem pocăinţa adevărată, īn starea de dinainte de păcătuire, vindecīndu-ne desăvīrşit.

O altă lucrare foarte importantă pentru spovedanie şi pocăinţă este cea a Sfīntului Teofan Zăvorītul, intitulată Pregătirea pentru Sfīnta Spovedanie şi Īmpărtăşanie. Īn această scriere, Sfīntul Părinte stăruie mult să nu ne īndreptăţim pe noi īnşine, să ne vedem păcatele şi să ne defăimăm, să ne osīndim şi să ne ocărīm mereu, fără cruţare, dar şi fără a ajunge la deznădejde. El ne arată chipul īn care vrăjmaşul ne atacă sufletele şi ceea ce trebuie să facem pentru a ne apăra şi a ne izbăvi de săgeţile lui. Important este ca noi īnşine să nu voim să ne īndulcim cu gīndurile păcătoase, ci să le respingem numaidecīt ce le vedem. Dacă vom īndepărta gīndurile păcătoase necontenit, vrăjmaşul nu va putea să ne facă nimic. Şi după Sfīntul Teofan trebuie să ne străduim, cīt timp vieţuim pe pămīnt, să punem īn locul păcatelor săvīrşite faptele bune potrivnice acestora. Trebuie să ne luptăm - zice şi el - mai īntīi cu patima de căpetenie pe care o vedem īn noi īnşine īn urma cercetării zilnice a conştiinţei. Să īntrebuinţăm - zice - toate mijloacele duhovniceşti pentru a ne despietri inima. Trebuie - zice el - să ne ştim păcatele foarte limpede „socotite şi numărate.” Iar pentru aceasta e nevoie să avem mereu īn faţă poruncile lui Dumnezeu, spre a ne oglindi īn ele şi a ne vedea păcătoşenia. Īn ceasul īn care ne spovedim trebuie să mărturisim cu sinceritate tot ce ne face de ruşine īnaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Ruşinīndu-ne, dar spunīnd toate păcatele īnaintea duhovnicului, vom scăpa de ruşinea īnaintea īntregii omeniri la Judecata de Apoi. Un lucru foarte important de reţinut, pe care ni-l face cunoscut Sfīntul Teofan Zăvorītul, de care prea puţini ştiau, este chipul īn care putem ieşi din nesimţirea duhovnicească. Ieşirea stă īn a vorbi mereu cu noi īnşine şi cu Dumnezeu prin rugăciune (vezi şi la Sfīntul Ignatie Briancianinov, īn Experienţe ascetice, volumul III), tocmai pentru a fi mereu ocupaţi duhovniceşte şi a nu da putinţă de intrare īn suflet a vrăjmaşului nostru.

Un alt lucru important īn scrierea de care vorbim (īntīlnit şi la alţi Sfinţi Părinţi, ca Sfīntul Diadoh al Foticeii, Sfīntul Macarie Egipteanul, Sfīntul Ioan Scărarul şi Sfīntul Ignatie Briancianinov), este deosebirea pe care avem a o face īn inima noastră īntre glasul nostru şi acela al vrăjmaşului diavol (vezi despre aceasta articolul „Să ne silim a fi noi īnşine” din revista Glasul Monahilor, ianuarie 2005). Este mare nevoie să vrem a ne despătimi cu adevărat, să nu ne cruţăm trupul şi să nu ţinem cont de părerea lumii, care dintotdeauna a fost potrivnică lui Dumnezeu (Iacov 4, 4).

Īn cuvīntul intitulat de noi Despre adevărata pocăinţă, Sfīntul Dimitrie al Rostovului, la fel cu ceilalţi Sfinţi Părinţi citaţi aici, arată că adevărata pocăinţă constă īn a ne īntoarce de la păcatele făcute mai īnainte, pe care avem a le plīnge cu inima smerită, şi a ne īndrepta prin nevoinţele pocăinţei, nevoinţe care - spune el, ca şi Sfīntul Simeon Noul Teolog - trebuie să fie pe măsura păcatelor făcute şi chiar să le īntreacă. Dacă aşa stau lucrurile, să ne gīndim ce pocăinţă superficială facem noi, cei ce ne spovedim astăzi! Căci am ajuns să credem că cele cīteva lumīnări pe care ni le dau preoţii drept canon şi alte lucruri neīnsemnate ar fi de ajuns pentru a ne răscumpăra păcatele. Tot aici, am adăugat cīte ceva din capitolul „Cuvīnt despre moarte şi cīt de folositoare este pomenirea ei”, pentru marele folos duhovnicesc īn vederea unei adevărate spovedanii şi pocăinţe. Aici, se vorbeşte de faptele bune pe care le fac unii creştini din zilele noastre, dar care, neavīnd smerenie şi făcīndu-le īn chip făţarnic, pentru slava deşartă, nu se vor mīntui. S-au adus din Cuvintele Sfīntului Dimitrie al Rostovului şi cele ce vorbesc despre nesimţirea duhovnicească, atīt de generalizată astăzi.

Urmează două scrieri a doi mari Sfinţi Părinţi, Sfīntul Teofan Zăvorītul şi Sfīntul Simeon Noul Teolog, īn care ni se vorbeşte pe larg mai cu seamă despre duhovnicul iscusit şi ce trebuie să facem pentru găsirea acestuia. Īn prima scriere, Viaţa lăuntrică, a Sfīntului Teofan Zăvorītul, ni se vorbeşte mai īntīi despre ieşirea din formalismul religios şi despre trezirea īn noi a rīvnei spre mīntuire. Ne este arătată cīt de importantă este credinţa dreaptă pentru mīntuire, prevăzīnd ravagiile duhovniceşti de nedescris pe care le aduce ecumenismul zilelor noastre (vezi Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, de Sfīntul Iustin Popovici, 2002 şi Chemare către creştinii ortodocşi īmpotriva ereziei ecumeniste, de ieromonah Martirie Păduraru, 2004). Cīnd ne vorbeşte de duhovnic, Sfīntul Teofan zice că trebuie să-l căutăm cu multă rugăciune pe „cel albit de īnţelepciune, iar nu numai de ani.” Duhovnicul iscusit trebuie să-şi fi īnvins el īnsuşi patimile, căci altfel „nu poate da o regulă de īncredere pentru īnfrīngerea lor” celor ce-i sīnt ucenici. La rīndul său, părintele duhovnicesc trebuie să-şi cunoască foarte bine ucenicii, ca un văzător cu duhul. Aici e nevoie de o lămurire, īn sensul că Sfīntul Teofan se gīndeşte la adevăraţii văzători cu duhul, care atunci se găseau, deşi destul de rar. Astăzi īnsă nu prea mai pot fi găsiţi, deşi creştinii, neavīnd discernămīnt duhovnicesc, găsesc văzători cu duhul la tot pasul, neştiind că aceia dintre ei care īntr-adevăr nu sīnt īnşelători vorbesc datorită duhului, īnsă nu a celui dumnezeiesc, ci a celui diavolesc (e bine a citi īn acest sens lucrarea Sfīntului Ignatie Briancianinov, Despre īnşelare). De aceea, trebuie să fim mereu cu grijă să ne īncredinţăm sufletul unui adevărat duhovnic, neīnşelat şi neīnşelător la rīndul său. Deşi sīnt greu de găsit duhovnici adevăraţi, totuşi - după Sfīntul Teofan, ca şi după Sfīntul Simeon Noul Teolog - dacă īi căutăm cu toată rīvna şi cu rugăciune, īi putem găsi. Īncheierea Sfīntului Teofan īn privinţa călăuzitorilor duhovniceşti este aceasta: „Iată aşadar care este astăzi cea mai bună şi mai sigură cale de īndrumare īn viaţa creştină: viaţa trăită cu predare īn voia lui Dumnezeu, după Scripturile dumnezeieşti şi scrierile Sfinţilor Părinţi, cu sfătuirea şi īntrebarea celor ce sīnt īn acelaşi cuget cu noi. Din mila lui Dumnezeu, ea poate şi trebuie să ne ducă la izbīndă, căci conţine toate condiţiile desăvīrşirii, ale retezării voii proprii şi ale socotinţei proprii. Dar este limpede că această cale se află cu mult mai prejos decīt cea a călăuzirii, a īndrumării prin duhovnic.”

Īn această scriere, este de luat aminte ceea ce spune Sfīntul Teofan Zăvorītul despre săvīrşirea cu regularitate a pravilei, adică a regulei de viaţă duhovnicească. Aceasta mai ales azi, cīnd creştinii nu se mai roagă, căci faptul că zic „Tatăl nostru” o dată pe zi, fără metanii şi īnchinăciuni, sau alte rugăciuni făcute cu luare aminte, aceasta nu mai poate īnsemna că se roagă. Creştinii zilelor noastre, īnconjuraţi doar de comodităţi (chiar şi cei mai „săraci”), uită că trebuie să-şi ducă crucea nevoinţelor, dacă vor mīntuirea sufletelor lor. De aceea am prezentat pe scurt sfatul Sfīntului Teofan īn legătură cu aceasta, din capitolul „Calea īngustă şi anevoioasă.” Acolo găsim o lămurire foarte importantă cu privire la calea mīntuirii, căci zice Sfīntul Teofan Zăvorītul: „De aceea, cel ce īncepe să lucreze pentru Domnul, trebuie să-şi pregătească sufletul pentru īncercări. Să nu aştepţi nici pace, nici īndulciri, nici īnlesniri, ci osteneală, batjocuri şi lipsuri, chiar caută-le! Trebuie să ştii cu tărie că cel ce dobīndeşte virtuţi fără osteneală, cel ce stă īn nevoinţe cu īnlesnire, fără strīmtorări dureroase, acela se află īn amăgire. Ceva nu-i īn regulă acolo. Nu poţi avea pace printre oameni dacă rămīi īn dreptate. Duhul lumii este un uliu mīncător de carne: imediat se năpusteşte. De aceea trebuie să fii pregătit pentru orice.” Să ne verificăm prin aceste spuse, pentru a şti dacă sīntem sau nu pe calea mīntuirii, atīt ca simpli creştini, cīt şi ca duhovnici. Toţi ne ducem crucea pīnă la urmă - după cum zice Sfīntul Teofan Zăvorītul - dar tīnguindu-ne, cīrtind şi căzīnd īn deznădejde, sau cufundīndu-ne īn necazurile noastre şi suferind, īnsă fără a ne mişca cu mintea şi fără a ne īnălţa suferinţa inimii spre Dumnezeu. Toţi cei ce facem aşa „nu ne folosim cum se cuvine de crucile care ne sīnt trimise şi pierdem astfel momentul prielnic şi ziua mīntuirii.”

Şi, pentru că mulţi dintre noi nici nu mai ştim că avem şi suflet, care trebuie hrănit duhovniceşte, am luat din cuvīntul Sfīntului Teofan cele īn legătură cu aceasta, sfīrşind cu īndemnul ce ni-l face de a fi asemenea Sfintei Maria Egipteanca īn pocăinţă. Fără o mare nevoinţă īn vederea mīntuirii, nu putem face nimic.

Īn scrierea Sfīntului Simeon Noul Teolog ni se vorbeşte mai īntīi despre mărturisire şi despre puterea de a dezlega şi ierta păcatele. E bine de ştiut că, după Sfīntul Simeon Noul Teolog, duhovnicul nu trebuie să dea dezlegarea păcatelor cu uşurinţă: „Nu s-a auzit vreodată, nici nu stă scris īn dumnezeieştile Scripturi că cineva primeşte păcatele altuia şi dă seamă pentru el fără ca acela care a păcătuit să fi arătat mai īntīi roade vrednice de pocăinţă pe măsura păcatelor şi să fi pus la temelia pocăinţei ostenelile lui.” Toţi duhovnicii ar trebui să ia aminte la aceste cuvinte spre a nu expune osīndei atīt pe cei ce li se spovedesc, cīt şi pe ei īnşişi. Iar creştinii să ia aminte şi să nu meargă (cum s-au obişnuit deja cu toţii) la duhovnici īngăduitori, căci zice Sfīntul Simeon: „Să nu te lupţi aşadar să-ţi afli un sfătuitor şi un aliat linguşitor şi rob al pīntecelui, ca nu cumva să te īnveţe, potrivindu-se cu voinţa ta, nu cele pe care le iubeşte Dumnezeu, ci cele pe care le primeşti tu, şi aşa să rămīi iarăşi cu adevărat vrăjmaş neīmpăcat cu El. Nici unul neexperimentat, ca nu cumva, prin multa lui tăiere, şi prin tăieturile şi arderile ne la vremea lor, să te arunce īn adīncul disperării, sau prin compătimirea lui peste măsură să te lase bolnav, părīnd că eşti sănătos - lucrul cel mai cumplit - şi aşa să te predea osīndei veşnice, cum nu speri, fiindcă acest lucru ni-l oferă boala care omoară sufletul.”

Aşadar, pe līngă faptul că, de obicei, cei mai mulţi dintre noi ne spovedim cum nu trebuie, să n-o facem cumva şi la cine nu trebuie, spre a noastră osīndă veşnică. Grija noastră deosebită pentru a ne alege un duhovnic iscusit, care să ne poată duce spre mīntuire, trebuie să fie cu atīt mai mare cu cīt un astfel de om „nu cred că e aşa uşor de găsit”, cum zice tot Sfīntul Simeon Noul Teolog īncă din vremea aceea. Şi le spune şi preoţilor duhovnici cum pot să-şi dea seama dacă sīnt dintre cei chemaţi cu adevărat de Dumnezeu la slujirea preoţească, iar celor ce caută duhovnici adevăraţi semnele după care īi vor recunoaşte pe aceştia. Ei sīnt recunoscuţi după roadele lor, după chipul cum īşi duc viaţa. Noi trebuie, dacă vrem să ne mīntuim sufletele, să ne căutăm astfel de duhovnici iscusiţi, cu multă osteneală, inimă īndurerată şi multe lacrimi īn rugăciunile noastre făcute lui Dumnezeu. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu s㠄dea jos vălul de pe ochii inimii noastre ca să-i recunoască, īn cazul īn care se va găsi unul ca aceştia īn această generaţie rea şi vicleană; pentru ca, găsindu-l, să primim prin el iertarea păcatelor, supunīndu-ne poruncii şi rīnduielii lui din tot sufletul, aşa cum şi acela, ascultīnd cuvintele lui Hristos, s-a făcut părtaş al harului şi darurilor Lui şi a primit de la El puterea de a dezlega şi a lega păcatele, aprins fiind de Duhul Sfīnt.”

Sfīntul Părinte insistă mereu că e nevoie a găsi duhovnicul iscusit care „să aibă pe Hristos īn el şi să cunoască cuprinzător propovăduirea Apostolilor, Canoanele şi poruncile lor şi dogmele Sfinţilor Părinţi.” Duhovnicul adevărat trebuie căutat cu post, milostenie şi multă rugăciune, altminteri vom da peste īnşelători şi nu vom avea nici o iertare pentru aceasta. Căci, dacă n-am avea putinţa de a găsi duhovnici adevăraţi, Domnul n-ar fi poruncit: Feriţi-vă de proorocii mincinoşi! (Matei 7, 15-16). Vom găsi aici şi alte īnvăţături folositoare de suflet despre cinstirea ce o datorăm părinţilor duhovniceşti, despre răi părinţi (trupeşti), care-şi īnvaţă fiii cele rele - lucru cum nu se poate mai valabil azi, din nefericire, cīnd mulţi sīnt īndemnaţi de părinţii lor să se păzească de a avea copii, să-i avorteze, să trăiască necununaţi, să divorţeze fără temei duhovnicesc etc. Sfīntul Simeon īi īndeamnă pe fii să se despartă de asemenea părinţi, care trebuie chiar urīţi īn astfel de cazuri - să luăm bine aminte: urīţi! - deoarece aceştia ajung „nişte uneltitori ai sufletului lor.” De asemenea, vom afla īn această scriere şi despre osīnda celor păstoriţi şi a celor ce le sīnt păstori nevrednici, care nu se cunosc nici pe ei īnşişi, dar vor să-i călăuzească pe alţii spre mīntuire. Apoi, ni se mai vorbeşte despre necesitatea vieţuirii īn sfinţenie, Sfīntul Pă­rinte fiind foarte pornit īmpotriva celor care spuneau (astăzi o spun aproape toţi!), că lucrul acesta este cu neputinţă. El socotea părerea aceasta o mare nevolnicie şi erezie a ereziilor, după cum vedem īn alte scrieri ale sale.

La sfīrşitul primei părţi, am pus un cuvīnt despre ascultare al Sfīntului Ignatie Briancianinov, pentru că astăzi ascultarea e īnţeleasă adeseori greşit, mulţi neţinīnd seama de părerea Sfinţilor Părinţi, ci de alte scrieri ale celor care nu sīnt īn duhul acestora. Pentru că, făcīnd ascultare la cine nu trebuie, ne vom afla - zice Sfīntul Ignatie - īn situaţia supărătoare a celor ce „ascultă de oameni, iar nu de Dumnezeu.” Şi aceasta se īntīmplă mai ales dacă nu avem dreaptă socoteală şi nu ne ocupăm cu „citirea cărţilor sfinte cu dorinţa sinceră de a ne mīntui.” Să nu ne īnşelăm cu neadevărata zicere: „credinţa ucenicului poate īnlocui lipsurile bătrīnului.” Mai mult, „Avva Pimen ne cere să rupem cu un bătrīn dacă petrecerea cu el se arată vătămătoare pentru suflet.” De aceea - zice - azi trebuie să fii gata „să faci ascultare de toţi părinţii şi fraţii atunci cīnd ei īţi cer lucruri care nu sīnt potrivnice legii lui Dumnezeu, nici regulii şi ordinii mănăstirii, nici sfaturilor părinţilor ce conduc. Dar īn nici un caz să nu asculţi de ce este rău, chiar dacă ar trebui să suferi din cauza acestei hotărīri de a nu plăcea oamenilor. Cere sfatul părinţilor şi fraţilor bogaţi īn fapte bune şi īn īnţelepciune, dar nu primi sfaturile lor decīt cu cea mai mare băgare de seamă şi fereală.” Ca peste tot, şi īn această privinţă, Sfinţii n-au dat sfaturi de la ei īnşişi, ci s-au īntărit cu īnvăţătura Sfinţilor dinaintea lor. Astfel, referitor la cele zise mai sus, Sfīntul Ignatie Briancianinov īl citează pe Sfīntul Simeon Noul Teolog, care spune: „Cercetează Sfīnta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Īn mod deosebit ale celor ce s-au ocupat de viaţa ascetică; şi, comparīnd īnvăţătura lor cu poveţele şi purtarea dascălului tău, vei putea vedea ca īntr-o oglindă cum trebuie să vieţuieşti. Dacă poveţele lui glăsuiesc īmpreună cu Sfīnta Scriptură, le poţi primi şi păstra īn suflet; dar, dacă sīnt greşite şi rele, nu trebuie să le primeşti, ca să nu cazi īn greşeală. Căci trebuie să ştii că sīnt numeroşi dascălii īnşelători şi mincinoşi care au apărut īn zilele noastre.”

Īn cea de-a doua parte a cărţii, am adus cuvintele Sfinţilor Părinţi īn legătură cu păcatele mai grave şi povăţuirile acestora pentru a ne putea izbăvi de ele. Prima dintre aceste scrieri este cea a Avvei Dorotei - la care fac mereu referire Sfinţii Părinţi de după el. Īn ea ni se vorbeşte īmpotriva māndriei, despre smerenie, dar şi despre alte īnvăţături folositoare de suflet. De pildă, despre tăierea voii, despre conştiinţă, despre neosīndirea aproapelui, despre clevetire, despre defăimarea de noi īnşine (acest lucru fiind socotit de Sfinţii Părinţi cel mai important pentru a ne agonisi smerenia), despre neīndreptăţirea de sine, despre neţinerea minte a răului făcut de vrăjmaşi şi despre rugăciunea pentru ei. Apoi: despre minciună şi felurile ei (de mare īnsemnătate pentru a cunoaşte cīt de farisei sīntem azi şi noi, şi semeni noştri), despre cele trei stări īn care se poate afla omul, adică: cel ce nu īncetează a păcătui, cel ce părăseşte păcatul şi cel ce dezrădăcinează păcatul. De asemenea: despre importanţa cercetării zilnice a conştiinţei, despre luarea aminte la toate păcatele, şi la cele mici, căci şi acestea ne pot agonisi osīnda veşnică. Avva Dorotei arată şi el că, pentru mīntuire, nu este destul numai a părăsi patimile, ci trebuie să le şi īnlocuim cu faptele bune potrivnice lor. Avva Dorotei adaugă că trebuie să avem luare aminte la sine-ne pīnă la moarte şi că lupta cu păcatul trebuie să pornească de la fuga de pricinile păcatelor şi mai ales de la īndulcirea cu ele. El ne mai vorbeşte despre post, despre citirea Sfintei Scripturi şi despre săvīrşirea faptelor bune cu īnţelepciune, cu pricepere, ca să nu ne aflăm ostenindu-ne fără folos duhovnicesc.

Avīnd īn vedere c㠄pricina tuturor relelor din lume provine din principiul pe care-l punem la temelia educaţiei copiilor noştri” - după cum spune Sfīntul Ioan Gură de Aur - am adăugat două cuvinte de ale sale īn legătură cu aceasta. Īn primul dintre ele ni se vorbeşte mai īntīi despre slava deşartă. Apoi Sfīntul Părinte, ne arată cīt de importantă este creşterea fiilor īn frica de Dumnezeu (iar nu după judecăţile pe care le face lumea īn privinţa aceasta) şi obişnuirea lor cu faptele bune creştineşti īncă din fragedă copilărie. Cel mai mult trebuie să luptăm - zice Sfīntul Ioan - pentru a păzi sufletul copilului de duhul curviei. (Astăzi, din nefericire, noi mai tare ne străduim a-l face pe copil să fie desfrīnat. Vezi propaganda pentru educaţie sexuală īn şcoală, ba chiar de la grădiniţă!) Sfīntul Ioan ne īndeamnă necontenit să-i facem pe copii să-şi ocupe timpul cu scrieri folositoare de suflet din Sfīnta Scriptura şi din scrierile Sfinţilor Părinţi.

Apoi, īn cel de-al doilea cuvīnt despre creşterea copiilor, Sfīntul Părinte ne spune că cei ce nu-şi vor creşte fiii īn frică de Dumnezeu nu vor avea cuvīnt de răspuns la Judecată. Căci - zice el - chiar dacă noi ne ducem viaţa īn frică de Dumnezeu, dacă nu ne străduim din răsputeri a-i face şi pe copii să trăiască la fel, ne vom duce īn iad, şi ne dă pilda judecătorului Eli, din Vechiul Testament. După cum vedem, cuvintele Sfīntului Ioan Gură de Aur īi osīndesc hotărīt pe părinţii de astăzi, cerīndu-le să nu se īngrijească pentru bunăstarea urmaşilor, ci pentru creşterea lor creştinească. Totodată, īn ciuda a ceea ce se crede azi, cīnd copii sīnt scăpaţi de sub control, Sfīntul Ioan Gură de Aur zice că: „un copil are trebuinţă de asprime, de supra­ve­ghere şi de frică.” Dacă ne vom lenevi şi nu vom face acestea, nu ne vom mīntui.

Apoi, pentru că unul dintre cele mai mari şi mai răspīndite păcate este astăzi uciderea de prunci - prin avort, dar şi prin folosirea anticoncepţionalelor, a steriletelor şi a altor mijloace care ucid pruncii īntr-un răstimp de două săptămīni de la zămislire - am adăugat şi cīteva materiale din care se vede limpede gravitatea unor astfel de păcate.

Un alt păcat dintre cele mai īnfricoşătoare, care se īntinde tot mai mult datorită presei, este vrăjitoria. De aceea, am adunat īn carte şi două cuvinte īn legătură cu aceasta. Īn primul dintre ele, alcătuit de Sfīntul Nicodim Aghioritul, ni se arată cīt de greu este păcatul vrăjitoriei - care, ca toate păcatele mari de altfel, a ajuns a fi socotit firesc pentru toată lumea - de vreme ce toţi cei ce sīnt ţinuţi de el „devin locaşuri ale lucrării duhului necurat.” Sfīntul Nicodim Aghioritul arată că diavolul nu ajută, şi, chiar dacă o face cīteodată cu īngăduinţa lui Dumnezeu, scopul lui este de a omorī sufletul şi de a-l duce īn iad. De aceea - zice - trebuie să răbdăm toate, cum au făcut-o şi Sfinţii şi să nu alergăm la vrăjitori. Sfīntul Părinte zice că īn vechime, păcatul alergării la vrăjitori a fost foarte aspru pedepsit de Dumnezeu, şi dă şi pilde. De asemenea, el zice că aceia care umblă la vrăjitori trebuie să fie opriţi de la Sfīnta Īmpărtăşanie. Din nefericire, azi, cīnd nu mai e firesc nimic sănătos duhovniceşte, iar păcatul e lucrul cel mai firesc, cei ce fac aceasta nu mai sīnt opriţi de la Sfīnta Īmpărtăşanie decīt rareori. Ba īncă se īntīmplă că unii sīnt chiar īndemnaţi de preot să meargă pe la bioenergeticieni şi la alţii asemenea lor.

Īn cea de-a doua scriere despre vrăjitorie, Cuviosul Paisie Aghioritul ne spune ce trebuie să facem pentru a scăpa de urmările vrăjilor făcute pe seama noastră. Adică să ne spovedim curat şi să ne īmplinim canonul dat la spovedanie, dacă cumva ne-am spovedit la un duhovnic ce canoniseşte după Canoanele Sfinţilor Părinţi. Cuviosul Părinte ne mai spune cum ne putem da seama dacă cineva este ţinut de diavolul sau e bolnav psihic. Apoi, ni se atrage atenţia asupra faptului că deasa īmpărtăşire a celor īndrăciţi (cīnd aceştia au păcate care īi opresc de la aceasta) „pentru a fi īntăriţi īn lupta cu vrăjmaşul”, li se face pricină de mai mari pedepse din partea lui Dumnezeu. Nici rugăciunile pentru izgonirea diavolilor - zice - nu ajută prea mult celor ce nu s-au spovedit cum trebuie şi la cine trebuie, care nu-şi conştientizează păcătoşenia şi nu fac pocăinţă pe măsura păcatelor lor. Apoi, Sfīntul ne vorbeşte despre vise şi despre reīncarnare, arătīnd care este părerea obştească a Sfinţilor Părinţi īn privinţa acestora.

Poate că cel mai răspīndit păcat de moarte al zilelor noastre este curvia. De aceea, am rezumat īn cartea de faţă cīteva cuvinte ale Sfinţilor Părinţi despre căsătorie, curvie şi divorţ. Pentru căsătorie, Sfīntul Ioan Gură de Aur spune că trebuie să ne pregătim cu multă rugăciune şi cu păstrarea īntregii feciorii (trupeşte şi duhovniceşte), dacă vrem să avem parte de căsătorie binecuvīntată de Dumnezeu. De asemenea, Sfīntul Ioan Gura de Aur arată că aceia care se recăsătoresc fără temei īn Legea lui Dumnezeu, săvīrşesc preacurvie - şi ei, şi cei cu care trăiesc - şi-i expun preacurviei şi pe cei de care s-au despărţit.

Īn ceea ce priveşte curvia, s-au pus mai īntīi două cuvinte ale Sfīntului Ioan Gură de Aur. Īn primul dintre ele, ni se spune că pentru a ne păzi de păcatul acesta este nevoie să fugim mai īntīi de īndulcirea cu gīndurile şi īnchipuirile păcătoase. Trebuie urmărit să nu se īntīmple lucrul acesta īncă din copilărie. Primejdia e cu atīt mai mare azi, cīnd nici părinţii şi nici duhovnicii nu sīnt cu toată luarea aminte la lucrul acesta. Cīt īi priveşte pe unii duhovnici, să ne gīndim la răul pe care īl fac atunci cīnd īi spovedesc pe copii colectiv. Lucru foarte grav, deoarece majoritatea copiilor din zilele noastre, din pricina televizorului şi calculatorului, au fost luaţi īn primire de diavolul curviei īncă de la cele mai mici vīrste.

Un mare ajutor īn lupta cu păcatul curviei şi al preacurviei este, după Sfīntul Părinte, raportarea cīt mai deasă la cuvintele Sfintei Scripturi, mai ales la cele ale Sfīntului Apostol Pavel (1 Corinteni 7, 2-4), unde ni se vorbeşte despre aceasta. Cei căsătoriţi (cununaţi la Biserică), trebuie să ştie că cel mai de preţ lucru din toate averile lor nu este altul decīt trupul celuilalt - trup ce trebuie să se facă vrednic de locuirea Sfīntului Duh. Să se gīndească mereu la toate relele ce se nasc din săvīrşirea păcatului preacurviei şi la sfīrşitul acestuia - osīnda veşnică.

Īn al doilea cuvīnt īn legătură cu curvia, Sfīntul Ioan Gură de Aur ne vorbeşte despre pofta trupească, ce este scurtă şi mereu aceeaşi, care secătuieşte trupul de vlagă, care ne răpeşte timpul pentru mīntuire şi ne face să avem o voinţă slăbită, robi neputincioşi ai ei. Īn pofta trupească nu este dulceaţă, după cum zice Sfīntul Părinte. Deci, atunci cīnd vom fi ispitiţi la păcatul curviei sau al prea-curviei, trebuie să nu ne īndulcim cu gīndurile păcătoase, cu cele īn care socotim cum să dobīndim pofta, ci cu cele care ne pot ajuta să ne izbăvim de poftă. Căderile noastre īn păcatul curviei se datorează trīndăviei minţii noastre, din care pricină pofta (simţirea) a trecut la cīrma conducerii sufletului nostru (vezi mai ales Filocalia I-IV). Deci primul lucru pe care trebuie să-l facem este să nu mai primim prin simţul văzului imaginile care ne pot trage spre curvie şi nici să zăbovim cu gīndul şi imaginaţia īn jurul imaginilor pe care le-am primit chiar şi fără voia noastră prin mijlocirea acestui simţ (vezi īmbrăcămintea femeilor sau mai bine zis lipsa acesteia). Dacă ne vom īntreba cum putem să nu mai căutăm la imaginile ce ne trag către păcatul curviei, răspunsul Sfīntului Părinte este acesta: „Dă-te la altele care trag sufletul: la cărţi, la griji de nevoie, la apărarea şi ajutorarea celor nedreptăţiţi, la rugăciuni, la cugetarea şi grija pentru cele ce vor să fie. Cu unele ca acestea leagă sufletul! Aşa, vei īndrepta nu numai patima cea proaspătă, ci o vei lepăda cu uşurinţă şi pe cea īntărită şi veche de mulţi ani!” De asemenea, un mijloc īnsemnat este să ne gīndim ce este īn sine trupul cel poftit, adică noroi, ce se va da spre putrezire, „că nimic alt nu este ceea ce vezi fără numai flegmă, sīnge şi zeamă de carne putredă.” Acest ultim īndemn īn privinţa izbăvirii de pofta trupească ni-l dă şi Sfīntul Nicodim Aghioritul, īn cartea sa „Paza celor cinci simţuri”, din care s-a dat un fragment ceva mai īncolo, īn care Sfīntul Părinte īi citează spre mărturie pe Sfīntul Ioan Gură de Aur şi pe Sfīnta Singlitichia.

Urmează un cuvīnt despre cum se biruie dracul curviei al Sfīntului Efrem Sirul.

S-a pus apoi Cuvīnt despre duhul curviei şi al poftei trupeşti al Sfīntului Ioan Casian. Şi aici aflăm sfatul care ne arată trebuinţa smereniei pentru īnfrīngerea patimii curviei, ca de altfel şi a oricărei alte patimi. E foarte important de reţinut aici faptul c㠄nu putem cīştiga desăvīrşit virtutea curăţiei dacă nu vom dobīndi mai īntīi īn inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoştinţa adevărată nu ne putem īnvrednici, cītă vreme patima curviei zăboveşte īn ascunzişurile sufletului.”

Īn ultimul cuvīnt despre curvie pus īn carte, cel al Sfīntului Ignatie Briancianinov, Despre curăţie, ni se vorbeşte despre virtutea curăţiei - potrivnică patimii curviei. El face deosebirea īntre curvia cu trupul, care este mult mai grea, şi cea cu mintea şi cu inima. El ne vorbeşte, ca şi ceilalţi Sfinţi Părinţi, despre nevoia depărtării de bunăvoie de pricinile păcatului curviei. Mărturisirea neīntīrziată la duhovnic a gīndurilor păcătoase este de mare ajutor şi īn privinţa patimii curviei, ca şi rugăciunea cu lacrimi. Şi la acest Sfīnt Părinte, ca şi la cei dinainte, arma cea mai puternică pentru biruirea oricărei patimi, şi a curviei īndeosebi, este smerenia.

Şi pentru că azi divorţurile au ajuns o modă şi mulţi nici nu se mai cunună la Biserică (cununia civilă n-are nici o īnsemnătate!), şi pentru că s-au născocit tot felul de convieţuiri păcătoase după modelul occidental (fără a pomeni de toate nefirescurile vieţii conjugale, care grăbesc sfīrşitul lumii), am pus şi nişte cuvinte ale Sfinţilor Părinţi īn legătură cu divorţul şi a doua căsătorie. Primul este luat din Pidalion (culegere de Canoane a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii), iar al doilea dintr-un cuvīnt al Sfīntului Ioan Gură de Aur despre vorba Apostolului: Femeia este legată prin Lege atīta vreme cīt trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai īntru Domnul. Īnsă mai fericită ar fi dacă ar rămīne cum este (1 Corinteni 7, 39-40).

Dat fiind faptul că creştinul īşi arată, potrivit Sfintei Scripturi (vezi epistolele Sfīntului Ioan Evanghelistul şi ale Sfinţilor Părinţi) iubirea faţă de semeni prin iubirea vrăjmaşilor, s-au pus trei cuvinte ale Sfinţilor Părinţi īn sensul acesta. Īn primul cuvīnt, cel al Sfīntului Ioan Gură de Aur, acesta ne sfătuieşte să nu lăsăm timpul să facă a dispare duşmănia dintre noi, ci să facem totul pentru īntoarcerea vrajbei īntru iubire, căci altfel nu vom avea plată. Zice deci Sfīntul Părinte: „Īmi spui că ai suferit o nedreptate şi ai fost jefuit? Dar tocmai pentru aceea trebuie să īnduri, ca să cīştigi mai mult!”

Foarte grăitoare pentru noi, cei de astăzi, īn privinţa iubirii vrăjmaşilor şi smereniei noastre, sīnt cuvintele unui Sfīnt contemporan - Sfīntul Siluan Athonitul. Trebuie ştiut că - după acesta - cine nu-şi iubeşte vrăjmaşii n-are īn el harul lui Dumnezeu. Rugăciunea pentru vrăjmaşi este cea care ne poate aduce pacea sufletului. Sfīntul Siluan insistă pe faptul că, atunci cīnd gīndim rău de aproapele, īnseamnă că un duh rău viază īn noi. Spune Sfīntul Pă­rinte: „Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate avea pace, chiar de ar fi aşezat īn Rai!” Pentru a păstra īn noi harul lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic pentru mīntuire, trebuie să ne smerim pururea. Să ne vedem mai răi decīt toţi oamenii şi să ne osīndim la iad, să ne obişnuim sufletul cu gīndul că vom arde īn focul iadului, fără să deznădăjduim īnsă. Smerenia e cea care ne poate face să nu ne īnşelăm īn privinţa cercetării du­hu­ri­lor. Tot războiul cu vrăjmaşii noştri nevăzuţi se duce pentru smerenie. Dar, pentru a ne agonisi smerenia, trebuie străduinţă pīnă la sfīrşitul vieţii noastre.

Īn cel de-al treilea cuvīnt despre iertarea vrăjmaşilor şi īmpăcarea cu aceştia, luat de la Sfīntul Dimitrie al Rostovului, ni se arată prin pilde din diferite scrieri sfinte cum putem īmblīnzi pe vrăjmaşii noştri, făcīndu-i să fie binevoitori.[4]

Dat fiind faptul că astăzi unii cad īn deznădejde şi-şi iau viaţa, s-a pus un cuvīnt al Sfīntului Ioan Iacob Hozevitul despre aceasta. Trebuie să ştim cu toţii, pentru a nu cădea īn deznădejde, că mīntuirea o avem īn dar, prin harul lui Dumnezeu, iar faptele noastre sīnt şi ele trebuincioase pentru mīntuire, dar nu şi atunci cīnd nădăjduim doar īn ele, uitīnd de darul lui Dumnezeu. De aceea, „de-ar săvīrşi cineva toate răutăţile din lume, īnsă dacă nu-şi pierde nădejdea īn Dumnezeu, şi dacă aleargă la pocăinţă, tot se mīntuieşte.” După toţi Sfinţii Părinţi, nici un păcat nu este atīt de vătămător ca deznădejdea.

Pricina cea mai īnsemnată a tuturor necazurilor şi ispitelor pe care le īngăduie Dumnezeu pe seama noastră este astăzi īmpărtăşirea (deasă, de multe ori) cu nevrednicie. Iată de ce am adăugat un cuvīnt al Sfīntului Simeon Noul Teolog despre aceasta şi tīlcuirea Sfīntului Teofilact şi a Sfīntului Nicodim Aghioritul la zicerea Apostolului: Aşadar, oricine va mīnca pīinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sīngele Domnului (1 Corinteni 11, 27).

Deşi despre păcate - ca şi despre spovedania adevărată - s-ar mai putea aduce multe texte din scrierile patristice, am continuat cea de-a doua parte cu cuvīntul Sfīntului Ioan Casian despre cele opt gīnduri ale răutăţii şi mijloacele pentru a ieşi din ele. Aceasta mai ales pentru că - după toţi Sfinţii Părinţi - de la aceste patimi mai generale, ca de la nişte rădăcini, cresc toate celelalte patimi şi păcate īn toată varietatea lor. Deşi sfaturile Sfīntului Ioan Casian cu privire la cele opt patimi de moarte şi felul cum le putem īnfrīnge sīnt adresate mai mult monahilor, ca şi multe din cuvintele Sfinţilor Părinţi, ele folosesc īn egală măsură şi mirenilor.

Cu ajutorul lui Dumnezeu apare cea de-a doua ediţie a cărţii Cum să ne māntuim?, īmbunătăţită şi adăugită, īn care s-au intodus (la sfīrşitul primei părţi) cuvinte ale unor Sfinţi Părinţi īn legătură cu două dintre mijloacele cele mai importante ce ne ajută la mīntuire, adică rugăciunea şi postul. E vorba de un cuvīnt al Sfīntului Teofan Zăvorītul despre rugăciune şi două cuvinte ale Sfīntului Ignatie Briancianinov, unul despre rugăciune şi unul despre post.

Ieromonah Ioan Iaroslav

 


PARTEA I - DESPRE ADEVĂRATA SPOVEDANIE

CUVĪNTUL SFĪNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE CITIREA EVANGHELIEI, A SFINŢILOR PĂRINŢI ŞI DESPRE PĂZIREA DE CĂRŢILE CARE CUPRIND ĪNVĂŢĂTURI MINCINOASE

 

Despre citirea Evangheliei

Cīnd citeşti Evanghelia, nu căuta desfătări, nu căuta extaze, nu căuta cugetări sclipitoare: caută să vezi adevărul cel sfīnt, singurul infailibil.

Nu te mulţumi doar cu citirea neroditoare a Evangheliei; străduieşte-te să īmplineşti poruncile ei, citeşte-o cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită.

Nu socoti că din īntīmplare cea mai sfīntă dintre cărţi. „Tetra-Evanghelia” īncepe cu Evanghelia după Matei şi sfīrşeşte cu Evanghelia după Ioan. Matei ne īnvaţă mai mult cum să īmplinim voia lui Dumnezeu şi poveţele lui sīnt deosebit de potrivite cu cel ce face primii paşi pe calea lui Dumnezeu; Ioan arată chipul unirii dintre Dumnezeu şi omul īnnoit prin porunci, unire la care pot ajunge doar cei ce au sporit īn calea lui Dumnezeu.

Deschizīnd Sfīnta Evanghelie pentru a o citi, adu-ţi aminte că ea hotărăşte soarta ta veşnică. După ea vom fi judecaţi şi după felul īn care ne­am potrivit pe pămīnt cu īndreptarul ei vom primi fie fericirea veşnică, fie chinurile veşnice (Ioan 12, 48).

Dumnezeu Şi-a descoperit voia unui nevrednic firicel de praf, omul! Cartea īn care e īnfăţişată această mare şi atotsfintă voie se află īn mīinile tale. Poţi să primeşti ori să lepezi voia Ziditorului şi Mīntuitorului tău, după cum īţi place. Viaţa ta veşnică şi moartea ta veşnică sīnt īn mīinile tale: judecă singur de cītă prevedere şi īnţelepciune ai nevoie. Nu te juca cu soarta ta veşnică!

Roagă-te Domnului cu inimă īnfrīntă ca să-ţi descopere minunile ascunse īn legea Lui (Psalmi 118, 18), care e Evanghelia. Se deschid ochii şi se arată minunata vindecare de păcat a sufletului săvīrşită de Cuvīntul lui Dumnezeu. Tămăduirea neputinţelor trupeşti a fost numai dovada tămăduirii sufletului, dovadă pentru oamenii trupeşti, dovadă pentru minţile orbite prin faptul că s-au robit simţurilor (Luca 5, 24).

Să citeşti Evanghelia cu cea mai mare evlavie şi luare aminte. Nimic din ea să nu socoţi de mică īnsemnătate, prea puţin vrednic de cercetare. Din orişicare cuvīnt al ei iese o rază de lumină. Nepăsarea faţă de viaţă īnseamnă moarte.

Citind despre leproşii, slăbănogii, orbii, şchiopii, īndrăciţii tămăduiţi de Domnul, să te gīndeşti că sufletul tău, care poartă rănile cele de multe feluri ale păcatelor şi e īnrobit de către demoni, se aseamănă cu aceşti bolnavi. Īnvaţă din Evanghelie să crezi că Domnul, Care i-a vindecat pe ei, te va vindeca şi pe tine dacă īl vei ruga cu rīvnă ca să fii vindecat.

Să dobīndeşti o stare a sufletului care să te ajute īn primirea vindecării; iar vindecarea sīnt īn stare să o primească cei care şi-au recunoscut păcătoşenia şi sīnt gata să o părăsească (Ioan 9, 39-41). Dreptului mīndru, adică păcătosului care nu-şi vede păcătoşenia sa, Mīntuitorul nu īi este de folos (Matei 9, 13).

Vederea păcatelor, vederea căderii īn care se află tot neamul omenesc, e un dar deosebit al lui Dumnezeu. Cere să capeţi acest dar şi vei pricepe mai uşor cartea Doctorului Ceresc, Evanghelia.

Străduieşte-te să-ţi īnsuşeşti Evanghelia cu mintea şi cu inima, īncīt mintea ta, ca să zic aşa, să plutească īn ea, să trăiască īn ea: atunci şi lucrarea ta cu īnlesnire va deveni lucrare evanghelică. Poţi să reuşeşti asta citind cu evlavie, cercetīnd cu deadinsul Evanghelia.

Preacuviosul Pahomie cel Mare, unul din cei mai vestiţi părinţi ai vremurilor vechi, ştia pe dinafară Sfīnta Evanghelie şi socotea, prin descoperire dumnezeiască, īnvăţarea ei pe dinafară drept o īndatorire de căpătīi a ucenicilor săi. Astfel, Evanghelia īi īnsoţea pe aceştia pretutindeni, călăuzindu-i neīncetat.

Şi de ce īn vremurile de acum dascălul creştin nu ar īmpodobi ţinerea de minte a copilului nevinovat cu Evanghelia, īn loc s-o murdărească prin īnvăţarea fabulelor lui Esop şi a altor nimicuri?

Ce fericire, ce bogăţie este īntipărirea Evangheliei īn minte! Nu pot fi prevăzute īntorsăturile sorţii şi necazurile ce pot să ni se īntīmple de-a lungul vieţii pămīnteşti. Evanghelia, odată īntipărită īn minte, poate fi spusă de cel orb, pe osīndit īl īnsoţeşte īn temniţă, vorbeşte īn ţarină cu plugarul, călăuzeşte pe negustor la tīrg, veseleşte pe cel bolnav īn vremea chinuitoarei lipse de somn şi a grelei singurătăţi.

Nu cuteza să tīlcuieşti tu īnsuţi Evanghelia şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi. Scriptura a fost īntocmită de către Sfinţii Prooroci şi Apostoli, īntocmită nu după bunul plac, ci din insuflarea Sfīntului Duh (2 Petru 1, 21). Aşadar, cum să nu fie o nebunie tīlcuirea ei după bunul plac?

Sfīntul Duh, Care a grăit prin Prooroci şi Apostoli cuvīntul lui Dumnezeu, l-a tīlcuit prin Sfinţii Părinţi. Atīt cuvīntul lui Dumnezeu, cīt şi tīlcuirea lui sīnt dar al Sfīntului Duh. Numai această tīlcuire o primeşte Sfīnta Biserică Ortodoxă! Numai această tīlcuire o primesc adevăraţii ei fii!

Cel care tīlcuieşte după bunul plac Evanghelia şi īntreaga Scriptură leapădă prin aceasta tīlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi, de către Sfīntul Duh. Cel care leapădă tīlcuirea Scripturii de către Sfīntul Duh leapădă, fără nici o īndoială, īnsăşi Sfīnta Scriptură.

Şi cuvīntul lui Dumnezeu, cuvīntul mīntuirii, se face pentru cei ce īl tīlcuiesc cu obrăznicie mireasmă spre moarte, sabie cu două tăişuri cu care aceştia se junghie pe sine spre veşnică pieire (2 Petru 3, 16; 2 Corinteni 2, 15, 16). Cu această sabie s-au omorīt pe veci Arie, Nestorie, Eutihie şi alţi eretici care prin tīlcuirea după bunul plac şi cu obrăznicie a Scripturii au căzut īn hulă.

La cine voi căuta, dacă nu la cel smerit şi blīnd, care tremură de cuvintele Mele? (Isaia 66, 2), zice Domnul. Aşa să fii faţă de Evanghelie şi de Domnul, Care este īn ea. Părăseşte viaţa păcătoasă, părăseşte īmpătimirile şi desfătările pămīnteşti, leapădă-te de sufletul tău: atunci Evanghelia īţi va fi la īndemīnă şi lesne de pătruns.

Cel ce-şi urăşte sufletul īn lumea aceasta, a grăit Domnul, sufletul pentru care, de la cădere īncoace, iubirea de păcat s-a făcut o a doua fire, s-a făcut īnsăşi viaţa sa īl va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan 12, 25). Pentru cel ce iubeşte sufletul său, pentru cel care nu se hotărăşte să se lepede de sine, Evanghelia rāmīne īnchisă: acesta citeşte litera, īnsă cuvīntul vieţii, fiind duh, rămīne acoperit de ochii lui printr-un văl cu neputinţă de pătruns.

Cīnd Domnul era pe pămīnt cu trupul Său cel preasfīnt, mulţi L-au văzut şi totodată nu L-au văzut. Ce folos dacă omul vede cu ochii trupeşti, pe care-i au şi dobitoacele, dar nu vede nimic cu ochii sufletului, cu mintea şi cu inima? Şi īn vremea de acum sīnt mulţi care citesc Evanghelia şi totodată nu o citesc niciodată, nu o cunosc deloc.

Evanghelia, a zis un oarecare preacuvios sihastru, se citeşte cu mintea curată şi se pricepe după măsura īmplinirii poruncilor cu fapta. Īnsă pătrunderea desăvīrşită a Evangheliei nu poate fi atinsă prin sforţările omeneşti: ea este dar al lui Hristos.

Duhul Sfint, sălăşluindu-se īn adevăratul şi credinciosul Său slujitor īl face şi desăvīrşit cititor şi adevărat plinitor al Evangheliei.

Evanghelia zugrăveşte īnsuşirile omului nou, care e Domnul din ceruri (1 Corinteni 15, 48). Acest om nou este Dumnezeu după fire. Pe oamenii din sfīnta Lui seminţie, care cred īn El şi se preschimbă după asemănarea Lui, El īi face dumnezei prin har.

Voi, ce vă tăvăliţi īn balta cea puturoasă şi murdară a păcatelor şi aflaţi īn aceasta desfătare, ridicaţi capetele voastre, priviţi la cerul curat: acolo este locul vostru! Dumnezeu vă dă cinstea de a fi dumnezei; voi, lepădīnd această cinste, vă alegeţi „cinstea” dobitoacelor şi īncă a celor mai necurate. Veniţi-vă īn fire! Părăsiţi balta cea rău-mirositoare; curăţiţi-vă prin mărturisirea păcatelor; spălaţi-vă prin lacrimi de pocăinţă; īmpodobiţi-vă cu lacrimile duhului īnfrīnt; urcaţi la cer: acolo vă cheamă Evanghelia. Cīt aveţi lumina (Evanghelia, īn care e ascuns Hristos) credeţi īn lumină, ca să fiţi fii ai luminii (Ioan 12, 36).

Despre citirea Sfinţilor Părinţi

Tovărăşiile şi societatea au o mare īnrīurire asupra omului. Tovărăşia şi apropierea unui īnvăţat aduce multă ştiinţă, a unui poet multe gīnduri şi simţiri īnalte, a unui călător multe cunoştinţe despre ţările străine, despre obiceiurile şi datinile altor popoare. E limpede: tovărăşia şi apropierea Sfinţilor aduc sfinţenie. Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu bărbatul nevinovat, nevinovat vei fi, şi cu cel ales, ales vei fi (Psalmi 17, 28, 29).

Fă cunoştinţă cu Sfinţii īncă de pe acum din vremea vieţii pămīnteşti, pe care Scriptura nici măcar nu o numeşte viaţă, ci pribegie. Vrei ca īn cer să te numeri īn obştea lor, vrei să fii părtaş al fericirii lor? Fă-te părtaş al lor īncă de pe acum. Cīnd vei ieşi din casa trupului, te vor primi la ei ca pe un cunoscut, ca pe un prieten (Luca 16, 9). Nu este prietenie mai apropiată, nu este legătură mai strīnsă decīt legătura unirii īn cuget, a unirii īn simţiri, a unirii īn ţeluri (1 Corinteni 1, 10).

Īnsuşeşte-ţi gīndirea şi duhul Sfinţilor Părinţi prin citirea scrierilor lor. Sfinţii Părinţi au atins ţelul: mīntuirea. Şi tu vei atinge acest ţel prin mersul firesc al lucrurilor. Fiind īntr-un cuget şi īntr-un suflet cu Sfinţii Părinţi, te vei mīntui.

Cerul i-a primit pe Sfinţii Părinţii īn fericitele sale sīnuri. Prin acest fapt, el a dat mărturie că gīndurile, simţirile şi faptele Sfinţilor Părinţi īi sīnt plăcute. Sfinţii Părinţi şi-au zugrăvit gīndurile, inima şi lucrarea īn scrierile lor. Asta īnseamnă că scrierile Părinţilor sīnt călăuză nerătăcită către cer, mărturisită de cerul īnsuşi.

Toate scrierile Sfinţilor Părinţi sīnt alcătuite sub insuflarea sau īnrīurirea Sfīntului Duh. Minunată este conglăsuirea lor, minunată este ungerea lor de sus! Cel care se călăuzeşte după ele are drept călăuză, fără īndoială Duhul Sfīnt.

Toate apele pămīntului se revarsă īn ocean şi poate că oceanul este izvorul tuturor apelor pămīntului. Toate scrierile Părinţilor se reunesc īn Evanghelie, toate amintesc de ea, ca să ne īnveţe a īmplini īntocmai poruncile Domnului nostru Iisus Hristos; izvorul şi sfīrşitul lor, al tuturor, e Sfīnta Evanghelie.

Sfinţii Părinţi ne īnvaţă cum să ne apropiem de Evanghelie, cum s-o citim, cum să o īnţelegem aşa cum trebuie, ce ajută şi ce īmpiedică īnţelegerea ei şi ca atare, la īnceput, citeşte mai mult scrierile Sfinţilor Părinţi; iar după ce acestea te vor īnvăţa cum să citeşti Evanghelia, citeşte cu precădere Evanghelia.

Să nu socoţi că-ţi e de ajuns numai citirea Evangheliei, fără citirea Sfinţilor Părinţi! Acesta e un gīnd trufaş, primejdios. Mai bine să te aducă la Evanghelie Sfinţii Părinţi ca pe un fiu iubit, ce a fost pregătit pentru aceasta prin scrierile lor.

Mulţi, toţi care i-au lepădat nebuneşte şi cu trufie pe Sfinţii Părinţi, care s-au apropiat nemijlocit, cu īndrăzneală oarbă, cu minte şi inimă necurate de Evanghelie, au căzut īn rătăcire pierzătoare. Pe aceştia i-a lepădat Evanghelia: ea īi īngăduie la sine numai pe cei smeriţi.

Citirea cărţilor Părinţilor e maica şi īmpărăteasa tuturor virtuţilor. Din citirea cărţilor Părinţilor deprindem adevărata īnţelegere a Sfintei Scripturi, credinţa dreaptă, vieţuirea după īndreptarul poruncilor evanghelice, adīnca cinstire pe care se cuvine să o avem faţă de ele: īntr-un cuvīnt, mīntuirea şi desăvīrşirea creştină.

După ce povăţuitorii duhovniceşti s-au īmpuţinat, citirea scrierilor Părinţilor a devenit călăuza de căpetenie pentru cei ce doresc să se mīntuiască şi chiar să atingă desăvīrşirea creştină.

Cărţile Sfinţilor Părinţi, aşa cum spune unul dintre ei, asemenea sīnt unei oglinzi: privind īn ele cu luare aminte şi ades, sufletul poate să-şi vadă toate neajunsurile.

Iarăşi: aceste cărţi sīnt asemenea unui loc plin de leacuri; īn el, sufletul poate să afle doctoria mīntuitoare pentru fiecare dintre bolile sale.

Grăit-a Sfīntul Epifanie al Ciprului: „Şi singură vederea cărţilor creştineşti mai pregetători spre păcat ne face pe noi şi către dreptate ne īndeamnă să ne ridicăm.”

Pe Sfinţii Părinţi trebuie să-i citim cu rīvnă, cu luare-aminte şi īn chip statornic: vrăjmaşul nostru nevăzut, care urăşte glasul adeverinţei (Pilde 11, 15), urăşte acest glas mai ales cīnd el vine din partea Sfinţilor Părinţi. Acest glas dă īn vileag meşteşugurile vrăjmaşului nostru, viclenia lui, descoperă cursele lui, felul īn care lucrează el: drept aceea, vrăjmaşul se īnarmează īmpotriva citirii Sfinţilor Părinţi prin felurite cugetări trufaşe şi hulitoare; se străduieşte să-l arunce pe nevoitor īn vīrtejul grijilor deşarte, ca să-l abată de la citirea cea mīntuitoare, īl luptă prin trīndăvie, plictiseală, uitare. Din acest război īmpotriva citirii Sfinţilor Părinţi trebuie să ne dăm seama cīt de mīntuitoare armă este ea pentru noi şi cīt o urăşte vrăjmaşul.

Fiecare să citească din Sfinţii Părinţi ceea ce se potriveşte cu felul său de viaţă. Pustnicul să-i citească pe Părinţii care au scris despre liniştire; monahul care vieţuieşte īn chinovie, pe Părinţii care au scris povăţuiri pentru viaţa chinovială; creştinul care trăieşte īn lume, pe Sfinţii Părinţi ce şi-au rostit poveţele pentru tot creştinul īndeobşte. Fiecare, īn orice tagmă s-ar afla, să culeagă belşug de povăţuire din scrierile Părinţilor.

Este neapărat trebuincioasă citirea potrivită cu felul de viaţă al fiecăruia. Altminteri, ne vom umple de gīnduri chiar dacă sfinte, īnsă de neīmplinit cu fapta, care stīmesc o lucrare neroditoare doar īn īnchipuiri şi īn dorinţe; faptele cucerniciei care se potrivesc cu felul tău de viaţă īţi vor scăpa din mīini. Pe līngă faptul că vei deveni un visător sterp, gīndurile tale, aflīndu-se īn neīncetată īmpotrivire cu faptele, negreşit vor naşte tulburare īn mintea ta, iar īn purtarea ta, nehotărīre; iar această tulburare şi această nehotărīre sīnt apăsătoare şi vătămătoare pentru tine īnsuţi şi pentru cei din jurul tău. Necitind după rīnduiala cuvenită Sfīnta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi, lesne te poţi abate de la calea mīntuitoare īn hăţişuri de netrecut şi prăpăstii adīnci, ceea ce s-a şi īntīmplat cu mulţi. Amin.

Despre păzirea de cărţile care cuprind īnvăţături mincinoase

Iarăşi īţi aduc, fiu credincios al Bisericii de Răsărit, cuvīnt de sfat nemincinos şi bun. Acest cuvīnt nu e al meu: este cuvīntul Sfinţilor Părinţi. De la ei vin toate sfaturile mele.

Păzeşte-ţi mintea şi inima de īnvăţătura mincinoasă. Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de īnvăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi. Adevărul se află īn tovărăşia Duhului Sfīnt: El este Duhul Adevărului. Minciuna o īnsoţeşte şi o ajută duhul diavolului, care este minciună şi părintele minciunii.

Cel ce citeşte cărţile dascălilor mincinoşi intră negreşit īn părtăşie cu duhul viclean şi īntunecat al minciunii. Lucrul acesta să nu ţi se pară ciudat şi de necrezut: aşa spun răspicat luminătorii Bisericii, Sfinţii Părinţi. Dacă īn mintea şi sufletul tău nu este scris nimic. Adevărul şi Duhul să scrie īn ele poruncile lui Dumnezeu şi īnvăţătura Lui duhovnicească.

De ţi-ai īngăduit a-ţi mīzgăli de tot tablele sufetului cu felurite cugete şi īntipăriri neduhovniceşti, fără a lua aminte cu īnţelepciune şi fereală: „Cine e scriitorul, ce scrie el?”, curăţă cele scrise de scriitori străini, curăţă prin pocăinţă şi lepădarea a tot ce este īmpotrivitor de Dumnezeu. Să scrie pe tablele tale doar degetul lui Dumnezeu.

Pregăteşte pentru acest scriitor minte şi inimă curată, vieţuind cu evlavie şi īntreagă īnţelepciune: atunci, rugīndu-te tu şi citind sfinţitele cărţi, pe nebăgate de seamă şi īn chip tainic se va scrie pe tablele sufletului tău legea Duhului.

Nu-ţi este īngăduit să citeşti alte cărţi despre religie decīt cele scrise de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii Soborniceşti a Răsăritului. Acest lucru īl cere Biserica de Răsărit de la fiii săi.

Iar dacă gīndeşti altfel şi socoţi porunca Bisericii mai puţin īntemeiată decīt socotinţa ta şi a celorlalţi de un cuget cu tine, atunci nu mai eşti fiu al Bisericii, ci judecător al ei.

Mă numeşti mărginit, neluminat īndeajuns, rigorist? Lasă-mă īn mărginirea şi īn celelalte neajunsuri ale mele: voiesc mai bine a rămīne, cu toate aceste neajunsuri, fiu al Bisericii de Răsărit, decīt ca, avīnd toate părutele calităţi, să mă fac mai deştept decīt ea şi, ca atare, să-mi īngădui a nu-i da ascultare şi a mă despărţi de ea. Adevăraţilor fii ai Bisericii de Răsărit le va face plăcere glasul meu.

Aceştia ştiu că cel care voieşte a primi īnţelepciunea cerească trebuie să lepede īnţelepciunea sa pămīntească, oricīt de mare ar fi ea, să o lase deoparte, să o taie, s-o recunoască drept nebunie, aşa cum este ea de fapt (1 Corinteni 3, 19).

Īnţelepciunea pămīntească este vrăjmăşie īmpotriva lui Dumnezeu: ea legii lui Dumnezeu nu se supune şi nici nu poate (Romani 8, 7). Dintru īnceput aceasta este firea ei; aşa va şi rămīne pīnă ce va lua sfīrşit, cīnd pămīntul şi lucrurile de pe dīnsul, iar dimpreună cu ele şi īnţelepciunea pămīntească, vor arde (2 Petru 3, 10).

Sfīnta Biserică īngăduie citirea cărţilor eretice numai acelor mădulare ale sale care au mintea şi simţirile inimii vindecate şi luminate de Sfīntul Duh, care pot deosebi īntotdeauna īntre adevăratul bine şi răul ce se preface a fi bine şi se ascunde sub chipul adevărului.

Marii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, care au cunoscut neputinţa cea de obşte a tuturor oamenilor, s-au īnfricoşat de otrava eresului şi a minciunii. Ca atare, ei au fugit cu toată rīvna de īmpreună vorbirile cu oamenii molipsiţi de īnvăţăturile cele mincinoase şi de citirea cărţilor eretice. Avīnd īnaintea ochilor căderea preaīnvăţatului Origen, a lui Arie cel iscusit īn certuri, a lui Nestorie cel bun de gură şi a altor bogaţi īn īnţelepciunea acestei lumi, ce au pierit din pricina nădăjduirii īn sine şi a părerii de sine, ei au căutat mīntuirea şi au aflat-o īn fuga de īnvăţăturile mincinoase, īn ascultarea faţă de Biserică pīnă şi īn amănuntele cele mai subţiri.

Păstorii şi dascălii cei purtători de Duh şi sfinţi ai Bisericii nu citeau scrierile ereticilor celor hulitori de Dumnezeu decīt siliţi de nevoia de neīnlăturat a īntregii obşti creştine. Prin cuvīntul lor plin de putere, cuvīnt duhovnicesc, ei au īnfierat rătăcirile, au vestit tuturor fiilor Bisericii primejdia ascunsă īn scrierile eretice sub numele frumoase ale sfinţeniei şi evlaviei.

Eu şi cu tine īnsă trebuie să ne păzim neapărat de citirea cărţilor alcătuite de dascăli mincinoşi. Oricine a scris despre Hristos, despre credinţa şi duhovnicia creştină fără să fie mădular al Bisericii de Răsărit, singura sfīntă, poartă numele de dascăl mincinos.

Spune-mi, cum este cu putinţă să-ţi īngădui a citi orişice carte, cīnd fiecare carte pe care o citeşti te poartă īncotro voieşte, te īnduplecă să crezi īn tot lucrul pentru care īi face trebuinţă īncuviinţarea ta, să te lepezi de tot ce are ea nevoie să lepezi?

Experienţa arată cīt de pierzătoare sīnt urmările citirii fără dreaptă socotinţă. Printre fiii Bisericii de Răsărit cīte idei despre creştinism nu putem īntīlni din cele mai tulburi, mai greşite, mai potrivnice īnvăţăturii Bisericii, mai defăimătoare ale acestei sfinte īnvăţături, idei īnsuşite prin citirea cărţilor eretice!

Nu te mīhni, prietene, pentru preīntīmpinările mele, care sīnt insuflate de faptul că īţi doresc binele cel adevărat. Tatăl, mama, dascălul bun nu se īnfricoşează, oare, pentru pruncul nevinovat şi fără experienţă, atunci cīnd el vrea să intre īntr-o cameră unde printre lucruri bune de mīncat se află otravă multă?

Moartea sufletului e mai de plīns decīt moartea trupească: trupul mort are să īnvieze şi adeseori moartea trupului se face pricină de viaţă sufletului; dimpotrivă, sufletul omorīt de rău este jertfă a morţii veşnice, iar el poate fi omorīt de orice gīnd care cuprinde vreun fel de hulă īmpotriva lui Dumnezeu, pe care cei neştiutori nu-l bagă nicidecum de seamă.

Va fi o vreme, a proorocit Sfīntul Apostol, cīnd īnvăţătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor īşi vor alege loruşi īnvăţători să le răsfeţe auzul, şi de la adevăr īşi vor īntoarce auzul, iar către basme se vor pleca (2 Timotei 4, 3-4).

Nu te lăsa īnşelat de titlurile răsunătoare ale cărţilor care făgăduiesc să-i īnveţe desăvīrşirea creştină pe cei ce īncă au nevoie de hrana pruncilor; nu te lăsa īnşelat nici de podoaba cea din afară a cărţii, de vioiciunea, puterea, frumuseţea stilului, nici de faptul că autorul ar fi, pasămite, sfīnt, care şi-a dovedit sfinţenia prin numeroase minuni (aluzie, probabil, la „sfinţii” apuseni ca Francisc din Assisi n. tr.).

Īnvăţătura mincinoasă nu se dă īnapoi de la nici o născocire, de la nici o īnşelăciune ca să dea basmelor sale īnfăţişarea adevărului şi astfel să otrăvească mai lesne sufletul cu ele.

Īnvăţătura mincinoasă este deja, īn sine, īnşelare. Ea amăgeşte, īnainte de cititor, pe scriitor (2 Timotei 3, 13).

Semnul după care recunoaştem că o carte e cu adevărat folositoare de suflet este că a fost scrisă de un sfīnt scriitor, mădular al Bisericii de Răsărit, īncuviinţat şi recunoscut de Sfīnta Biserică. Amin.

Bibliografie: Sfīntul Ignatie Briancianinov, Experienţe Ascetice, volumul I, Editura Sophia Bucureşti, 2000.


CUVĪNTUL SFĪNTULUI NICODIM AGHIORITUL - DESPRE TAINA SPOVEDANIEI

Cuvīnt īnainte

După cum, la rīnduiala firii, Dumnezeu n-a purtat de grijă numai să fim sănătoşi īn viaţa aceasta, ci să şi dobīndim sănătatea cu osebite doctorii şi tămăduiri cīnd ne vom īmbolnăvi trupeşte, Īn acelaşi chip, şi la rīnduiala Darului, El n-a purtat de grijă numai ca să ne naştem a doua oară duhovniceşte, sănătoşi, prin Sfīntul Botez, ci şi să dobīndim sănătatea cea duhovnicească, cīnd ne vom īmbolnăvi sufleteşte, cu o baie curăţitoare şi doctorie minunată. Şi aceasta nu este altceva decīt Taina Sfintei Mărturisiri. [...]

Dar, o, nenorocire! Această baie curăţitoare şi minunată doctorie, adică mărturisirea cea folositoare de suflet, s-a făcut astăzi la creştini o Taină prea puţin folositoare! Căci, socotind că se curăţă īn această baie, n-au ajuns nici măcar să se spele - după cum zice Solomon: Fiul rău pe sine se judecă a fi drept, şi de īntinăciune nu s-a spălat. (Pilde 30, 13) - de vreme ce unii dintre dīnşii sau nu se mărturisesc niciodată, sau se mărturisesc foarte rar, iubind, ticăloşii, mai bine să se tăvălească īn noroiul păcatelor lor ca dobitoacele decīt să alerge la această baie şi să se cureţe. Alţii se mărturisesc, e adevărat, īnsă nu precum se cuvine, pentru că nu se spovedesc cu cea mai cuviincioasă cercetare a conştiinţei şi a păcatelor lor, nici cu zdrobirea şi umilinţa cea trebuincioasă, nici cu o voinţă hotărītoare ca de aici īnainte să nu mai păcătuiască, nici cu facerea canonului care se cuvine - că acestea toate alcătuiesc mărturisirea cea plăcută lui Dumnezeu. Ci se mărturisesc fără de nici o cercetare, fără de nici o umilinţă, fără de hotărīre şi fără de īmplinirea canonului, mai pe scurt spus, se spovedesc numai pentru obicei, poate pentru că vine Paştele, sau Naşterea lui Hristos, sau Botezul. Şi aşa, īn acest chip rău mărturisindu-se, ticăloşii, se batjocoresc cu adevărat şi foarte se păgubesc. De aceea, noi ne īntristăm pentru o atīt de mare pagubă şi īnşelare a fraţilor noştri creştini, īncīt ne-am nevoit ca să adunăm de la mulţi dascăli această scurtă sfătuire către cel ce se pocăieşte şi cu aceasta să-i īndemnăm pe păcătoşii ce se mărturisesc să se mărturisească mai des; iar celor de se mărturisesc rău, să le tīlcuim şi să-i facem să cunoască a se mărturisi cum se cuvine, pentru ca mărturisirea lor să fie plăcută lui Dumnezeu şi folositoare şi, ca urmare, să fie adeverită şi fără de īndoială iertarea păcatelor lor, care se dă de la Dumnezeu prin preotul duhovnic. [...]

Cum trebuie să se pregătească fiecare cīnd vrea să se mărturisească

Fratele meu cel păcătos, īn aşa chip trebuie să te pregăteşti cīnd vei voi să te pocăieşti şi să te mărturiseşti: află, mai īntīi, că pocăinţa - potrivit cu dumnezeiescul Ioan Damaschin (Cartea 11, capitolul 47) - este o īntoarcere de la starea cea īmpotriva firii la cea potrivit cu firea, adică de la diavol la Dumnezeu, şi care se săvīrşeşte cu durere şi cu nevoinţă. Deci şi tu, iubitul meu, dacă vrei să te pocăieşti precum se cuvine, trebuie să părăseşti pe diavol şi faptele cele diavoleşti şi să te īntorci către Dumnezeu şi către o trăire potrivită cu voia lui Dumnezeu. Să laşi păcatul, care este lucru īmpotriva firii şi să te īntorci spre fapta cea bună, care este ceva potrivit cu firea; să urăşti īntr-atīt de mult răutatea, īncīt să zici şi tu, īmpreună cu David: Nedreptatea am urīt şi am dispreţuit (Psalmi 118, 163); şi, dimpotrivă; să iubeşti atīt de mult binele, īncīt să zici, cu acelaşi David; Legea Ta am iubit-o şi, iarăşi: Pentru aceasta am iubit poruncile Tale, mai mult decīt aurul şi topazul (Psalmi 118, 127). Pe scurt, Duhul Sfīnt, prin īnţeleptul Isus Sirah, te īnvaţă care este adevărata pocăinţă, grăind astfel: Īntoarce-te la Domnul şi părăseşte păcatele.... Sīrguieşte către Cel Preaīnalt, şi te īntoarce de la nedreptate şi te scīrbeşte foarte de lucrul urīt. (Isus Sirah 17, 20-21). Iar care este adevărata pocăinţă şi roadele ei, caută şi vezi īn cuvīntul cel de la sfīrşit.

Părţile pocăinţei

Īn al doilea rīnd, să ştii că trei sīnt părţile pocăinţei; I) zdrobirea inimii, II) mărturisirea şi III) īmplinirea canonului. Gheorghe Koressios, īn cartea lui despre Taine, mai adaugă o parte a pocăinţei, şi anume: dezlegarea de păcat - care se face de către darul Sfīntului Duh, prin mijlocirea duhovnicului - care se numeşte cheie şi, mai ales aceasta ţine īntr-īnsa Taina pocăinţei.

I) Ce este zdrobirea inimii. Zdrobirea inimii este o mīhnire şi o durere desăvīrşită a inimii, care se petrece fiindcă omul a supărat cu păcatele sale pe Dumnezeu şi a călcat legea Lui dumnezeiască. Această durere nu stă numai īntru simţire, adică īn suspine şi lacrimi, ci stă, mai ales, īn aceea ca voinţa omului să urască păcatul dinlăuntru şi să hotărască să nu-l mai facă. Ţine seama şi de aceasta, potrivit cu Koressios, că durerea şi zdrobirea inimii sīnt părţi alcătuitoare ale pocăinţei şi, īn măsura īn care se găsesc īn inimă, se află şi omul īn pocăinţă. Īndată īnsă ce va lipsi durerea din inimă, lipseşte şi omul de la pocăinţă. Prin aceasta vrea să spună că durerea şi zdrobirea trebuie să se afle pururea īn inima celui ce se pocăieşte şi, īn acest chip pocăinţa lui este adevărată. Īnsă această zdrobire a inimii este lucrarea celor ce sīnt desăvīrşiţi şi asemenea unor fii, fiindcă izvorăşte numai din dragostea cea către Dumnezeu. Adică, după cum se pocăieşte un fiu numai pentru că l-a supărat pe tatăl său, şi nu pentru că va fi lipsit de moştenirea părintească sau va fi izgonit din casa tatălui său. [...]

Mărturisirea trebuie să se facă la cei mai iscusiţi duhovnici

Īntīi, cercetează şi află care este cel mai iscusit duhovnic īntre ceilalţi. Pentru că marele Vasile spune (īn hotărīrea pe scurt 229): „După cum oamenii nu-şi arată unul altuia suferinţele şi rănile trupului, ci le dezvăluie doctorilor īncercaţi care ştiu să le lecuiască, aşa şi păcatele se cade să fie īnfăţişate nu oricui, ci acelora care pot să le tămăduiască.”

Cum să-şi cerceteze cineva cugetul său

Īn al doilea rīnd, după cum stai şi socoteşti cu cīţi bani eşti păgubit īn neguţătoria pe care o faci, tot aşa adună-te şi tu, frate, deoparte, şi - īnainte să mergi la un asemenea duhovnic, vreme de două sau trei săptămīni, mai cu seamă la īnceputul celor patru posturi ale anului - şezi īn mare linişte, şi plecīndu-ţi capul, cercetează īn cugetul tău ceea ce Filon Iudeul numeşte judecata cugetului. Şi să nu te faci apărător, ci judecător al păcatelor tale, cum spune Sfinţitul Augustin. Socoteşte şi tu, precum Iezechia, toată vremea trecută a vieţii tale, cu mīhnire şi amărăciune īn sufletul tău: Sfīrşi-voi firul vieţii mele aducīndu-mi aminte de amărăciunea sufletului meu! (Isaia 38, 15); sau măcar socoteşte, după ce te-ai mărturisit, cīte păcate ai săvīrşit;cu fapta, cu vorba şi īncuviinţarea gīndurilor. Numără lunile; apoi, de la luni, treci la săptămīni, şi de la săptămīni la zile. Adu-ţi aminte de oamenii cu care ai păcătuit şi de locurile unde ai păcătuit şi gīndeşte-te cu grijă, ca să afli fiecare păcat al tău.

Deoarece oamenii astăzi fie că se lasă greu cīnd e vorba să-şi facă o asemenea cercetare amănunţită a cugetului lor, fie că uită şi nu pot să-şi amintească păcatele, iată, frate, că ţi-am aşternut pe hīrtie, īn „Īnvăţătura către duhovnic”, păcatele de moarte, păcatele ce se iartă şi păcatele care se trec cu vederea. Ţi-am īnfăţişat acolo şi cele zece porunci şi cine sīnt cei ce greşesc la fiecare din acestea, ca să te despovărăm de această greutate şi să te facem să-ţi aminteşti cu uşurinţă păcatele tale. Deci caută acolo şi, cercetīnd, adu-ţi aminte care păcate din cele ce se află acolo le-ai săvīrşit, ca să le mărturiseşti.

Dar, precum vīnătorii nu se mulţumesc doar să afle fiara īn pădure, ci se străduiesc īn tot chipul să o ucidă, tot astfel şi tu, frate al meu păcătos, nu te mulţumi doar să-ţi cercetezi şi să-ţi afli păcatele. Pentru că numai acest lucru puţin īţi va folosi. Ci luptă-te īn tot chipul să-ţi omori păcatele cu durerea inimii tale, adică cu zdrobirea inimii şi cu īngrijorarea. Şi, ca să dobīndeşti zdrobirea, socoteşte marea vătămare pe care ţi-au adus-o păcatele tale īnaintea lui Dumnezeu. Iar ca să dobīndeşti īngrijorarea, gīndeşte la paguba cea mare pe care păcatele tale ţi-au pricinuit-o ţie īnsuţi. [...]

Cum trebuie să se mărturisească păcătosul

După ce te vei fi gīndit īn acest chip la păcatele tale, frate al meu păcătos, şi te vei fi pregătit cu această zdrobire a inimii şi īngrijorare, mergi atunci la acel iscusit duhovnic de care am vorbit. Dacă ştii carte, īnsemnează-ţi, frate, păcatele şi pe hīrtie, ca să nu le uiţi. Şi, de va fi departe locuinţa duhovnicului, să nu īntīrzii, după cum nu īntīrzii să mergi pentru boala ta cea trupească la acel doctor iscusit care se află departe. Ci zi şi tu ca fiul acela risipitor: Sculīndu-mă, mă voi duce la tatăl meu (Luca 15, 18). Şi, mergīnd la dīnsul, cīnd acela īţi va spune să-ţi mărturiseşti păcatul tău īnaintea Stăpīnului Hristos, atunci tu, īngenunchind īnaintea sfintei Lui icoane, să zici: „Părinte, greşit-am la cer şi īnaintea Ta şi nu sīnt vrednic să mă numesc fiul Tău, dar iată că astăzi, prin părintele meu duhovnicesc, mă voi mărturisi Ţie, īntru dreptatea inimii.” Şi, aşa, să īncepi apoi să te mărturiseşti.

Ce este mărturisirea?

Mărturisirea este o īnfăţişare, de bunăvoie, prin grai, a faptelor rele, ca şi a vorbelor şi a gīndurilor. Ea este smerită, īnvinuindu-se pe sine, este dreaptă, fără ruşinare, hotărītă, şi se face către un duhovnic legiuit.

Mărturisirea trebuie făcută de bunăvoie

Aşadar, şi tu, frate:

1) Trebuie să mărturiseşti, cu īnsăşi gura ta, toate faptele tale cele rele, toate vorbele tale rele şi toate gīndurile tale rele. Am zis să-ţi spui păcatele cu īnsăşi gura ta deoarece, chiar dacă le-ai avea scrise ca să nu le uiţi, totuşi ai datoria să le citeşti tu īnsuţi duhovnicului tău. Cei care īşi scriu păcatele şi, după ce au dat duhovnicului ceea ce scriseseră, pleacă, fac rău şi greşesc, iar mărturisirea lor nu este desăvīrşită. Şi, pe viitor, să īnceteze cu acest lucru nepotrivit şi să-şi citească ei singuri īnscrisul cu păcatele lor.

Mărturisirea să nu se facă din silă sau nevoie, ci de bunăvoie, de la sine, grăind īmpreună cu David: „Şi din voia mea mă voi mărturisi Lui.” Să nu te asemeni şi tu, īn aceasta, īmpăratului Nabucodonosor, care nu a spus magilor visul pe care l-a avut ca, pe urmă, magii să-l tălmăcească, ci a cerut ca aceia să-i spună şi visul, şi tălmăcirea lui. Deci, descoperiţi-mi visul şi tīlcuirea lui! (Daniel 2, 6). Dar tu, spune mai īntīi visul, adică păcatele tale, şi atunci, auzindu-le, duhovnicul să le īndrepte.

Mărturisirea trebuie să fie smerită

2) Trebuie să te mărturiseşti cu smerenie, cu multă umilinţă şi cu inima zdrobită - precum şi-a mărturisit femeia desfrīnată păcatele ei, precum cananeanca şi precum se ruga vameşul - pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta şi să-ţi dea iertarea păcatelor. Fiindcă inima īnfrīntă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Această smerenie şi umilinţă trebuie să o arăţi īncă şi atunci cīnd te mustră duhovnicul pentru vreun păcat al tău, păstrīnd tăcerea şi fără să te mīnii, şi nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca şi cīnd ţi-ar face-o Īnsuşi Dumnezeu. Ce zic să o primeşti cu bucurie? Dacă s-ar putea, ar trebui să cazi la pămīnt ca un vinovat şi să-i scalzi picioarele cu lacrimile tale, cum te sfătuieşte Sfīntul Ioan Scărarul: „Fii - şi īn purtare, şi īn cuget - ca un păcătos, la mărturisirea ta cătīnd spre pămīnt, şi, de este cu putinţă, să scalzi īn lacrimi picioarele celui ce te lecuieşte, ca pe ale lui Hristos” (Cuvīntul IV).

Mărturisirea trebuie să fie spre īnvinovăţirea ta

3) Cīnd te mărturiseşti nu trebuie să īnvinovăţeşti pe unul sau pe altul, spunīnd că ei au fost pricina de ai păcătuit, după cum Adam a dat vina pe Eva şi Eva pe şarpe. Nu! Tu să nu faci aşa! Ci să te īnvinovăţeşti numai şi numai pe tine şi voinţa ta cea ticăloasă. „Dacă vrei să īnvinovăţeşti pe cineva - īţi spune dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia 51 la Matei) - īnvinovăţeşte-te pe tine!” Şi alcătuitorul Pildelor spune: Drept este cel ce se īnvinovăţeşte pe sine (Pilde 18, 17). „Pe sine” zice, şi nu „pe alţii.” Pentru ca nu cumva, căutīnd să-şi īmpuţineze cu mărturisirea păcatele sale, să şi le sporească, adăugīnd şi īnvinovăţirea. Iar ce să spui duhovnicului, te sfătuieşte Ioan Scărarul: (Cuvīntul IV): „Spune şi nu te ruşina: A mea este izbitura, părinte, a mea este rana, ea este pricinuită de īnsăşi lipsa mea de grijă şi nu de altul. Nimeni nu este vinovat de aceasta: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai lipsa mea de grijă!”

Mărturisirea trebuie să fie dreaptă

4) Trebuie să te mărturiseşti īntru adevărul şi dreptatea inimii tale, arătīndu-ţi toate păcatele, aşa cum le-ai săvīrşit, cu toate īmprejurările: locul, persoana, pricina, numărul păcatelor şi felul lor. (Vezi capitolul V al „Īnvăţăturii către Duhovnic”, despre īmprejurări. Numai că numele persoanelor cu care ai păcătuit nu trebuie să le arăţi.) Mărturiseşte-ţi păcatele fără să adaugi sau să scazi ceva, fără să spui jumătate din păcatele tale unui duhovnic şi jumătatea cealaltă altuia, cum fac unii vicleni. Să nu le spui cu cine ştie ce cuvinte meşteşugite, - cu care īn acelaşi timp să-ţi ascunzi păcatele, cu scopul să-ţi micşorezi ruşinea - ci să le mărturiseşti simplu şi drept, cu inimă fără vicleşug, şi adevărat. Fiindcă, dacă te mărturiseşti cu vicleşug şi doar aşa, pe deasupra, nu numai că mărturisirea ta va fi urītă īnaintea lui Dumnezeu, Care iubeşte pururi adevărul: Că iată adevărul ai iubit (Psalmi 50, 7), ci īncă şi păcatele tale pe care le-ai mărturisit vor īncolţi din nou īn tine, după puţină vreme, după cum īncolţesc din nou şi perii albi la acei bătrīni care nu-i dezrădăcinează, ci doar īi rad pe deasupra. Cu acestea te asemeni şi tu, īn această privinţă, cum spune David: Ca un brici ascuţit ai făcut vicleşug (Psalmi 51, 1).

Mărturisirea trebuie făcută fără să te ruşinezi

5) Trebuie să te mărturiseşti fără să te ruşinezi, fiindcă ruşinea pe care o capeţi cīnd te mărturiseşti īţi aduce slavă şi har de la Dumnezeu, potrivit cu Isus Sirah: Este ruşine care aduce păcate şi este ruşine care aduce mărire şi har (Isus Sirah 4, 23). Ruşinea aceasta te face să scapi de ruşinea ce va să fie īn ziua īnfricoşată a Judecăţii, potrivit cu Scărarul (Cuvīntul IV): „Nu nesocoti mărturisirea păcatului tău, pentru ca, prin ruşinea de aici, să scapi de ruşinea de dincolo!”

De ce te ruşinezi, păcătosule? Cīnd săvīrşeşti păcatul nu te ruşinezi, şi acum, cīnd cauţi să te scapi de el, te ruşinezi? O, nebunule! Tu nu ştii că ruşinea aceasta este de la diavolul, care, atunci cīnd faci păcatul, īţi dă īndrăzneală şi neruşinare, iar cīnd īl mărturiseşti īţi dă frică şi ruşine? Aşa dă mărturie Sfīntul Ioan Gură de Aur: „Două sīnt acestea: păcatul şi pocăinţa: īn păcat - ruşine şi batjocură; īn pocăinţă - laudă şi īndrăzneală. Dar satana răstoarnă rīnduiala şi dă la păcat īndrăzneală, şi la pocăinţă ruşine. Tu īnsă să nu i te īncrezi!” (Cuvīntul pentru mărturisire). Pentru aceasta, citim la Pateric că un părinte īmbunătăţit l-a văzut cu ochii lui pe diavol cum merge adesea la spovedaniile duhovnicilor, ca să insufle ruşine păcătoşilor care se mărturisesc acolo. Dumnezeu nu ţi-a dat drept duhovnic vreun Īnger sau vreun Arhanghel, ca să te ruşinezi, ci un om, unul supus patimilor ca şi tine, pentru ca să nu te ruşinezi. [...] Iar dacă - să zicem - ai afla de la alţii sau ai bănui că duhovnicul tău dă pe faţă altora păcatele tale, acest fapt să nu te īmpiedice de la mărturisire, fiindcă este īnşelăciune a diavolului, cu care caută să-ţi piardă sufletul. Tu să mergi fără teamă şi mărturiseşte-ţi păcatele! Iar dacă acela le dă pe faţă altora (ceea ce este foarte cu anevoie, ca să nu zic cu neputinţă, să o facă) el are să dea socoteală īnaintea lui Dumnezeu, pentru răul acesta pe care īl face. Iar tu, odată spovedit, eşti pe deplin nevi­novat şi iertat de păcatele tale. Aşa cum īţi aduce la cunoştinţă Sfīntul Meletie Mărturisitorul (Treapta 171): „Dacă īţi dă īn vileag şi-ţi defăima mărturisirea, acesta va da socoteală lui Dumnezeu la Judecată, iar cel ce s-a spovedit rămīne īntru totul nevinovat şi izbăvit pe deplin de greşelile lui.” Īn vechime, cei ce păcătuiau, stăteau la poarta bisericii şi-şi mărturiseau păcatele la toată mulţimea care intra īn biserică, după cum spune Sozomen: „La īnceput, aşa au socotit preoţii să se arate mulţimii din biserică păcatele de către cel ce se mărturiseşte, ca īntr-un teatru” (Cartea a VII-a, capitolul 16, şi canoanele 56 şi 75 ale marelui Vasile spun acelaşi lucru.) Un om drept ca Iov nu se ruşina să se mărturisească īn faţa mulţimii, după cum ne vesteşte el īnsuşi: Căci nu am dat īnapoi faţă de mulţimea gloatei, ca să mă mărturisesc īnaintea lor (Iov 31, 34). Şi tu, frate al meu, păcătos fiind, de ce să te ruşinezi, cīnd te mărturiseşti unui singur om?

Păcatele trebuie să fie arătate, fie aici, fie dincolo.

6) Una din două: sau aici, jos, trebuie să-ţi arăţi păcatele tale, frate, către duhovnicul; sau, dincolo, īnfricoşatul Judecător le va da īn vileag īnaintea tuturor Īngerilor şi oamenilor, cu mare mustrare pentru tine. Mustra-te-voi şi voi pune īnaintea feţei tale păcatele tale (Psalmi 49, 22). Ce zic, judecător? Īnseşi păcatele tale nemărturisite te vor mustra atunci şi te vor da īn vileag, la acel Scaun de judecată a toată lumea. Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra (Ieremia 2, 19). Vezi şi pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur care zice: „Acolo le vom vedea (greşelile noastre), īn faţa ochilor, goale şi descoperite, şi vom plīnge acolo şi va fi īn zadar!” Vezi şi mărturia marelui Vasile, că vom vedea atunci păcatele noastre, pe fiecare cum s-a săvīrşit (īn al optulea capitol al „Īnvăţăturii către Duhovnic”).

Dacă cumva vreun singur păcat va rămīne nemărturisit, rămīn neiertate şi celelalte. Dacă vei mărturisi toate păcatele tale, dar vei ascunde, de ruşine, numai unul singur, află că nu numai păcatele pe care le-ai mărturisit rămīn neiertate, dar īţi mai adaugi ţie, pe deasupra, şi un alt mare păcat, al pīngăririi celor sfinte, pentru această tăinuire, după cum spune, īn „Cartea cea pentru mărturisire”, Patriarhul Hrisant al Ierusalimului. Vezi şi īn „Mīntuirea păcătoşilor”, unde se arată că o femeie, deşi şi-a mărturisit toate celelalte păcate la un cucernic duhovnic, nu şi-a mărturisit un mare păcat al ei, iar un frate slujitor al duhovnicului a văzut cum ieşea din gura ei cīte un şarpe pentru fiecare păcat mărturisit. Iar la urmă de tot, a văzut un şarpe mare cum şi-a scos de trei ori capul afară din gura femeii, apoi iarăşi l-a tras īnăuntru şi nu l-a mai scos. Pentru aceasta, toţi ceilalţi şerpi care ieşiseră mai īnainte s-au īntors iarăşi şi au intrat īn gura ei. După moartea sa, acea nenorocită s-a arătat şezīnd pe un īnfricoşat balaur şi i-a spus duhovnicului ei şi fratelui că a fost pedepsită fiindcă nu şi-a mărturisit acel păcat. De aceea, şi un oarecare dascăl te sfătuieşte cu īnţelepciune că, dacă vrei să biruieşti pe diavolul care īţi aduce ruşinea, spune, mai īnainte de toate celelalte, acel păcat de care te ruşinezi mai mult.

Mărturisirea se cuvine să fie plină de hotărīre

7) Trebuie să te mărturiseşti cu hotărīre, adică să arăţi īnaintea duhovnicului o hotărīre temeinică şi statornică cum că vrei mai bine să mori de mii de ori, decīt să mai păcătuieşti cu voia ta, avīnd ajutorul harului dumnezeiesc. Fiindcă, dacă nu iei o asemenea hotărīre īn inima ta, puţin īţi va folosi zdrobirea inimii şi īngrijorarea şi pocăinţa, cum spun īndeobşte toţi dascălii Bisericii. Pentru aceasta, cīţi nu iau o asemenea hotărīre, au - ca sa zic aşa - un picior la duhovnic, şi altul īn păcat. Se mărturisesc cu gura, iar cu inima gīndesc iarăşi să săvīrşească păcatul, asemuindu-se īn aceasta cu cīinele care, după ce a vărsat, se īntoarce iarăşi la vărsătura lui, şi cu porcul care, după ce s-a spălat, se tăvăleşte iarăşi īn noroiul de la īnceput. Aceştia - după cum spune Sfinţitul Augustin - nu retează păcatul, ci amīnă aceasta pentru altă dată. Ei se mărturisesc doar din obişnuinţă, aşa, pentru că vine - să zicem - Paştele, sau Naşterea Domnului, sau pentru că sīnt īn primejdie de moarte şi nu că ar vrea cu adevărat să taie păcatul din rădăcină. Citim la Pateric că un părinte a văzut sufletele coborīnd īn iad cum cade zăpada pe pămīnt īn mijlocul iernii. Şi oare de ce aceasta? Nu pentru că nu se mărturisesc creştinii, ci fiindcă nu se mărturisesc bine, cu hotărīrea de a nu mai păcătui; fiindcă nu-şi sfāşie inima cu o durere adevărată, pentru o īndreptare hotărītă, ci īşi sfīşie numai veşmintele, după cuvīntul Proorocului, cu o mincinoasă şi prefăcută durere. Sfīşiaţi inimile, şi nu hainele voastre! (Ioil 2, 13).

Şi ce-ţi va fi ţie de folos, frate al meu, dacă spui doar: Am păcătuit, mă pocăiesc! Un asemenea am păcătuit a spus şi Saul (1 Regi 15, 24), a spus şi Iuda (Matei 27, 4), dar nu le-a folosit. De aceea, şi marele Vasile spune că nu se foloseşte de pe urma mărturisirii şi nu se mărturiseşte nicidecum acela care spune numai „am păcătuit”, dar stăruie iarăşi īn păcat şi nu-l urăşte. Şi spune că nu trage nici un folos de pe urma nedreptăţilor pe care i le-a iertat duhovnicul, dacă el iarăşi săvīrşeşte nedreptăţi, „fiindcă nu se mărturiseşte cu adevărat cel ce zice „am păcătuit”, şi pe urmă stăruie īn păcat, ci acela care, după cuvīntul Psalmului, şi-a aflat păcatul său şi l-a urīt. Căci ce folos este pentru bolnav īngrijirea doctorului, dacă el face mereu lucruri primejdioase pentru viaţă? Tot aşa este şi cel ce īncă face păcate, nu are nici un folos de pe urma păcatelor iertate de duhovnic” (īntr-o tīlcuire de către Nichita a Psalmului 35). Īntreaga ta pocăinţă īnseamnă să te hotărăşti să-ţi schimbi viaţa. Să nu spui: Dacă am să pot, am să mă īndrept! sau: Am voit să nu păcătuiesc! Ci aşa să spui: „Hotărăsc să mă īndrept! Vreau de astăzi - cu voinţă puternică, neschimbată şi hotărītă - să nu mai păcătuiesc, după cum nu vreau să beau vreodată un pahar cu otravă, după cum nu vreau vreodată să mă prăbuşesc īntr-o prăpastie şi după cum nu vreau vreodată să mă omor.” Deoarece voinţa omului nu poate să rămīnă tare fără ajutor dumnezeiesc, noi ţi-am alcătuit o rugăciune prin care se arată cum să ceri de la Dumnezeu acest ajutor. Pe aceasta o vei găsi la sfīrşitul īnvăţăturii a şasea, pentru păzirea de sine.

Se cuvine să īnsemn aici că se face şi o a doua mărturisire a propriilor păcate, pentru trei pricini: 1) dacă cineva nu-şi mărturiseşte păcatele cu īmprejurările şi cu pregătirea cuviincioasă, cu īntristarea şi hotărīrea de a nu mai greşi şi cu īmplinirea canonului; 2) dacă nu s-a īndreptat şi nu s-a canonisit cum trebuie de duhovnic; şi 3) (după Simeon al Tesalonicului, īntrebarea 24) dacă - odată ce a căzut din nou īn aceleaşi păcate sau īntr-altele, care sīnt urmare a celor dintīi - spune, odată cu păcatele din urmă, şi pe cele dintīi, socotite ca nişte rădăcini şi pricini ale celor din urmă, sau pentru o mai mare zdrobire a inimii şi smerenie.

Scris este īn cartea ce se cheam㠄Īnvăţătură pentru cel ce se pocăieşte”, că este un lucru foarte folositor dacă īşi face cineva şi o mărturisire cuprinzătoare şi de obşte a tuturor păcatelor pe care le-a săvīrşit īn īntreaga sa viaţă, după cum fac cei ce vor să se preoţească şi cei ce sīnt īn primejdie de moarte, măcar o dată pe an şi mai ales, dacă se īntīmplă să mergi la un nou duhovnic. Deoarece, prin mijlocirea acestei cuprinzătoare mărturisiri, se strīng laolaltă toate păcatele, ca nişte rīuri şi alcătuiesc o mare īntinsă, sau sīnt ca nişte munţi deasupra altor munţi, īncīt par că ajung pīnă la cer, cum spune Ezdra: Şi greşelile noastre s-au ridicat pīnă la cer (Ezdra 9, 6). Iar cel ce se mărturiseşte, văzīndu-le pe acestea dintr-o singură privire īngrămădite laolaltă, capătă o mai mare ruşinare, o suferinţă mai mare, o mai mare smerenie şi, drept urmare, se teme mai mult de dumnezeiasca dreptate, pe care a mīniat-o atīta de mult. Capătă astfel o linişte deplină īn cugetul său, vestindu-i-se că păcatele i-au fost iertate şi capătă o mare īnfrīnare şi piedică spre a nu mai cădea din nou. Se cuvine ca păcătosul să primească cu bucurie canonul său.

Ce este īmplinirea canonului

După mărturisire, urmează a treia parte a pocăinţei, adică facerea canonului dat de duhovnic, care este o īmplinire prin fapte a canonisirii, după cum o hotărăşte Gavriil al Filadelfiei, īn cartea lui despre Taine. Aşadar şi tu, frate al meu păcătos, eşti dator să primeşti cu mare bucurie canonul pe care ţi-l va da duhovnicul, fie că e vorba de post, de plecări ale genunchilor, de milostenie, sau de altceva. Şi, īnainte de toate, să primeşti din tot sufletul īndepărtarea de la īmpărtăşire, atīţia ani cīt va hotărī el. Fiindcă cu această mică pedeapsă īmblīnzeşti marea urgie pe care o are Dumnezeu īmpotriva ta. Cu acest canon trecător, scapi de canonul cel veşnic al iadului.

Pilde ale celor care s-au canonisit pentru păcatele lor

Dacă sora lui Moisi n-ar fi fost izgonită afară din tabără pe şapte zile, nu s-ar fi curăţit de lepră (Numeri 12). Dacă desfrīnatul din Corint nu ar fi fost dat satanei, el nu şi-ar fi mīntuit sufletul (1 Corinteni 5, 5). Aşa şi tu, frate, dacă nu primeşti această mică pedeapsă a canonului, nici de lepra păcatului nu te vei curăţi pe deplin, nici sufletul tău nu se mīntuieşte. Neguţătorie este aceasta, iubitule, aducătoare de mult cīştig şi de mare īnsemnătate pentru cei īnţelepţi: una dai şi scapi de milioane; primeşti (pedepse) trecătoare şi scapi de cele veşnice.

Īmpăratul David, pentru ispăşirea păcatelor sale, a fost alungat din īmpărăţia sa de īnsuşi fiul său, Avesalom. Cutreiera munţii şi văile desculţ, era ocărīt şi lovit cu pietre de Şimei (2 Regi 16, 6-13), era dispreţuit şi defăimat de toţi. Şi tu cauţi să-L īmblīnzeşti pe Dumnezeu fără nici un canon? O, om fără de minte ce eşti! Īmpăratul Teodosie cel Mare a īmplinit o vestită canonisire la Milan, aşa cum i-a fost hotărītă de Sfīntul Ambrozie. Īmpăratul Romanos cel bătrīn, Lecapenul, din pricina jurămintelor pe care le călcase, pocăindu-se, s-a călugărit. Şi, cīnd era timpul să mănīnce pīine, avea (līngă el) un băieţaş care īl lovea cu un bici peste picioare, pentru canonisire şi-i spunea: „Mergi, călugăr nevrednic, la trapeză!” Alt īmpărat, pentru un omor pe care īl săvīrşise, a fost canonisit să suie un munte īnalt, cu picioarele goale. Şi, acolo sus aflīndu-se, dezbrăcat de veşmīntul īmpărătesc, a ţinut un post īntreg de patruzeci de zile numai cu pīine şi apă, īn necurmată rugăciune şi tăcere, dormind pe pămīntul tare. Şi alţi mulţi īmpăraţi au īndurat cele mai aspre canonisiri pentru păcatele lor. Şi tu, păcătosule, eşti - chipurile! - mai de soi decīt ei? Sau ai un trup mai de soi şi mai gingaş şi nu primeşti un canon atīt de uşor, de la duhovnicul tău, pentru păcatele tale?

Să nu te īnşele cugetul zicīnd că dai bani să-ţi răscumperi canonul! Īmpăraţii aceştia aveau bani mai mulţi decīt tine şi puteau să dea milioane ca să nu capete aceste canoane. Dar aceasta nu este cu putinţă să se īntīmple, chiar dacă cineva ar da o īmpărăţie. Fiindcă dreptatea nepărtinitoare a lui Dumnezeu nu poate fi mulţumită īn alt chip decīt numai dacă se pedepseşte īnsuşi trupul care a păcătuit. Iar de se va afla vreun duhovnic iubitor de cīştig şi-ţi va spune să-i dai bani, că el te iartă, ia aminte şi să nu-i dai crezare, fiindcă nu poate să te ierte īn asemenea chip şi-ţi pierzi şi banii şi rămīi şi neiertat. Sfīntul Isidor Pelusiotul scrie unui asemenea duhovnic aşa: „Duhovnicii nu pot ierta pe cei bogaţi care dau bani, căci ei nu sīnt stăpīni şi domni ai iertării, sau moştenitori ai jertfelnicului dumnezeiesc, ca acei necredincioşi care ziceau: „Veniţi să moştenim altarul lui Dumnezeu!” Căci, după cum a spus Apostolul, acei care aduc jertfe pentru păcatele lor, nu pot să ierte cu a lor putere păcatele celor nepocăiţi, chiar dacă aceştia ar fi bogaţi” (Epistola 1060 către Zosim). (Vezi şi la īnceputul capitolului IX din „Īnvăţătura către duhovnic.”)

Cel ce īmplineşte canonul său este fiu adevărat al Bisericii

Dacă īţi īmplineşti canonul dat de duhovnicul tău, prin aceasta arăţi că īntr-adevăr te pocăieşti şi eşti fiu cu adevărat al lui Dumnezeu şi al Sfintei Biserici, care a hotărīt această pedeapsă. Iar dacă, dimpotrivă, īncalci canonul duhovnicului tău, aceasta este un semn că pocăinţa ta nu este adevărată, ci mincinoasă, un semn că nu eşti fiu adevărat al lui Dumnezeu şi al Bisericii, aşa cum grăieşte şi Pavel: Răbdaţi, spre īnţelepţire! Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de fii, căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sīnteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sīnteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi (Evrei 12, 7-8).

Cel ce se pocăieşte se cuvine să ceară de la sine un canon mai greu

Dacă, din īntīmplare, duhovnicul tău vrea să-ţi dea canon uşor, atunci tu, din dragostea pentru Dumnezeu, trebuie să-l rogi să-ţi dea canon mai greu (cum fac mulţi care se pocăiesc cu osīrdie), ca să īmblīnzeşti mai vīrtos, prin acest canon vremelnic, dumnezeiasca dreptate şi să te īncredinţezi mai bine că Dumnezeu te-a iertat de pedeapsa cea veşnică pe care ai fi căpătat-o pentru păcat.

Păcătosul trebuie să-şi capete canonul fie aici, īn chip vremelnic, fie dincolo, pe veci

Frate, să alegi una din două: ori să primeşti aici, īn chip vremelnic, canonul păcatelor tale; ori acolo, pentru vecie. Dacă-l primeşti aici, atunci scapi de cel de acolo; iar dacă nu-l primeşti aici, atunci negreşit ai să-l capeţi dincolo, dar va fi pe vecie. După cum scrie şi Gavriil al Filadelfiei, īn cartea sa despre Taine „Cel ce nu s-a supus (canoanelor) aici, trebuie să fie trimis la scaunul de judecată de dincolo şi va da socoteală de nelegiuirile pe care le-a săvīrşit, ca unul ce a īncălcat aşezămintele Sfintei Biserici.”

Cel ce se pocăieşte trebuie să se īndepărteze de la Sfīnta Īmpărtăşanie

Mai presus de toate, īţi spunem, frate, că trebuie fără greş să stai departe de Sfīnta Īmpărtăşanie atīţia ani cīţi īţi va hotărī duhovnicul, pentru că această īndepărtare este o canonisire a canonisirilor, trebuincioasă şi alcătuind adevărata ta pocăinţă. Fiindcă, dacă vei cuteza să te īmpărtăşeşti īn aceşti ani, vei ajunge un al doilea Iuda. Şi, dacă vei sili pe duhovnic să te ierte, tu nu vei mai fi un om care se pocăieşte, ci un asupritor şi un tiran care sileşte legile dumnezeieşti şi canoanele Sfintelor Sinoade ale Bisericii şi ale Părinţilor. Pentru aceasta, Dumnezeiasca Īmpărtăşanie īţi va fi ţie nu pentru iertare, ci pentru o mai mare osīndă şi pedeapsă. Şi, ca să īnţelegi mai bine acest lucru, īnţelege din pilda aceasta: după cum omul care are răni pe trup merge şi le arată doctorului şi primeşte de la el porunca cum să ia cutare doctorie pentru răni şi să nu bea vin sau să nu mănīnce cutare mīncare, pentru că altfel rănile nu i se vindecă, tot aşa şi tu, frate al meu, porţi răni nevăzute īn sufletul tău, adică anumite păcate. Ai mers şi le-ai arătat duhovnicului, adică te-ai mărturisit, iar duhovnicul a hotărīt să foloseşti o anumită doctorie pentru păcatele tale, canonul adică: hrană uscată, plecarea genunchilor, milostenie, rugăciuni şi celelalte. Pe līngă acestea, ţi-a prescris să nu bei şi să nu mănīnci cutare mīncare, adică să nu te īmpărtăşeşti cu Dumnezeieştile Taine. Aşadar, dacă nu-i vei da ascultare duhovnicului (mai adevărat Canoanelor Sfinţilor Părinţi[5], n. n.) rănile şi păcatele tale nu se vor vindeca, ba vor ajunge mai cumplite şi mai īntinse. Dar ce zic eu că nu se vindecă? Ţi se trage īncă şi moartea, sufletească şi trupească, cum spune dumnezeiescul Pavel: De aceea, mulţi dintre voi sīnt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit (1 Corinteni 11, 30). Adică, deoarece se īmpărtăşesc fiind nevrednici, unii mor sufleteşte şi ajung neputincioşi şi bolnavi şi mulţi dintre ei īncetează din viaţă.

Dacă cineva, fiind nedumerit, ar spune că păcatul celui ce se pocăieşte se iartă prin rugăciunea de iertare a duhovnicului - şi deci de ce acestuia nu i se īngăduie să se īmpărtăşească cu Sfintele Taine, odată ce a fost iertat şi īndreptat? - acestuia īi răspundem īn trei chipuri: 1) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, īnsă nu de-a dreptul, ci socotind că el va īmplini canonul şi va sta departe de Sfīnta Īmpărtăşanie (fiindcă de aceea duhovnicul, īnainte de iertare, īi hotărăşte canonul şi lipsirea de Sfintele Taine); 2) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, nu īnsă şi pedeapsa şi certarea pentru păcat, cu alte cuvinte canonul, īn care se cuprinde şi īndepărtarea de la Sfīnta Īmpărtăşanie. Fiindcă şi păcatul lui David s-a iertat cu adevărat de Dumnezeu - cīnd Natan i-a spus: „Domnul a ridicat păcatul tău” - dar nu s-a iertat şi pedeapsa pentru păcatul lui, fiindcă, după această iertare, el a fost izgonit din īmpărăţia sa de către fiul său, Avesalom şi sabia nu s-a īndepărtat de casa lui şi alte nenumărate răutăţi a pătimit, după cum īnsuşi Natan i le proorocise; 3) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, dar este nevoie ca păcătosul să fie pus la īncercare şi, cu timpul, să fie īntărit īn harul lui Dumnezeu.

Īn sfīrşit, īţi spunem, frate, că acel canon pe care ţi-l va da duhovnicul (după Canoanele Sfinţilor Părinţi n. n.). trebuie să-l īmplineşti cīt mai repede cu putinţă, adică cītă vreme te afli īn harul lui Dumnezeu şi să nu amīni, fiindcă nu ştii ce ţi se va īntīmpla mīine: Că nu ştii la ce poate da naştere ziua de mīine (Pildele lui Solomon 27, 1).

Cum să se păzească păcătosul după mărturisire

Iar după ce te-ai mărturisit şi ţi-ai primit canonul de la duhovnicul tău, pentru ca să te păzeşti să nu cazi din nou īn acelaşi păcat sau īn altele, foloseşte-te de aceste cinci povăţuiri, ca de nişte leacuri care să te păzească:

 

Īntīia păzire: aducerea aminte de păcatele făcute. Să nu uiţi, ci să-ţi aminteşti pururea de păcatele pe care le-ai săvīrşit. Că aşa īţi porunceşte Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isaia: Eu sīnt Acela care şterge păcatele tale şi nu Īşi mai aduce aminte de fărădelegile tale (Isaia 43, 25). Aceasta să faci, adică să-ţi aminteşti păcatele tale, nu ca să-ţi chinuieşti cugetul - īţi spune dumnezeiescul Gură de Aur, īn Omilia IV la Statui - ci să-ţi pedepseşti sufletul, ca să nu mai zburde la patimi şi să nu mai cadă iarăşi īn aceleaşi. Ca, prin aducerea aminte, să cunoşti marele dar ce l-ai primit de la Dumnezeu ca să-ţi ierte atīt de multe păcate, după cum şi Pavel şi-a adus pururea aminte că a prigonit Biserica, pentru ca să arate cīt de mare este harul lui Dumnezeu - spune Sfīntul Ioan Gură de Aur (Cuvīntul XXXVIII la 1 Corinteni). Unul care a scăpat dintr-o mare primejdie, cīnd īşi aminteşte ce a păţit, tremură şi se īnfricoşează şi frica aceasta īl face să nu mai cadă iarăşi īn aceeaşi prăpastie. Aşa şi David, după ce i-au fost iertate păcatele, īntotdeauna şi le amintea şi le avea īnaintea ochilor lui. De aceea şi zice: Şi păcatul meu īnaintea mea este pururea (Psalmi 50, 4).

Dacă voieşti - īţi spune Sfinţitul Augustin - să-Şi īntoarcă Dumnezeu faţa Sa de la păcatele tale, trebuie ca tu să le ai pururea īnaintea ta, să le priveşti şi să plīngi pentru ele. Dacă tu vei scrie şi īţi vei aminti de păcatele tale, dumnezeiescul Gură de Aur te īncredinţează că Dumnezeu le va şterge şi ţi le va ierta. Iar dacă tu le vei şterge de unde le-ai scris şi le vei uita, atunci le va scrie Dumnezeu şi-Şi va aminti de ele. Şi iarăşi spune acelaşi: „Căci nu este nici un alt leac pentru iertarea păcatelor precum neīncetata aducere aminte şi necurmata lor osīndire.” (Cuvīntul II cum că spre folos este că proorociile nu sīnt limpezi).

Sfīntul Marcu Pustnicul te sfătuieşte īnsă ca, atunci cīnd īţi mărturiseşti lui Dumnezeu păcatele tale, să nu-ţi aminteşti de ele după felul lor, deci să nu-ţi aminteşti īmprejurările şi feţele oamenilor cu care ai păcătuit. Deoarece, fiind tu īncă īmpătimit şi iubitor de plăceri, s-ar putea să pofteşti iarăşi la ele şi să te tulburi; sau, aducīndu-ţi aminte cu durere de ele după chipul lor, să cazi īn deznădejde. Mai cu seamă să te fereşti cīnd este vorba de păcatele trupeşti şi murdare pe care le-ai săvīrşit: deci să nu-ţi aduci īn minte īmprejurările şi oamenii cu care ai păcătuit, fiindcă īţi īntinezi mintea. Să-ţi aminteşti doar că eşti păcătos şi că ai săvīrşit multe păcate cu care ai mīniat pe Dumnezeu.

A doua păzire: să fugi de pricinile păcatului. A doua păzire foloseşte-o ca să fugi de pricinile păcatului, fiindcă aceleaşi pricini aduc īntotdeauna şi aceleaşi urmări. Fugi, dar, frate, de priveliştile cele rele, de vorbirea şi īntovărăşirea cu cei fără de rīnduială şi, mai cu seamă, să fugi de vorbirea şi prietenia cu oamenii aceia cu care ai păcătuit trupeşte. Fiindcă, una din două: sau tu trebuie să fugi de ei, sau ei trebuie să se īndepărteze de tine şi să-i alungi, dacă-i ai īn casă la tine, fie că este slujnică, fie că este argat, fie că este unul din prietenii tăi. Căci despre aceştia a vorbit Domnul: Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos īţi este să piară unul din mădularele tale, decīt tot trupul tău să fie aruncat īn gheena (Matei 5, 29). Să nu te īncrezi niciodată īn tine, zicīnd: Eu pot să mă īntovărăşesc cu oameni vătămători şi să nu mă vatăm! Īnşelător este gīndul acesta, fiindcă scris este: Nu te īncrede īn duşmanul tău niciodată (Isus Sirah 12, 12). Şi unii dascăli sīnt de părere că acel prea-īnţelept Iosif, dacă n-ar fi fugit din iatacul stăpīnei sale, de bună seamă ar fi căzut īn păcat. Cine se teme de primejdie nu va cădea īntr-īnsa, dar cine o īndrăgeşte, acela va cădea: Cel ce iubeşte primejdia, va cădea īntr-īnsa (Isus Sirah 3, 25). De aceea spune şi dumnezeiescul Gură de Aur: „Cel ce nu fuge departe de păcate, ci merge aproape de ele, cu frică va trăi şi de multe ori va cădea īntr-īnsele” (Cuvīntul XV la Statui).

A treia păzire: mărturisirea deasă aduce cinci lucruri bune. De a treia păzire foloseşte-te, spovedindu-te des, aşa īncīt, dacă este cu putinţă, să alergi īndată la duhovnic ori de cīte ori vei săvīrşi un păcat cīt de mic, care se iartă, nu doar cīnd vei săvīrşi un păcat mare şi de moarte. Fiindcă, după cum rănile care sīnt arătate doctorului nu se măresc, tot aşa şi păcatele mici, cīnd sīnt mărturisite, nu sporesc, după cuvīntul Scărarului: „Vīnătăile care sīnt date la iveală nu se vor īnrăutăţi, ci se vor tămădui” (Cuvīntul IV pentru ascultare).

Berzele au un obicei foarte īnţelept: cīnd li se strică cuibul, nu se mai duc acolo. Aşa fac şi diavolii: fug de cel ce se spovedeşte des, fiindcă, prin mărturisirea deasă, īşi pierd cuiburile şi mrejele lor, după cum i-au spus dracii unui călugăr īmbunătăţit, că ei nu au mijloace şi nici putere īmpotriva cui se spovedeşte des. Şi, pe līngă aceasta, au mai spus că, atīta timp cīt omul se află nespovedit, toate mădularele lui sīnt ca şi legate de păcat şi nu se pot mişca spre a face binele; dar, cīnd se va spovedi, numaidecīt ele sīnt dezle­gate. Şi pentru ce altceva nu s-a scăldat Neeman Sirianul o singură dată īn Iordan, ci de şapte ori, decīt pentru a ne īnvăţa pe toţi - mici şi mari, patriarhi şi arhierei, duhovnici şi preoţi - să ne spovedim de şapte ori, adică des, cīt mai des cu putinţă (pentru că numărul şapte īnseamnă, īn dumnezeiasca Scriptură, „de multe ori”). Şi ne mai īnvaţă să ne scăldăm īn apele pocăinţei, al cărei chip fusese Iordanul, pentru că īntr-īnsul boteza Īnaintemergătorul botezul pocăinţei, īntru iertarea păcatelor (Marcu 1, 4) [...].

Īntīiul folos al mărturisirii dese: după cum copacii care se răsădesc des nu pot să prindă rădăcini adīnci īn pămīnt, tot aşa şi deasa mărturisire nu lasă obiceiurile şi deprinderile rele ale păcatului să capete rădăcini adīnci īn inima celui ce se spovedeşte des. Sau mai bine zis - după cum un copac bătrīn şi mare nu poate fi doborīt dintr-o singură lovitură, tot aşa, un obicei şi o deprindere veche şi rea nu se poate dezrădăcina şi nimici cu totul doar cu o singură suferinţă a inimii (şi aceea, poate, nedesăvīrşită) pe care a arătat-o la spovedanie cel ce se pocăieşte, cu toate că păcatul lui a fost iertat prin rugăciunea de iertăciune a duhovnicului.

Al doilea folos al mărturisirii dese: cine se spovedeşte des are mare uşurinţă īn a-şi cerceta cu amănunţime cugetul şi a-şi afla numărul păcatelor sale, deoarece, uşurīndu-se neīncetat de mulţimea păcatelor prin deasa mărturisire, acestea rămīn tot mai puţine. Pentru aceasta poate şi el să le găsească mai lesne şi să şi le amintească. Iar cel care nu se mărturiseşte des, datorită numărului mare de păcate care se īngrămădesc asupra lui, nu poate nici să le afle cu amănunţime şi nici să şi le amintească; ci, de multe ori, uită multele şi grelele păcate ale sale care, dacă rămīn nemărturisite, rămīn prin urmare şi neiertate. Pentru aceea, diavolul are să i le amintească īn ceasul morţii sale, şi atīt de mult īl va strīmtora, īncīt īl vor trece sudorile morţii şi va plīnge cu amar, sărmanul, dar fără nici un folos, fiindcă atunci nu mai poate să le mărturisească.

Al treilea folos al mărturisirii dese: cel ce se mărturiseşte des, chiar de va săvīrşi vreodată un păcat de moarte, īndată īnsă, după ce s-a mărturisit, intră īn harul lui Dumnezeu, şi cīte fapte bune va face, īl vor īnvrednici de viaţa cea veşnică. Iar cel ce nu se mărturiseşte des, dacă - să zicem - săvīrşeşte şi el acelaşi păcat de moarte şi nu aleargă neīntīrziat să se spovedească, cītă vreme rămīne nespovedit, nu numai că este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar şi lucrurile bune pe care le face de la sine - posturi, privegheri, metanii mari şi altele asemenea - nu-i sīnt vrednice pentru a-i cīştiga plată şi viaţă veşnică, pentru că sīnt lipsite de harul lui Dumnezeu, care este īnceputul şi temelia tuturor faptelor care duc la mīntuire. (Vezi şi capitolul X al „Īnvăţăturii către duhovnic.”)

Al patrulea folos al mărturisirii dese: cel ce se mărturiseşte des este mai īncredinţat că moartea īl va afla īn harul lui Dumnezeu şi că astfel va fi mīntuit. Şi diavolul - care este pururea obişnuit să meargă la morţi, nu numai la moartea păcătoşilor, dar şi la cea a sfinţilor (cum spune marele Vasile īn tīlcuirea Psalmului 7) şi īncă şi la aceea a Domnului, potrivit cu cuvīntul: Vine stăpīnitorul acestei lumi, şi el nu are nimic īn Mine (Ioan 14, 30) - diavolul, zic, care merge la morţile oamenilor, să vadă dacă va găsi ceva, va merge şi la acesta, dar nu va afla nimic din ale sale, fiindcă acesta i-a luat-o īnainte prin spovedanie şi socotelile lui sīnt limpezi şi catastifele lui sīnt bine cumpănite, datorită desei mărturisiri. Iar cel ce nu se spovedeşte des este foarte cu putinţă să moară nespovedit şi astfel să fie pierdut pe vecie, deoarece cade iarăşi cu uşurinţă īn păcat şi nu se spovedeşte, iar moartea vine pe neaşteptate.

Al cincilea folos al mărturisirii dese: al cincilea folos pe care īl pricinuieşte deasa mărturisire este că īi īmpiedică şi-i īnfrīnează pe oameni de la păcat. Fiindcă cel ce se mărturiseşte des, cīnd īşi aminteşte că peste puţine zile are să se spovedească, chiar dacă īşi are gīndul la păcat, se opreşte numaidecīt, socotind ruşinea pe care o va simţi cīnd se va mărturisi şi dojana pe care o va auzi de la duhovnic. Pentru aceasta a scris şi Sfīntul Ioan Scărarul: „Nimic nu dă diavolilor şi gīndurilor (vinovate) atīta putere asupra noastră, cīt faptul de a le lăsa pe acestea nemărturisite, şi să fie hrănite īn inimă.” Şi iarăşi: „Sufletul care īnţelege mărturisirea este oprit ca de un frīu să nu mai păcătuiască, fiindcă pe cele nemărturisite le săvīrşim fără frică, ca şi cum am fi īn īntuneric” (Cuvīntul IV). De aceea, acelaşi sfīnt grăieşte pentru fraţii acelei minunate chinovii pe care o īnfăţişează, că aveau cīte o tăbliţă atīrnată de cingătoare, pe care īşi scriau gīndurile īn fiecare zi şi le spuneau prin spovedanie la acel mare stareţ.

Aşadar, frate al meu păcătos, aflīnd de acestea, mergi mai des la Sfinţita Mărturisire, căci cu cīt mai des mergi la această baie, cu atīt mai spornic te vei curăţa. Nu amīna timpul potrivit zicīnd: Să fac acest lucru, şi pe urmă merg să mă spovedesc! - fiindcă Dumnezeu, deşi de multe ori Se arată īndelung răbdător, totdeauna soseşte la timp. nu zici: Am păcătuit, şi ce mi s-a făcut mie? Că Domnul este īndelung-răbdător. Că mila şi mīnia de la El sīnt, şi peste cei păcătoşi se va odihni mīnia Lui (Isus Sirah 5, 4-7). Adu-ţi aminte mereu de Samson, care, deşi de trei ori a izbutit să-şi rupă legăturile cu care īl legaseră cei de alt neam, a patra oară n-a mai izbutit să le rupă şi să scape. Voi face ca mai īnainte, şi mă voi scăpa de ei. Dar nu ştia că Domnul Se depărtase de el (Judecători 16, 20). Aşa şi tu, frate, cu toate că o dată, şi de două ori şi de trei ori păcătuind şi zăbovind să te īndrepţi şi să te spovedeşti, mai tīrziu, cu mila Domnului te-ai īnvrednicit să te spovedeşti şi să te īndrepţi, dacă şi a patra oară păcătuind amīni vremea potrivită pentru mărturisire, poate că nu te vei mai īnvrednici de ea, ci vei muri nespovedit şi neīndreptat. Care lucru să dea Domnul să nu se īntīmple niciodată vreunui creştin.

A patra păzire: aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi. Foloseşte cea de a patra păzire, frate, ca să-ţi aminteşti de cele de la sfīrşitul vieţii tale, adică să cugeţi necontenit la moartea ta, la Īnfricoşata Judecată a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea veşnică şi la veşnica desfătare a Raiului. Fiindcă aducerea aminte şi teama de acestea patru se face īntru tine ca un frīu puternic, care nu te lasă să păcătuieşti. După cum grăieşte Duhul Sfīnt, prin Isus Sirah: „Īn tot ce faci, adu-ţi aminte de sfīrşitul tău, şi nu vei păcătui niciodat㔠(Isus Sirah 7, 38). Aşadar, atunci cīnd gīndul cel viclean şi diavolul, ca şi patimile tale, se luptă cu tine şi te īndeamnă să păcătuieşti fă aşa: īntīi, pune īn faţa ta moartea şi cugetă că īnsuşi acest trup al tău - care acum pofteşte să curvească, sau să ucidă, sau să fure sau să săvīrşească vreun alt păcat - va muri şi īşi va pierde frumuseţea, sănătatea, grăsimea şi toate puterile lui şi o să ajungă un hoit, slut, fără chip, fără frumuseţe, fără suflet. Gīndeşte-te că acesta are să fie īnmormīntat īntr-un mormīnt prea-īntunecat, şi acolo are să se risipească şi o să ajungă hrană viermilor, īmpuţiciune, putreziciune şi pulbere. Adu-ţi aminte cītă spaimă, cītă durere, cītă groază vei īncerca atunci cīnd sufletul se va despărţi de trup, cīnd īţi vor sta īn preajmă diavolii, ca să te răpească, şi nimeni nu se va afla să te ajute. Să iei aminte că acelaşi lucru are să se īntīmple şi acelui ins cu care doreşti să săvīrşeşti păcatul. Fiindcă acest trup, pe care acum tu īl iubeşti şi-l pofteşti atīt de mult, peste puţin are să se facă după moarte deopotrivă: un hoit nefericit, putreziciune, hrană viermilor şi īmpuţiciune. Şi, mai presus de toate acestea, aminteşte-ţi că īnsăşi moartea este ca un hoţ care vine pe neaşteptate, īncīt nu ştii niciodată cīnd vine la tine. Se poate să vină īn această zi, īn acest ceas, īn această clipă, şi tu, care te simţeai bine ziua, să nu apuci să mai vezi seara, şi tu, care ai ajuns pīnă seara, să nu mai apuci a doua zi, după cum a grăit Domnul: Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul cīnd vine Fiul Omului (Matei 25, 13). Trage īnvăţătură din acestea, frate al meu, şi spune aşa īn sinea ta: Dacă eu am să mor, şi poate de o moarte năprasnică, ce am să ajung, nefericitul de mine? Ce-mi va folosi atunci că m-am bucurat de toate plăcerile lumii? Ce voi cīştiga dacă săvīrşesc acest păcat? Ce-mi va rămīne dacă voi făptui această ticăloşie? Mergi īnapoia mea, satano, şi tu, gīnd viclean! Nu vreau să te ascult, şi să cad īn păcat!

Īn al doilea rīnd, dacă vrei să nu păcătuieşti, pune-ţi īn faţă ziua īnfricoşată a Judecăţii şi adu-ţi aminte de toate cele ce se vor īntīmpla atunci, adică cum cerul se va īnfăşură ca o hīrtie, cum stelele vor cădea din cer, cum soarele şi luna se vor īntuneca, munţii şi colinele se vor topi ca ceara, marea se va īnspăimīnta şi va scădea, stihiile vor arde, pămīntul se va cutremura, mormintele se vor deschide şi vor īnvia toţi oamenii, de la Adam pīnă la sfārşitul lumii, ca să se īnfăţişeze īnaintea īnfricoşatului Judecător. Cum, de frică, se vor clinti pīnă şi Īngerii din cer; cum au să se deschidă catastifele şi cum are să fie judecat fiecare, urmīnd să dea socoteală īn amănunt pentru faptele rele pe care le-a săvīrşit şi pentru gīndurile rele pe care le-a gīndit. Aşadar, păcătosule, aşa să-i zici gīndului tău: Dacă eu am să păcătuiesc acum, ce am să fac atunci, īn ziua şi īn ceasul acela īnfricoşat? Cum mă voi apăra pentru acest păcat, faţă de acel Judecător nemitarnic şi nepărtinitor? Ah, cītă teamă şi cutremur voi īncerca, nenorocitul de mine! Vai! Vai! Cum voi putea să mă ţin pe picioare? - cīnd voi auzi hotărīrea aceea cutremurătoare: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, īn focul cel veşnic, cel pregătit pentru diavol şi pentru īngerii lui!” Vai! Vai! Cītă ruşine voi īncerca atunci cīnd voi sta gol, dat īn vileag īnaintea a toată acea adunare a īntregii lumi: a Īngerilor, a Sfinţilor, a Drepţilor, a păcătoşilor şi a toată omenirea! Desigur, neputīnd să īndur acea necinstire şi ruşine, necuprinsă cu mintea, am să grăiesc munţilor şi măgurilor să se prăbuşească şi să mă zdrobească, ca să nu mă mai arăt īn ochii oamenilor şi ca să scap de urgia unui asemenea īnfricoşat Judecător, strigīnd munţilor şi stīncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mīnia Mielului! (Apocalipsa 6, 16).

De voieşti nu păcătuieşti, frate al meu, pune īnaintea ta toate felurile īnfricoşate de pedeapsă pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca să pedepsească păcatul, adică necurmata lipsire de Dumnezeu, īntunericul cel mai din afară, focul cel nestins, viermele cel neadormit, străfundul cel prea rece, plīnsul cel nemīngīiat, scrīşnirea dinţilor şi celelalte cazne nenumărate şi felurite. Şi, mai presus de toate, că te vei găsi pururea īntovărăşit cu īnşişi acei diavoli, duşmanii tăi, pe care īi urăşti atīt de mult, pentru că ţi-au pricinuit atītea suferinţe. Lucru care este mai cumplit decīt celelalte feluri de pedeapsă - potrivit cu Sfīntul Maxim. Căci - īn cuvīntul de sfătuire către Gheorghe, Eparhul Africii - acesta spune următoarele: „Şi, ceea ce este mai jalnic īntre toate şi mai greu de spus cu adevărat - lucru pe care nu pot măcar să-l grăiesc, cu atīt mai mult să-l īndur (izbăveşte-ne, Hristoase, şi scapă-ne de această durere!): despărţirea de Dumnezeu şi de Sfintele Sale Puteri şi vieţuirea laolaltă cu diavolul şi dracii săi vicleni, care va ţine o veşnicie! Şi cea mai grea şi mai cumplită dintre pedepse este să stea de-a pururi īmpreună cei ce urăsc cu cei ce sīnt urīţi.” Apoi, ţine minte că toate aceste suferinţe vor fi pedeapsă păcătoşilor nu pentru o sută de mii de ani, nu pentru o mie de milioane de ani, ci īn vecii vecilor, fără nădejdea că li se va mai pune capăt vreodată.

Aşadar, aşa să-ţi vorbeşti īn tine īnsuţi: Dacă eu nu pot să rabd durerea pricinuită de un os al meu cīnd iese din locul lui, cum voi răbda, nefericitul de mine, īndepărtarea veşnică de Dumnezeu, Care este tot ce e mai lăuntric īn fiinţa mea? Dacă eu nu pot īndura să fiu aruncat doar pentru un ceas īntr-un cuptor, chiar dacă mai īnainte m-aş fi bucurat de toate plăcerile lumii, cum voi suferi să mă aflu pe vecie īn cuptorul acela al focului nestins? Blestemat să fii, păcatule, care mă stīnjeneşti! Nu, nu te voi săvīrşi! Şi cum, pentru o singură şi măruntă plăcere, să dobīndesc o veşnicie de suferinţe şi să plīng nemīngīiat, ca un smintit, precum acel Ionatan: Doar am gustat puţină miere cu vīrful toiagului pe care īl aveam īn mīnă, şi, iată, trebuie mor! (1 Regi 14, 43).

A cincea păzire: cunoaşterea păcatului. Foloseşte, frate, şi a cincea păzire, cunoscīnd bine ce lucru rău este păcatul, şi mai ales cel de moarte. Toţi oamenii săvīrşesc păcatul, fiindcă nu ştiu cīt de mare rău este. De aceea, īn multe părţi ale dumnezeieştii Scripturi, păcătoşii se numesc „nesocotiţi” şi „neştiutori.” Avīnd īn vedere acestea, noi aici īţi vom da (putinţa) să cunoşti răutatea păcatului, nu īn deplinătatea lui - fiindcă nici o minte nu poate să-l īnţeleagă pe deplin: Greşelile, cine le va pricepe? (Psalmi 18, 13), ci numai cīt este cu putinţă: 1) din păcatul īnsuşi, 2) din īmprejurările lui, 3) după pedeapsa pe care a primit-o de la Dumnezeu.

1) Cunoaşterea păcatului din el īnsuşi. Păcatul, prin el īnsuşi, este un rău nemărginit, fiindcă este o ocară faţă de Dumnezeu cel nemărginit şi o defăimare a nemărginitei Sale bunătăţi şi măreţii. Deoarece atunci cīnd tu ai să săvīrşeşti - să zicem - un omor, sau curvie, sau furtişag, sau vreun alt păcat, gīndeşte-te că Dumnezeu stă de-o parte a ta şi diavolul de cealaltă parte. Dumnezeu īţi spune: Omule, să nu faci acest păcat, fiindcă este ceva īmpotriva legii Mele; fiindcă, dacă nu-l vei face, vei cīştiga un Rai veşnic, iar dacă īl vei face, vei dobīndi o pedeapsă veşnică! Iar diavolul īţi spune: Săvīrşeşte acest păcat, şi nu mai ţine seama nici de ocara pe care acesta o aduce lui Dumnezeu, nici de pedeapsa pe care o vei căpăta pe urmă! Ştii ce faci dacă vei asculta de diavol şi vei săvīrşi acel păcat? Aduci ocară lui Dumnezeu, dispreţuieşti legea Sa, īnjoseşti măreţia şi bunătatea Sa. Dacă nu cu vorba, īnsă cu fapta se vede că-I spui cuvintele:...depărtează-Te de la mine, că nu voiesc să cunosc căile Tale! (Iov 21, 14). Şi: Mie nu-mi pasă de Tine, eu nu doresc Raiul Tău, nu pun preţ pe pedeapsa Ta, nu mă tem de urgia Ta, nu Te cunosc drept Stăpīn al meu! Pentru aceasta nu vreau să ascult glasul şi porunca Ta! Astfel, te asemeni şi tu cu īncăpăţīnatul Faraon, care spunea: Cine este acela, Domnul, ca să-I ascult glasul? Nu cunosc pe Domnul! (Ieşirea 5, 2). [...]

2) Cunoaşterea păcatului după īmprejurările care īl īnsoţesc. Am arătat, īn culori īntunecate, cīt de mare este răutatea păcatului, privit īn el īnsuşi. Acum, īţi vom arăta răutatea lui şi după īmprejurările care īl īnsoţesc.

Cea dintīi īmprejurare a păcatului. Cea dintīi īmprejurare a păcatului eşti tu īnsuţi, care īl săvīrşeşti. Fiindcă cine eşti tu, cel care te īmpotriveşti măreţiei atīt de nemărginite a Ziditorului tău? Un vierme nevrednic al pămīntului, puţintel lut, precum spune Isaia: Tu eşti Tatăl nostru, noi sīntem lutul (Isaia 64, 7). Un om care, nu numai că ai īncepătura din pămīnt şi īn pămīnt ai să te risipeşti, dar şi un om dăruit de Dumnezeu cu nespus de multe binefaceri, zidit de puterea şi īnţelepciunea Lui cea nemărginită, ocrotit de nemărginita Lui pronie, răscumpărat cu nenumăratele Lui suferinţe şi dureri, īnfiat prin botezul Lui, părtaş al Tainelor Sale, adăpat cu sīngele Lui, hrănit cu trupul Lui. Şi, un asemenea om să păcătuiască?! O, īnfricoşată privelişte! Să păcătuiască un barbar, un păgīn, un īnchinător la idoli, se poate răbda - de m-ar fi ocărīt vrăjmaşul, fi răbdat (Psalmi 54, 12) - dar să păcătuiască un creştin - care s-a īmpărtăşit din Duhul lui Dumnezeu, care luptă sub steagul şi īn oastea lui Iisus Hristos, care este casnic al Lui, care s-a bucurat de atītea ori de darurile Lui, care īi datorează īntreaga sa fiinţă - aceasta nu se mai poate răbda: iar tu, omule asemenea mie, căpetenia mea şi cunoscutul meu, care īmpreună cu mine te-ai īndulcit de mīncări… (Psalmi 54, 14-15). [...]

A doua īmprejurare a păcatului. A doua īmprejurare a păcatului este pricina pentru care tu, păcătosule, păcătuieşti. Şi oare te īncumeţi tu să săvīrşeşti păcatul pentru vreo mare nevoie a ta: ca să-ţi păstrezi viaţa, ca să dobīndeşti slavă, sau bogăţie, sau o īmpărăţie? Nu! Ci īl săvīrşeşti pentru puţină linte, ca Esau; ca să mănīnci puţină miere, ca Ionatan, sau ca să dobīndeşti puţin orz sau o bucată de pīine. Voi Mă necinstiţi īnaintea poporului Meu pentru o mīnă de orz şi pentru o bucată de pīine - aşa se plīnge Dumnezeu prin Iezechiel (Iezechiel 13, 19). Tu te lepezi de multe ori de harul Lui, īncalci legea Lui, dispreţuieşti binefacerile Lui. Pentru ce? Pentru o plăcere greţoasă, pentru un cīştig de nimic, pentru o deşartă nălucire a ta, pentru un nimic. Iată pīnă la ce grozăvie ajunge răutatea inimii tale, omule! Pentru care, cu jale strigă Iisus: M-au urīt pe nedrept! (Ioan 15, 25). Ah! Pentru o singură asemenea defăimare a ta, oare nu trebuie cerul să verse din nou peste tine focul şi pucioasa Sodomitenilor, ca să te mistuie? Nu trebuie să se deschidă deodată pămīntul sub picioarele tale şi să te īnghită de viu, ca pe Datan şi Aviron?

A treia īmprejurare a păcatului. A treia īmprejurare a păcatului este locul īn care īl săvīrşeşti, frate. Ah! Şi, de ai fi ocărīt pe Dumnezeu īntr-un loc īn care El să nu vadă această ocară, treacă-meargă! Dar, dacă Dumnezeu cuprinde toate locurile, ca Unul ce se află pretutindeni şi deasupra a toate, cum se poate găsi vreodată un asemenea loc? Īn faţa Lui deci, īnaintea feţei Lui păcătuieşti, păcătosule, chiar īn faţa ochilor Lui, şi te arăţi ca şi cum I-ai spune: „Cu toate că eşti de faţă, cu toate că vezi şi auzi fiecare gīnd, şi cuvīnt şi faptă a mea, cu toate că ochii Tăi cei luminoşi privesc cu ură la răutate, eu totuşi o voi săvīrşi! Dacă o vezi şi dacă nu-Ţi place, puţin īmi pasă de asta! Īmi este de ajuns dacă nu mă văd ochii oamenilor; dacă mă văd ochii Tăi, nu mă sinchisesc! O, īndrăzneală nemaiauzită! O, obrăznicie de nespus! [...]

A patra īmprejurare a păcatului. A patra īmprejurare este vremea īn care săvīrşeşti păcatul. Mai ales din această īmprejurare se vede cīt de mare este răutatea lui. Fiindcă nu-l săvīrşeşti doar atunci cīnd Dumnezeu te ceartă şi te pedepseşte, ci īntotdeauna: oameni care īntărītau fără īncetare faţa Mea (Isaia 65, 3). Fără īncetare: şi cīnd īţi păzeşte fiinţa ta, şi cīnd īţi dăruieşte hrană şi īmbrăcăminte; fără īncetare; şi atunci cīnd te apără de mii de primejdii īnfricoşate, şi cīnd īţi dă putere, sănătate, frumuseţe, prieteni, avuţii şi toate celelalte bunătăţi cīte le ai. Şi, ceea ce este mai greu e că, īn acelaşi timp īn care le primeşti pe acestea de la Dumnezeu, tu le foloseşti ca arme ca să porţi război fără īncetare īmpotriva īnsuşi Aceluia care ţi le-a dăruit. Lucru care, dacă l-ai fi făcut faţă de un īmpărat de pe pămīnt, ar fi fost o culme a nelegiuirii şi nerecunoştinţei. Despre o asemenea lipsă de recunoştinţă a ta ar fi vorbit toate istoriile lumii şi toţi oamenii s-ar fi ruşinat că sīnt de o fire cu tine.

A cincea īmprejurare a păcatului. A cincea īmprejurare a păcatului de moarte o alcătuiesc īnspăimīntătoarele răutăţi şi urmări pe care ţi le pricinuieşte. Şapte sīnt capetele balaurului celui otrăvitor:

Īntīia răutate a păcatului. Īntīia răutate a păcatului este lipsirea de harul lui Dumnezeu, care este un mărgăritar de un atīt de mare preţ, īncīt Domnul Şi-a cheltuit tot sīngele Său ca să-l răscumpere pentru tine, şi pe care tu, nenorocitule, īl schimbi cu un nimic, fācīnd ceva mai nechibzuit decīt un prunc care schimbă un diamant pe o singură nucă. Fără acest har, sufletul tău, frate, rămīne atīt de urīt, īncīt este cu neputinţă să-l privească cineva aşa cum este şi să nu moară. [...]

A doua răutate a păcatului. A doua răutate a păcatului de moarte, păcătosule, este că-ţi lipseşte sufletul tău de dumnezeiasca īnfiere, care este un īnsemnat dar şi o harismă atīt de īnaltă, īncīt face ca Duhul Sfīnt să locuiască īn tine cu o īnfiinţare şi o lucrare osebită, alta decīt īn toate celelalte locuri. Ea te face fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al Īmpărăţiei Lui, aşa īncīt cea mai măruntă faptă a ta este de un preţ atīt de mare cīt este şi īntreg Raiul. Dar, īndată ce pierzi un asemenea dar, ce ajungi? Vai! Fiu al diavolului, asemenea cu el din pricina păcatului, după cum şi fiul se aseamănă cu tatăl său, potrivit cu firea: voi sīnteţi din tatăl vostru, diavolul (Ioan 8, 44).

A treia răutate a păcatului. A treia răutate a păcatului este că te lipseşte, frate, de moştenirea veşnică a Raiului - cum am mai spus - pe care Tatăl tău cel ceresc o avea pregătită să ţi-o dea. Şi cine poate spune cītă cinstire primeşte de la toţi un fiu īntīi-născut şi moştenitor al unui īmpărat? Cīt este pizmuit de toţi, cīt īl fericesc toţi? Nimeni, desigur! Tot aşa, dimpotrivă, nimeni nu poate spune cīt este de nebun cīt este de batjocorit de toţi unul care şi-ar vinde acest drept al său de nepreţuit, cum şi-a vīndut Esau dreptul de īntīi-născut pentru puţină linte. [...]

A patra răutate a păcatului. A patra răutate pe care o face păcatul, iubitule, este că te lipseşte de toate plăţile tuturor faptelor bune pe care le-ai săvīrşit. De pildă: de ai fi dus o viaţă aspră vreme de şaizeci de ani īmpliniţi, rămīnīnd despuiat şi ars vara de arşiţa soarelui, iar iarna īngheţat de frig, precum Onufrie şi Petru de la Sfīntul Munte; dacă ai fi purtat pe grumazul tău un lanţ de fier, vreme de douăzeci de ani, ca Sfīntul Eusebiu; dacă ai fi locuit īntr-un mormīnt paisprezece ani, precum Cuviosul Iacov; dacă ai fi stat patruzeci de ani deasupra unui stīlp, ca Sfīntul Simeon Stīlpnicul; de ai fi adus la credinţă mai multe neamuri decīt Apostolii, de ai fi primit mai multe descoperiri decīt Proorocii; de ai fi vărsat mai mult sīnge decīt toţi Mucenicii, dar, după acestea, ai fi săvīrşit un singur păcat de moarte, din pricina acestuia pierzi īndată acele fapte bune ale tale de mai īnainte şi răsplata lor şi, murind īn păcat, nu te vei folosi cu nimic de pe urma atītor nevoinţe. Aşa hotărăşte Īnsuşi Dumnezeu pentru dreptul care păcătuieşte, că nu se vor aminti faptele lui cele drepte: atunci nu se va mai pomeni toată dreptatea lui (Iezechiel 33, 13). [...]

A cincea răutate a păcatului. A cincea răutate pe care o pricinuieşte păcatul este că te lipseşte, frate, de ajutoarele cele mai alese ale lui Dumnezeu, fiindcă, după cum o mamă iubitoare īndrăgeşte şi poartă din inimă pururea de grijă copilului ei, aşa şi Dumnezeu poartă de grijă sufletului tău, cīnd eşti fără de păcat de moarte: După cum mama īşi mīngīie fiul ei, şi Eu vă voi mīngīia pe voi (Isaia 66, 13). El īl ajută, īl chiverniseşte, īl ţine īn braţele Sale, īi īndulceşte inima, īi luminează mintea, īi īncălzeşte voinţa şi-i dă o putere lucrătoare, ca să-şi făurească mīntuirea cu uşurinţă. Īnsă, după ce tu păcătuieşti de moarte, cu toate că nu te părăseşte cu totul, Dumnezeu nu mai răspīndeşte totuşi īn sufletul tău īnrīuririle şi ajutoarele cele dinainte ale harului Său. Aşa că, lipsindu-te de asemenea ajutoare, şi mīntuirea ta ţi se face mai anevoioasă, fiindcă partea mai īnaltă a sufletului tău se face neputincioasă, iar partea cea mai de jos, supusă patimilor, se īntăreşte şi biruie. Şi astfel, căzīnd dintr-un păcat īntr-altul, nimereşti la sfīrşit īntr-o prăpastie de nenorociri.

A şasea răutate a păcatului. A şasea răutate pe care ţi-o pricinuieşte păcatul, frate, este că te face vinovat de pedeapsa cea veşnică, fiindcă, īndată ce păcătuieşti de moarte, numele tău se şterge din cartea vieţii şi te faci supus la acele cumplite chinuri ale iadului, ca să fii pedepsit pe vecie.

A şaptea răutate a păcatului. A şaptea răutate a păcatului este cea mai de pe urmă, care urmează morţii. Fiindcă - dacă nu nimiceşti păcatul īn tine īnaintea morţii tale, printr-o pocăinţă adevărată şi desăvīrşită şi printr-o īndreptare - sufletul tău cade de fapt īn acele temniţe ale iadului, īntr-un loc de durere, īntr-un loc īntunecos, aşteptīnd pīnă ce va veni īnvierea cea de obşte, ca să īnvie şi trupul tău, ca să capeţi şi īmplinirea pedepsei. La toate aceste nesfīrşite nenorociri şi pagube pe care ţi le pricinuieşte păcatul cugetă şi te socoteşte pururea, frate al meu păcătos, ca să duşmăneşti din fundul inimii păcatul, ca pe un lucru aducător de moarte şi ca pe cel mai mare duşman al tău, şi altă dată să nu-l mai săvīrşeşti.

3) Cunoaşterea păcatului după cele trei pedepse pe care le-a căpătat. A rămas acum, frate, să-ţi arătăm răutatea păcatului şi după pedeapsa cea aspră cu care Dumnezeu l-a pedepsit: a) la Īngeri, b) la oameni, c) īn faţa lui Iisus Hristos.

a) Pedeapsa păcatului la Īngeri. Numai pentru un gīnd trufaş şi hotărītor al lor, Dumnezeu a pedepsit păcatul la Īngeri, prăbuşind īn iad o mulţime nenumărată, neţinīnd seama că erau duhuri nemateriale īn firea lor, nemuritoare după fiinţa lor, mai īnţelepte decīt toţi oamenii, mai puternice decīt toate făpturile. Şi nu a ţinut seama nici de firea lor aleasă, nici de mintea lor prea subţire, nici de cunoaşterea nematerială pe care o aveau, ci i-a osīndit cu o pedeapsă veşnică, cu cele mai crīncene cazne ale iadului, ca să ne facă să īnţelegem cīt de mult urăşte şi, īn acelaşi timp, pedepseşte păcatul.

b) Pedeapsa păcatului la oameni. A pedepsit păcatul la oameni, fiindcă pe Adam, pe cel dintīi om, īndată după ce a călcat porunca Lui, l-a izgonit din Rai şi l-a osīndit, pe el şi pe noi toţi urmaşii săi, să trăim pe acest pămīnt blestemat, cu sărăcie, cu boli, cu suferinţe, cu suspine, cu nefericiri şi, īn sfīrşit, să īnfruntăm o moarte dureroasă şi īn afara firii. A pedepsit păcatul, fiindcă pe oamenii păcătoşi din vremea lui Noe i-a īnecat īntr-un potop de apă care s-a īntins peste toată lumea; fiindcă a pīrjolit Sodoma şi Gomora cu un alt şi nou potop, de pucioasă şi de foc. Şi, īn sfīrşit, fiindcă i-a osīndit pe păcătoşii nepocăiţi să ardă de-a pururi īn focul iadului, pe care diavolii nu vor osteni niciodată să-i chinuie şi Dumnezeu nu se va milostivi niciodată de nenorocirea lor, nu va asculta niciodată plīnsetele lor, ci mai degrabă īi va lovi şi-i va urī īn veci. [...]

c) Pedeapsa păcatului īn faţa lui Iisus Hristos. A pedepsit Dumnezeu păcatul şi īn faţa lui Iisus Hristos, dar cu o atīt de aspră pedeapsă, īncīt toate pedepsele pomenite mai sus, puse alături de aceasta, par doar o umbră. Fiindcă o singură rană uşoară pe faţa Mīntuitorului Hristos, un ghimpe din spinii (cununii) Lui, o singură biciuire a Lui īnseamnă o pedeapsă mai mare decīt dacă Dumnezeu ar fi prăpădit īntreaga lume şi ar fi părăsit īn focul iadului pe oameni, pe Īngeri, pe Arhangheli şi orice altă făptură. Fiindcă ce are de-a face pedeapsa tuturor făpturilor cu cea mai mică suferinţă a Ziditorului, a Fiului cel prea-curat, prea-sfīnt, Unul născut? [...]

A şasea păzire este rugăciunea. Sfinţitul Augustin spune că omul trebuie să facă ceea ce poate şi să ceară de la Dumnezeu ceea ce nu poate: „Să faci ce poţi şi să ceri ceea ce nu poţi.” Pentru aceasta, şi noi - după ce ţi-am dat, frate, cele cinci mijloace de păzire pentru a nu mai cădea īn păcat, mai sus arătate, mijloace pe care le poţi folosi de la tine, cu propria ta putinţă şi alegere - acum, la sfīrşit, īţi dăm şi un al şaselea mijloc de păzire, care este sfinţita rugăciune. Să nu īncetezi aşadar să te dăruieşti pe tine lui Dumnezeu, şi să-L rogi prea-fierbinte să dea putere slăbiciunii tale, să-ţi īntărească voinţa īn această hotărīre pe care ai luat-o, cu harul şi ajutorul cel de sus, nădăjduind că El te va auzi, īn marea Sa milostivire, cum făgăduieşte El Īnsuşi: De va striga către Mine, īl voi auzi, pentru că sīnt milostiv (Ieşirea 22, 27). Nu ai putere de la tine īnsuţi? Nu ai īncredere īn voinţa ta? Pricină este că nu le ceri de la Dumnezeu. Nu aveţi, pentru că nu cereţi - spune dumnezeiescul (Iacov 4, 2). Te temi de primejdie? Te īnspăimīnţi de ispita păcatului? Priveghează şi te roagă, ca nu cazi īntr-īnsul. Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi īn ispită (Matei 26, 41). Şi, pentru mai multă uşurinţă, iată că-ţi īnsemnăm aici rugăciunea de faţă:

Mult milostive Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, īţi mulţumesc că, prin mărturisirea de taină către duhovnicul meu părinte, m-ai īnvrednicit pe mine, păcătosul, să primesc de la Tine iertarea păcatelor mele. Urmīnd deci lui David - care spunea: Juratu-m-am şi m-am hotărīt să păzesc judecăţile dreptăţii Tale (Psalmi 118, 106) - Īţi făgăduiesc, cu o voinţă hotărītoare a sufletului meu, că sīnt gata să primesc mai bine mii de morţi, decīt să mai săvīrşesc vreun păcat de moarte şi cu el să amărăsc nesfīrşita Ta bunătate. Fiindcă īnsă voinţa mea este slabă īn sinea ei, fără de ajutorul Tău, Te rog fierbinte să mă īmputerniceşti cu harul Tău şi să mă īntăreşti cu ajutorul Tău cel puternic, ca să rămīn pīnă la sfīrşit neabătut īn această sfīntă hotărīre a mea. Da, Doamne Iisuse al meu, Cel prea iubitor de suflet, dă-mi putere să petrec īn pocăinţă timpul ce-mi rămīne din viaţa mea, ca să mă bucur aici jos de harul Tău, iar acolo, īn cer, de fericita Ta slavă, prin soliile prea-binecuvīntatei Tale Maici şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.

Cuvīntul de pe urmă

Pun capăt şi pecetluiesc această sfătuire cu aceste cuvinte: Tatăl, Care a trimis pe Īnainte-Mergătorul Ioan ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoşilor: Pocăiţi-vă! (Matei 3, 2). Fiul, cīnd S-a arătat īn lume, a grăit acest cuvīnt, īncepătură şi temelie a propovăduirii Sale: Pocăiţi-vă! (Matei 4, 17). Duhul Sfīnt, cīnd S-a pogorīt īn chip de limbi de foc, cuvīntul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: Pocăiţi-vă! (Faptele Apostolilor 2, 38). Trei sīnt Cei ce mărturisesc, şi mărturia Celor Trei este adevărată, mai mult, este adevărul īnsuşi. Deci, fraţii mei păcătoşi: „Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Īmpărăţia Cerurilor!”

 

Bibliografie: Sfīntul Nicodim Aghioritul, Dulce sfătuire, Editura Credinţa strămoşească, 2000.


CUVĪNTUL SFĪNTULUI NICODIM AGHIORITUL - DESPRE POCĂINŢĂ

Cuvīnt īn care se arată īn ce primejdie se află cei ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor pocăi

[...] Mulţi sīnt creştinii care, după cum zice Sfīnta Scriptură (Iov 15, 16), beau păcatul ca apa. Pentru că fiecare dintre ei, mai īnainte de a păcătui, cugetă şi zice: Să păcătuiesc, şi apoi mă voi mărturisi şi mă voi pocăi! Iar după ce au păcătuit, īntr-adevăr unii se mărturisesc, dar după mărturisire nu se mai īngrijesc de păcat, ci zic: M-am mărturisit, m-am pocăit! O rău gīnd! De unde te-ai ivit să acoperi pămīntul cu vicleşugul? (Isus Sirah, 37, 3). O, amăgire foarte vătămătoare de suflet şi īnşelare a minţii, ce acoperi pămīntul cu păcatele! Din care adīnc ai ieşit? Cu adevărat, n-ai ieşit de altundeva, ci numai din iad. Dar oare nu se cade să te īntorci iarăşi la iad şi să nu-i mai amăgeşti pe creştini?

Īn cuvīntul acestei cărţi, noi vom vorbi despre primejdia care stă asupra celor ce păcătuiesc fără frică şi nu se mai īngrijesc ca după aceea să facă o mărturisire şi o pocăinţă adevărată.

Cu adevărat, nu s-a auzit niciodată ca vreun negustor, fără nici o pricină, să-şi arunce toate averile lui īn mare, cu nădejdea că are să le ia cīndva īnapoi. Dar vai! se află atīţia creştini neīnţelepţi, care īşi leapădă de bună voie curăţia sufletului lor şi harul lui Dumnezeu, care este darul cel mai de preţ pe care ni-l dă Dumnezeu īn lumea aceasta, cu nădejdea că-şi vor lua īnapoi acea curăţie şi acele daruri cereşti prin mărturisire şi pocăinţă. Şi astfel se fac, ticăloşii, de-a pururea legaţii iadului, nădăjduind īn nebunia lor că, atunci cīnd vor vrea, īşi vor tăia aceste legături. Şi aşa īşi dau cheile sufletului lor īn mīna satanei, luceafărului īntunericului, socotind că le vor putea lua īnapoi de la el cīnd vor voi ei. [...]

Deci se cade să se minuneze oricine cum, cu acest gīnd amăgitor, vrăjmaşul īi ispiteşte adeseori pe creştini, īndemnīndu-i să păcătuiască şi să cadă īn toată fărădelegea, adăugīnd la păcatul cel dintīi şi alte mii, cu această mai īnainte cugetare şi nădejde, că se vor mărturisi şi că duhovnicii īi vor ierta, alergīnd ca nişte Īngeri ai păcii pentru a nu-i lăsa pe creştini să cadă īn iad.

Īnsă se cuvine să ne minunăm şi mai mult cum de nu cunosc creştinii o astfel de amăgire atīt de arătată a diavolului!? Şi cum arată ei atīta nemulţumire către Dumnezeu, folosind mărturisirea şi pocăinţa ca pricini ale păcatelor lor, iar bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, care le pricinuiesc mīntuirea lor, ei le fac pricini ale căderii şi pierzării lor! Dar, după cum buruiana cea otrăvitoare, numită nepellon, īşi produce otrava sa cu rouă cea dulce a cerului, la fel şi ticăloşii aceştia īşi produc otrava şi moartea lor cu Sīngele cel prea-dulce şi mīntuitor al lui Iisus Hristos. Căci Sīngele acesta care slujeşte la baia pocăinţei şi a mărturisirii ca să afunde păcatele lor, ei īl fac spre adăugarea şi creşterea păcatelor lor. Vai! Şi ce vătămare mai mare ca aceasta se poate afla? Şi ce altceva este aceasta, decīt numai că noi folosim doctoria nu spre vindecarea noastră, ci spre lauda şi biruinţa diavolului. După cum se tīnguieşte de aceasta şi dumnezeiescul Ambrozie, zicīnd: „Doctoria noastră īnsuşi diavolului se face laud㔠(Cartea a 2-a pentru pocăinţă).

Ce pagube īşi pricinuiesc mīntuirii lor cei care păcătuiesc cu nădejdea că se vor mărturisi şi se vor pocăi?

Dar cine poate oare arăta īndeajuns pagubele pe care şi le pricinuiesc lor cei ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor pocăi? Eu cred că mulţi creştini se vor osīndi pentru această nădejde deşartă şi amăgitoare, care puţin cīte puţin īi duce īn prăpastia cea īnfricoşătoare a iadului. Şi cu toate că ei cred că văpaia veşnică este pregătită pentru cei ce păcătuiesc şi nu īncetează de la păcat, ei sīnt īn pace şi fără grijă, fiindcă socotesc tămăduirea păcatelor lor foarte uşoară prin mărturisire şi printr-un canon uşor pentru ele, cugetīnd că prin aceasta şi-au īmplinit toată datoria.

Multe sīnt pagubele unora ca acestora ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă, fiindcă ei cugetă că toată pocăinţa lor ar sta numai īntr-o mărturisire cu oarecare umilinţă. Dar, din pricina acestei uşuratice pocăinţe şi a nădejdii celei mincinoase, cad, ticăloşii, īn multe patimi. Şi, după ce cad o dată, lasă apoi slobod frīul părţii cuvīntătoare (al raţiunii) şi al luării aminte şi aleargă ca nişte dobitoace necuvīntătoare pe calea pierzării. De aceea, cine poate număra căderile lor? De cīte ori află prilej la īndemīnă, īndată cad īn păcat. De cīte ori va voi pofta lor cea rea, īndată cad. De cīte ori le va veni gīndul cel rău, īndată cad īn păcatul cu fapta. Dar să cercetăm şi să vedem cīte şi care pot fi pagubele celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă.

Prima pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă este numărul cel peste măsură al păcatelor lor. Multora dintre aceşti păcătoşi, care consideră că uşor li se vor ierta păcatele lor la mărturisire, li se pare că pot să lucreze īn fiecare zi zeci de păcate, atīt cu faptele lor cele viclene, cu poftele lor, cu vorbirile cele fără pază şi cu dezmierdările cele necuviincioase, dar mai ales cu smintelile ce le fac celorlalţi, omorīndu-le sufletele. De aceea, după această măsură, socoteala păcatelor lor īntr-o lună va ajunge la sute de păcate şi, prin urmare, īntr-un an vor face mai multe zeci de mii păcate. Īncīt fiecare dintre aceştia, īntr-un an va lovi de zeci de mii de ori īn porţile iadului zicīnd: Deschide, deschide! Şi, ajuns aici, ce greutate este ca dreptatea lui Dumnezeu să deschidă porţile iadului unui astfel de păcătos şi să-l lase să cadă īn acel adīnc? Mai ales că Īnsuşi Dumnezeu ne īnfricoşează cu aceasta, prin gura Proorocului Ieremia, zicīnd: Spre durere te-ai doctorit, folos nu-ţi este ţie..., căci cu rana vrăjmaşului te-am lovit pe tine, certare īntărită asupra a toată nedreptatea ta; īnmulţitu-s-au păcatele tale (Ieremia 30, 11-13).

Cumpăneşte bine, frate, aceste cuvinte! Dumnezeu nu zice că nu te-ai doctorit, ci că nu te-ai folosit din doctorie, căci „spre durere te-ai doctorit, folos nu-ţi este ţie.” Mai ales că ai folosit multe doctorii, căci nu numai o dată te-ai mărturisit, ci de multe ori. Cu toate acestea, mărturisirea, care trebuie să otrăvească şi să omoare păcatele, a slujit la creşterea lor din pricina răutăţilor tale. Căci tu zici īn mintea ta: Dacă păcătuiesc, īmi ajunge să mă mărturisesc. Şi, dacă am păcătuit o dată, mai pot păcătui şi altă dată şi īncă o dată; căci, de aş face păcate puţine sau multe, eu tot trebuie să mă mărturisesc şi să mă pocăiesc. Cu adevărat tu te-ai doctorit (mărturisit), dar nu ai nici un folos din doctoria aceasta. Căci singurul folos ce-l dobīndeşti din atītea mărturisiri este că adaugi păcat līngă păcat, la nesfīrşit, şi nu cunoşti că această mulţime a păcatelor tale te afundă īn iad. Iar aceasta te face pe tine vrednic să fii pedepsit de Dumnezeu cu o pedeapsă straşnică, fără milostivire, osīndindu-te ca pe un vrăjmaş al Lui, care greşeşte īmpotriva Sa atīt de mult pe cīt este de mare milostivirea Sa. „Cu rana vrăjmaşului te-am lovit pe tine..., īnmulţitu-s-au păcatele tale.”

Acelaşi Prooroc Ieremia zice alegoric īn alt loc despre sufletul ce se mărturiseşte şi se tămăduieşte de păcate, iar apoi iarăşi păcătuieşte, făcīndu-se astfel de nevindecat şi vrednic de a fi părăsit cu totul de Dumnezeu şi de a fi osīndit: Vindecat-am Babilonul, şi nu s-a tămăduit, părăsitu-l-am pe el…, că s-a apropiat la cer judecata lui (Ieremia 51, 9).

A doua pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdea pocăinţei stă īn covīrşitoarea felurime a păcatelor lor. Căci ei, cu judecata lor cea mincinoasă, zic: Mă voi mărturisi! şi păcătuiesc fără nici o frică, fără nici o sfială; se afundă īn adīncurile şi īn tina cea mai necurată a păcatului; lucrează fără de ruşine relele pe care nici păgīnii nu le lucrează şi se tăvălesc īn noroiul şi īn necurăţiile īn care nu se tăvălesc nici dobitoacele cele necuvīntătoare. Dar ce le face lor Dumnezeu? Nu uită această răutate, ci, cīnd va veni vremea, o pedepseşte, după cum zice prin gura Proorocului Osea: Stricatu-s-au după zilele dealului (Osea 9, 11)[6]. Iar (despre) păcatele unor răi ca aceştia: „Īşi va aduce aminte de nedreptăţile lor şi va pedepsi păcatele lor.” Vezi şi chinul cu care īi va pedepsi pe ei Dumnezeu.

A treia pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdea pocăinţei stă īn nebăgarea de seamă, lauda, necăinţa şi tăgăduirea lor. Nebăgarea de seamă, īntru cunoştinţă, faţă de mīntuire şi de toate poruncile lui Dumnezeu este păcat. Şi, după cum zice Solomon: Cīnd va ajunge necredinciosul īn adīncul răutăţilor nu bagă īn seamă (Pildele lui Solomon 18, 3), aşa şi aceştia, cīnd ajung la cele mai de pe urmă ale răutăţii, li se orbeşte mintea, li se īmpietreşte inima şi cu desăvīrşire nu mai au grijă de păcat. Iar unii dintre ei merg şi mai departe, căci nu numai că nu bagă de seamă, ci, aflīndu-se īn păcatele lor, se veselesc şi se laudă cu ele, ca şi cu nişte mari isprăvi ale lor, după cum zice Solomon: O, cei ce se veselesc de rele şi se bucură de răzvrătirea cea rea! (Pildele lui Solomon 2, 14). Şi Proorocul Isaia zice: Şi păcatul lor, ca al Sodomei l-au vestit şi l-au arătat (Isaia 3, 8). Şi, aceia care ziceau: „Să păcătuiesc acum şi apoi mă voi mărturisi şi mă voi pocăi”, ajungīnd īn adīncul răutăţilor, nu mai voiesc nici să se mărturisească, nici să se pocăiască. Şi, de s-ar īntīmpla vreodată a voi, nu vor mai putea, căci obiceiul păcatului s-a făcut deprindere la ei şi deprinderea s-a făcut ca o fire şi a īnvīrtoşat ca o piatră inimile lor, făcīndu-le nesimţitoare şi neprimitoare de pocăinţă şi de īndreptare. Şi aşa mor, ticăloşii, neīndreptaţi şi nepocăiţi. Şi de mirare este că aceşti creştini, care au ajuns īn cele mai de pe urmă ale păcatului, īşi mai ţin şi credinţa şi nu se leapădă de ea. Dar viaţa cea rea naşte dogme rele, după cum spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur.

Vezi, frate, cīte pagube? Vezi ce fel de pierzare īşi pricinuiesc cei ce păcătuiesc cu mincinoasa nădejde că se vor mărturisi şi se vor pocăi? Pentru aceasta, cu īnţelepciune a zis Avva Isaac Sirul: „Cel ce cu nădejdea de pocăinţă alunecă a doua oară, acesta cu vicleşug umblă cu Dumnezeu. Acestuia īi vine moartea pe nesimţite şi nu mai apucă timpul nădăjduit de el, ca să īmplinească faptele bune” (Cuvīntul 60). Asemănător zice şi marele Vasile: „Cel ce petrece cu nădejdea de pocăinţă are chipul vicleşugului şi s-a lipsit de pocăinţ㔠(Cuvīntul 3, pentru pocăinţă). La acestea se potriveşte şi ceea ce a zis Sfīntul Ambrozie: „Uşurinţa iertării dă īndemnare de a păcătui!”

Pentru vindecarea celor ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor mărturisi şi se vor pocăi

„Bun eşti Tu, Doamne, şi īntru bunătatea Ta īnvaţă-mă īndreptările Tale!” Această rugăciune o zicea Proorocul David, pe care şi tu frate, se cade să o zici către Dumnezeu din toată inima ta. Fiindcă cea dintīi doctorie pentru cei ce păcătuiesc cu nădejde de pocăinţă este rugăciunea. Prin această lucrare sfinţită se vindecă acea mai īnainte cugetare rea şi nădejde mincinoasă, pe care am prihănit-o pīnă acum. [...]

A doua doctorie, iubitule, a celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă, este a duce război cu rădăcina acestei nădejdi mincinoase, care se naşte din două necunoştinţe. Īntīi, că cei ce păcătuiesc astfel nu ştiu ce este mărturisirea şi pocăinţa. Şi, īn al doilea rīnd, ei păcătuiesc fiindcă nu ştiu ce rodnice bunătăţi le aduce mărturisirea şi pocăinţa cea adevărată. De aceea, cīnd le va cunoaşte cineva pe amīndouă acestea, cu adevărat se va vindeca.

Cei ce păcătuiesc cu nădejdea mărturisirii nu ştiu ce este mărturisirea. Ei socotesc că mărturisirea nu este altceva decīt doar a spune cu de-amănuntul duhovnicului păcatele lor. Şi, arătīndu-le cu luare aminte, ei cred că prin asta au făcut totul. Pentru aceasta, cīnd se pregătesc de mărturisire, toată silinţa lor este ca să-şi aducă aminte de păcatele ce le-au făcut. Iar după mărturisire, altă grijă nu au decīt numai să-şi aducă bine aminte dacă nu cumva li s-a īntīmplat să uite vreun păcat. Şi, crezīnd că această sīrguinţă şi grijă este destulă pentru a se īmpăca cu Dumnezeu, socotesc că drumul care duce la cer nu mai este strīmt - după cum ne spune Evanghelia: Strīmtă este poarta şi īngustă este calea care duce la viaţă (Matei 7, 14) - ci este mai lat decīt străzile cetăţilor. Şi ce osteneală este a spune păcatele noastre duhovnicului, după ce ne-am obişnuit din copilărie a le spune? Şi, dacă toată mărturisirea ar sta numai īn aceasta, atunci păcătoşii cei fără de ruşine, care se laudă cu păcatele lor şi le povestesc īn adunările lor ca pe nişte mari isprăvi, ar fi mai bine pregătiţi pentru a se mărturisi curat. Căci ei īnşişi īşi mărturisesc păcatele lor, şi īncă fără sfială. Īn aceste fel, mărturisirea ar fi ca o negustorie, săvīrşită numai cu gura. Sau ar fi numai o descărcare a gīndurilor de la inimă. Adevărul īnsă nu este acesta. Căci adevărata mărturisire are ca scop de a-l īntoarce pe păcătos de la păcate, deci de a-l face să se abată de la ele şi să alerge iarăşi la Dumnezeu. Cu toate că este nevoie şi de această arătare a păcatului prin gura păcătosului, ca să-l audă duhovnicul, să-l ierte şi să-l īndrepte prin canon, dar numai mărturisirea singură nu este de ajuns, căci trebuie şi o durere lăuntrică a inimii pentru păcatele făcute. Durere care trebuie să aibă aceste trei īntăritoare: īntīi, să fie lucrătoare, īn al doilea rīnd să fie desăvīrşită şi īn al treilea, să fie mai presus de fire. De aceea, şi la mărturisirea ta, frate, de va lipsi numai una din aceste trei īntăritoare ale durerii, atunci ea va fi ca aceea a lui Saul, sau ca aceea a lui Antioh, sau ca aceea a lui Iuda[7]. Căci pocăinţa acestora a fost numai cu gura, nu şi cu inima. Şi, de vreme ce aceste trei īntăritoare ale durerii inimii sīnt atīt de necesare, după cum este necesară iertarea păcatelor noastre de Dumnezeu, de aceea doresc ca să ţi le lămuresc aici, iubitule, pomenindu-le una cīte una:

Deci īntīi, durerea pocăinţei trebuie să fie lucrătoare, adică să nu fie neputincioasă şi slabă, īncīt să nu fie īn stare să săvīrşească o lucrare vrednică de numirea ei. Ci ea trebuie să fie atīt de puternică, īncīt să stăpīnească inima, ca să n-o lase să fie biruită (ca să nu zic să nu le simtă deloc), de pofta trupului şi dulceaţa păcatului, care intră īn lăuntru odată cu năvălirile vrăjmaşului. Pe līngă aceasta, pocăinţa trebuie să fie atīt de hotărītoare, īncīt să-l facă pe cel ce se pocăieşte să nu se mai īntoarcă niciodată la păcat, oricīt de mare ar fi dragostea pentru vreun lucru zidit sau frica de vreo primejdie, şi nici din altă oarecare pricină. După cum face o femeie cinstită, care, fiind hotărītă să păzească cinstea bărbatului ei, nu dă prilej vreodată nici să fie bănuită, chiar dacă ar pătimi nenumărate rele pentru asta.

Īn al doilea rīnd, durerea pocăinţei se cuvine să nu fie mincinoasă, sau puţină şi de scurtă durată, ci adīncă şi desăvīrşită. Īncīt, atīt durerea care ne īntoarce pe noi de la păcate şi ne face să le urīm pentru dragostea de Dumnezeu, care se numeşte zdrobire, cīt şi durerea care ne face să ne īntoarcem de la păcate din dragoste pentru noi īnşine, care se numeşte sfărīmare de tot[8], trebuie să fie atīt de desăvīrşite şi fără de lipsă, īncīt să-l facă pe cel ce se pocăieşte să se īntoarcă de la păcate şi să le urască din tot sufletul său, mai mult decīt orice alt rău. Adică sufletul să aleagă mai bine să pătimească orice alt rău, ca: pagubă de lucruri, lipsire de cinste, sau chiar să-şi dea viaţa, decīt să lucreze vreun păcat. Pentru aceasta, cel ce se pocăieşte cu adevărat, trebuie să arate lui Dumnezeu, Cel ce vede adīncurile inimii, că inima lui pătimeşte atīta durere, īncīt dragostea lui pentru El covīrşeşte cu mult mai mult dragostea lui pentru cele zidite de Dumnezeu. Şi atīt de desăvīrşite se cuvin să fie aceste dureri, īncīt nu numai că trebuie să rămīnă pentru totdeauna la cel ce se pocăieşte - zdrobindu-i inima şi scoţīndu-i lacrimi şi suspine, după cum este scris: „Iar voi aţi strigat din durerea inimii voastre şi din zdrobirea duhului v-aţi tīnguit” - ci trebuie s-o facă pe inimă să urască păcatul, să se īntoarcă de la el şi să nu-l mai facă niciodată.

Īn al treilea rīnd, această durere a inimii se cuvine să fie mai presus de fire, atīt la īnceput, cīnd se pricinuieşte, cīt şi la sfīrşit. Pentru că īnceputul şi pricina acestei dureri este darul lui Dumnezeu cel mai presus de fire, care zdrobeşte şi umileşte inima, iar nu firea sau o altă oarecare pricină firească. Pentru aceasta a zis marele Vasile: „Umilinţa cea care se face de la sine este dar al lui Dumnezeu. Ca, gustīnd sufletul din dulceaţa unei dureri ca aceasta, să se sīrguiască a o folosi!” Iar unii şi zisa Apostolului: Pe care voieşte Dumnezeu, īl miluieşte (Romani 9, 18), o īnţeleg „īl umileşte.” Căci zice mai departe: „Iar pe care voieşte, īl īmpietreşte”, iar īmpietrirea şi umilinţa sīnt două stări potrivnice de-a dreptul. Scopul unei astfel de dureri nu trebuie să fie firesc, sau pentru bunătăţile cele vremelnice de aici (pămīnteşti) pe care le-am pierdut. Pentru că, de se scīrbeşte cineva şi pătimeşte o durere pentru acestea de aici, scīrba şi durerea lui nu i se socoteşte spre pocăinţă, căci este nefolositoare. Ci trebuie să ne scīrbim pentru bunătăţile cele mai presus de fire (cereşti), de care ne-am lipsit prin păcat, şi pentru răutăţile cele afară de fire ce le-am agonisit, care şi pe acestea ni le-a arătat credinţa cea mai presus de fire. Scopul cel mai desăvīrşit pentru care trebuie să pricinuim īn noi această durere mai presus de fire, este ca prin ea să ne īmpăcăm şi să ne unim cu Dumnezeu, ca apoi să dobīndim fericirea ce covīrşeşte hotarele firii. Deci dacă cel ce se mărturiseşte nu are īn inima sa o astfel de durere lucrătoare, desăvīrşită şi mai presus de fire, după mărturisire se īntoarce iarăşi la casa lui īmpreună cu toate păcatele sale.

De aceea, bună şi folositoare este cercetarea de sine de către cel ce se pocăieşte, ca să poată afla toate păcatele ce le-a făcut cu lucrul, cu cuvīntul sau cu gīndul. Apoi, a se mărturisi la duhovnic de toate păcatele sale, fără a lăsa nici unul ascuns, căci aceasta aduce mare uşurare. Īnsă cercetarea conştiinţei şi mărturisirea se cuvine să fie īnsoţite de zdrobirea şi durerea cea dinlăuntrul inimii, despre care vorbim acum. Căci canonul ce-l primeşte de la duhovnic cel ce se pocăieşte - adică: post, plecări de genunchi (metanii), sau altă pătimire rea - zdrobeşte şi chinuieşte numai trupul, adică numai omul cel dinafară; şi astfel tai numai ramurile cele dinafară ale păcatului. Dar durerea zdrobeşte şi răneşte pe omul cel din lăuntru, pe inimă īnsăşi, unde se găsesc rădăcinile tuturor păcatelor. Şi, zdrobind inima, zdrobeşti totodată şi răneşti şi păcatele. Sau mai bine zis, zdrobeşti şi răneşti pe diavolul īnsuşi, pe balaurul şi īncepătorul răutăţilor, care, cuibărindu-se īn inimă, de acolo, din lăuntru vorbeşte şi aruncă toate gīndurile cele urīte, rele şi hulitoare, īndemnīndu-l pe om la păcate. Căci din inimă ies: gīnduri rele, ucideri, prea-curvie, desfrīnări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 19). [...]

Dacă această durere va lipsi din inima celui ce se pocăieşte, adevărat este că el rămīne nepocăit şi nemărturisit, chiar dacă s-a mărturisit cu gura lui; el este ca şi cel ce nu s-a mărturisit de păcatele lui, sau a fost legat, sau n-a fost dezlegat de duhovnic. De aceea, Domnul a zis cu hotărīre: De nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel (Luca 13, 5). Adică: De nu vă veţi pocăi, din inimile voastre, cu o astfel de durere lucrătoare, desăvīrşită şi mai presus de fire, toţi veţi fi osīndiţi. Pentru aceasta, şi Duhul Sfīnt, vrīnd să arate cīt de trebuincioasă este această durere a inimii īn taina pocăinţei, cere această durere de la cei ce se pocăiesc, zicīnd prin Proorocul Ioil: Rupeţi-vă inimile voastre, iar nu hainele voastre! (Ioil 2, 13). Iar apoi cere pocăinţa lor, zicīnd: şi īntoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru!

Vezi, frate, care este mărturisirea cea canonică şi după lege? Vezi care este pocăinţa cea adevărată? Acum, te rog pe tine să socoteşti, oare cel ce păcătuieşte fără ruşine şi zice: „Mă voi mărturisi!” poate să aibă o astfel de durere adevărată pentru păcatele lui, īn felul cum am arătat? Mie mi se pare că nu. Căci prin ceea ce zice, el arată că nici măcar nu cunoaşte că trebuie să se pocăiască după Canoanele Bisericii. Şi, chiar dacă ar cunoaşte, dar zicīnd unele ca acestea şi păcătuind cu nădejdea pocăinţei, el īnsuşi se arată că este cu desăvīrşire fără cuvīnt. [...]

Iar ca să cīştige cineva umilinţă, īi trebuie multă cugetare din Sfīnta Scriptură şi nevoinţă neīncetată după rīnduiala Bisericii. „Iar a se sili şi a nu putea, mai īntīi aceasta dovedeşte lenevirea noastră din vremea trecută. Că nu este cu putinţă a o lua pe aceasta īndată fără multă şi deasă cugetare īmpreună cu nevoinţă. Iar apoi mai arată că sufletul este stăpīnit de patimi, şi nici de acelea de care voieşte să se slobozească nu poate să se lase” (Hotărīre pe scurt, 16).

Un īmbunătăţit făcea īn fiecare an o mărturisire cuprinzătoare, adică īşi mărturisea toate păcatele ce le făcuse īn toată viaţa sa, nu pentru alt scop, ci numai ca să dobīndească īn inima sa o adevărată durere pentru păcatele lui. Pentru aceasta īnsă se pregătea de mai īnainte cu multe săptămīni īn linişte şi cu cugetările nevoinţelor duhovniceşti, iar īn ziua īn care voia să se mărturisească petrecea opt ceasuri pentru a se iscusi īn lucrările zdrobirii şi ca să ceară această mare dăruire de la Dumnezeu. Iar tu, dacă ai păcătuit ieri, sau alaltăieri, fără să măsori greutatea păcatului, fără a cugeta deloc la măreţia şi la bunătatea lui Dumnezeu, pe Care L-ai nesocotit, şi fără să citeşti nici o carte care să aibă aceste īnvăţături, ci numai aşa..., aducīndu-ţi aminte de relele ce le-ai făcut, mergi să le mărturiseşti pe ele duhovnicului. Şi crezi că numai cu aceasta vei cīştiga pocăinţa cea adevărată şi durerea cea lucrătoare şi desăvīrşită a inimii, care este nedespărţită de pocăinţa cea adevărată? Departe, frate, departe eşti de pocăinţa cea adevărată cu nişte mărturisiri ca acestea pe care le faci, căci te asemeni cu aceia despre care zice David că-şi rupeau hainele lor şi se arătau că se mīhnesc pe dinafară, iar pe dinăuntru, īn inimă, nu se mīhneau: „Despărţitu-s-au, şi nu s-au umilit.” Dacă doar te mărturiseşti, speli vasul numai pe dinafară şi faţa inimii tale, iar adīncul cel din lăuntrul inimii rămīne plin de necurăţie. Curăţeşte mai īntīi partea cea din lăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea dinafară (Matei 23, 26). [...]

Tu gīndeşti că, după ce-ţi vei mărturisi cu umilinţă la duhovnic păcatele pe care le-ai făcut şi după ce acela īţi va citi rugăciunea de dezlegare, eşti curat ca şi cum n-ai fi făcut niciodată vreun păcat. Şi pleci de la picioarele duhovnicului ca şi cum n-ai fi avut nici o īntinăciune. Dar acest gīnd nu este adevărat, pentru că prin Taina Sfīntului Botez se şterge doar păcatul strămoşesc şi orice alt păcat făcut pīnă atunci, īnsă nu se şterge şi necunoştinţa minţii, şi pofta, şi aplecarea către păcat sădită īn fire şi alte urmări ce le-a pricinuit acest păcat strămoşesc īn firea oamenilor. Acestea rămīn īn firea omului şi după botez, ca o pedeapsă, spre īncercarea stăpīnirii de sine şi spre īncununarea luptei şi a biruinţei celor botezaţi. Aşa şi mărturisirea ce se face bine, cu toate că şterge păcatele, īnsă nu şterge răutatea pe care au pricinuit-o ele īn suflet, adică orbirea şi īntunecarea minţii, īnclinările cele rele ale voinţei, obişnuinţele şi deprinderile inimii, stricăciunea şi netrebnicia puterilor şi lucrărilor firii. Īntr-un cuvīnt, toată grozăvia ce a pricinuit-o păcatul īn om, după chip şi după asemănare. Deci mărturisirea nu ia de la noi urmările pe care le-au pricinuit īn noi păcatele noastre, nici rănile păcatului, nici toată puterea deprinderilor şi obişnuinţelor pricinuite de păcat, ci doar le micşorează puţin. Ele rămīn, pentru ca noi să le īndreptăm şi să le ştergem cu durerea cea neīncetată a inimii şi cu ostenelile şi nevoinţele pocăinţei ce sīntem datori să le facem īn toată viaţa noastră, după ce am păcătuit.

Deci să ştii, frate, că după ce vei face o mărturisire bună şi umilită, se cuvine să īmplineşti canonul şi pedeapsa pe care ţi-o va da duhovnicul, adică: ori post, ori plecări de genunchi, ori rugăciune, ori altceva de acest fel. Apoi se cuvine să īmplineşti canonul şi pedeapsa pe care ţi le va da Dumnezeu ca să tămăduiască rănile păcatelor tale: boală, nedreptăţi, lipsire de averi, moartea mai īnainte de vreme a rudeniilor sau a celor iubiţi ai tăi, necinstiri ori alte ispite, pricinuite de diavoli, de oameni sau de firea cea stricată. Căci toate acestea, dar mai ales necinstirile şi ocările, nasc durere şi umilinţă īn inimă, şi de aceea Dumnezeu īngăduie să vină. Despre acestea a zis şi un Părinte: „Cīnd pentru ocărīre sau necinstire vei pătimi mare durere, cunoaşte-te pe tine că mult te-ai folosit” (scolie la Cuvīntul 25 din Scară). Iar alt Părinte, cīnd īi venea vreo scīrbă, obişnuia a zice: „Acesta este fierul ars al lui Iisus.” Nişte pedepse ca acestea a dat Dumnezeu lui David după iertarea prea-curviei şi a uciderii. Căci Dumnezeu este duhovnicul cel mai īnţelept dintre toţi şi El ştie să īndrepte pe păcătoşi mai bine decīt orice duhovnic cu orice fel de canon. Dreptatea lui Dumnezeu ar ierta, īmpreună cu greşeala, şi munca cea veşnică, dar nu o face aşa uşor şi oricum, ci numai după īmplinirea canonului vremelnic. Am zis după īmplinirea canonului, căci, deşi canonul ajută păcătosului la iertarea păcatelor lui, dar iertarea desăvīrşită o face mila cea nemărginită a lui Dumnezeu, prin patimile şi moartea Fiului Său, după cum ne arată Sfinţii Teologi. Dumnezeu obişnuieşte să-i pedepsească pe păcătoşi mai ales cu mustrarea conştiinţei, topindu-i şi uscīndu-i ca o pīnză de păianjen, după cum zice David: Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om şi ai subţiat ca pīnza de păianjen sufletul său (Psalmi 38, 14-15); sau, prin somn, cu vedenii īnfricoşate, după cum zice Iov: Că o dată va grăi Domnul, şi a doua oară; prin vis sau prin vedenie de noapte, cīnd frică groaznică cade peste oameni cīnd sīnt adormiţi pe pat. Atunci descoperă mintea oamenilor cu chipuri de frică, acestea īi īnfricoşează pe ei! (Iov 33, 14-16). Iar pricina este că, de nu ar pedepsi Dumnezeu īn această viaţă cu canon şi cu pedepse vremelnice pe păcătoşi pentru păcatele lor, cu adevărat īi va pedepsi īn cealaltă viaţă, īn iad, cu chin veşnic. Aşa zice dreptul Iov, care se temea pentru toate ale sale: Mă clatin din toate mădularele (Iov 9, 28), căci ştia că nu lasă Dumnezeu fără pedeapsă nici o datorie a păcătosului: „Pentru că ştiu că nu mă vei lăsa pe mine nepedepsit.”

Apoi, pentru ca tu, frate, să cīştigi pocăinţa cea adevărată, īţi trebuiesc patru lucruri, ca şi unui grădinar care vrea să facă o livadă īntr-un loc sălbatic: 1) īntīi, el taie odraslele şi ramurile pomilor sălbatici; 2) apoi, scoate toate rădăcinile acelor pomi, căci, de vor rămīne rădăcinile, acestea scot iarăşi odrasle; 3) īn locul acelor pomi sălbatici, el sădeşte pomi roditori; 4) după care, trebuie să păzească cu mare atenţie aceşti pomi de orice vietate şi īntīmplare rea, pīnă ce vor prinde rădăcini şi vor ajunge ca să facă roade.

Aşa şi tu, frate, mai īntīi trebuie să tai odraslele şi ramurile păcatului, adică să iei o hotărīre neclintită, cu toată voinţa şi inima ta, ca să nu mai faci păcatul altă dată şi să te īndepărtezi de orice faptă şi orice lucrare a lui, aşa cum te īndepărtezi de pedeapsă şi de moarte. Depărtarea de la păcat ţi-o va pricinui rugăciunea neīncetată către Dumnezeu, Care te păzeşte cu darul Său şi-ţi aduce aminte de moarte, de judecată şi de osīndă. Apoi, mărturisirea deasă a păcatelor tale şi īmpărtăşirea cu dumnezeieştilor Taine, dacă nu ai vreo īmpiedicare. Dar mai ales īţi va ajuta ţie la aceasta fuga de toate pricinile păcatului şi, īntīi de toate, de vederile cele rele, de vorbirile şi de prieteniile cu cei cu care ai păcătuit. Mai pe scurt spus - fugi de toate pricinile care vatămă sufletul tău!

Īn al doilea rīnd, trebuie să tai nu numai ramurile păcatului, prin īndepărtarea de faptele lui, ci să-i scoţi şi rădăcinile. Iar rădăcinile păcatului sīnt īnclinările cele rele, īmpătimirile, deprinderile, obişnuinţele, patimile şi toate poftele păcatului, care rămīn īnrădăcinate īn adīncul inimii tale şi după ce nu mai lucrezi păcatul şi te depărtezi de fapta cea rea. Pentru a smulge şi dezrădăcina cu totul din inima ta aceste rele īnclinări, īmpătimiri, deprinderi, obişnuinţe şi rădăcini ale păcatului trebuie să te nevoieşti īnsă, frate. Pentru că, de nu le vei scoate, este primejdia ca ele să odrăslească din nou şi să nască fapta păcatului, după cum zice marele Vasile: „Căci - după cum, dacă cineva ar voi să taie ramurile sadului, dar să lase rădăcina, nimic nu a făcut; căci, rămīnīnd rădăcina, ramurile iarăşi odrăslesc - la fel şi unele păcate nu-şi au īnceputul de la ele, ci răsar din altele; deci toată nevoinţa este ca cel ce voieşte să se cureţe de ele să scoată afară pricinile cele dintīi ale păcatelor” (Hotărīre pe scurt, 289). Vedem pe mulţi din cei ce se pocăiesc că au tăiat ramurile păcatului, făcīnd deci lepădare desăvīrşită de răutate, că au hotărīt să nu mai lucreze păcatul cu fapta, dar, pentru că nu au scos şi rădăcinile din inima lor, se pleacă iarăşi să poftească păcatul şi īl cugetă adeseori cu mintea lor. Ei sīnt precum Israilitenii care au ieşit doar cu trupul din Egipt, iar cu sufletul şi cu īnclinarea inimii lor au rămas tot acolo, căci īşi aduceau aminte şi pofteau cărnurile, usturoiul şi cepele Egiptului, zicīnd: Cine ne va hrăni pe noi cu carne? Căci ne aducem aminte de peştele pe care īl mīncam īn Egipt īn dar, de castraveţi şi de pepeni, de ceapă, de praz şi de usturoi (Numeri 11, 4-5). Aşa şi aceştia, lasă păcătuirea cu trupul, dar nu-şi lasă şi īnclinarea, aducerea aminte şi pofta lor cea către păcat. Căci īi iartă pe vrăjmaşii lor, şi le pun metanie şi nu se răzbună asupra lor, dar numai cu gura şi cu chipul cel din afară, iar īn inimă mai păstrează īncă o oarecare patimă a pomenirii de rău şi nu-i iubesc pe vrăjmaşii lor desăvīrşit. De aceea, cīnd i se va īntīmpla vrăjmaşului său vreo nevoie rea, se bucură, iar de-l īntīmpină pe el vreo norocire, se īntristează. Şi a hotărīt să nu mai păcătuiască cu acea persoană cu care a păcătuit mai īnainte, īnsă totdeauna are o aducere aminte către ea, o īmpătimire şi o īnclinare ascunsă, prin care, cu ochiul minţii, şi-o īnchipuie des şi vorbeşte cu ea cu dulceaţă, şi cīnd e treaz şi cīnd doarme. De aceea, adeseori īşi īntoarce ochii săi cei dinafară ca s-o vadă şi iubeşte să vorbească cu ea cīnd este de faţă, iar cīnd lipseşte, vorbeşte cu dragoste despre ea. Precum femeia lui Lot, care s-a despărţit de Sodoma cu trupul, dar nu şi cu inima, şi de aceea s-a īntors s-o vadă. Şi s-a uitat femeia lui Lot īnapoi, şi s-a făcut stīlp de sare (Facere 19, 26). Sau cum fac bolnavii care se depărtează de bucatele cele vătămătoare şi nu le mănīncă, temīndu-se să nu moară, dar īntreabă des de ele. Şi, neputīndu-le mīnca să-şi īmplinească pofta cu ele, le iau numai īn mīini, răsfăţīndu-se cu ele şi mirosindu-le şi īi socotesc foarte fericiţi pe cei ce pot să le mănīnce. [...] Iar păcătoşii, ca nişte nebuni şi fără de minte, socotesc că este un lucru uşor a scăpa de păcat. Ei cred că a face un păcat sau o sută este acelaşi lucru. Dar nu-şi dau seama, ticăloşii, că, cu fiecare păcat lucrat, īşi pun īn primejdie din ce īn ce mai mare mīntuirea lor. Fiindcă mintea lor se orbeşte din ce īn ce mai mult, iar inima lor se īnvīrtoşează; greutatea păcatelor creşte mereu, iar ajutorul lui Dumnezeu lipseşte ca să-i ajute; războiul diavolului se īntăreşte din ce īn ce mai mult asupra lor, iar puterile lor slăbesc, nemaiputīnd să-l biruiască pe vrăjmaş. Despre aceasta, cu īnţelepciune a zis un Dascăl că păcătoşii care se pocăiesc, ieşiţi de curīnd din starea de păcat şi abia depărtaţi de la răutate, se aseamănă cu bolnavii care s-au sculat de curīnd din boală. Căci, deşi nu sīnt bolnavi, sīnt galbeni şi slăbiţi; mănīncă, dar fără de gust; dorm, dar fără să se odihnească; rīd, dar fără plăcere; umblă, dar mai mult se tīrăsc. Şi, pe scurt, orice ar face, fac cu mare greutate şi slăbiciune. Aşa şi păcătoşii care au lăsat de curīnd păcatul, de se īntīmplă să facă vreun bine, īl fac, dar nu cu sīrguinţa şi rīvna ce se cuvine, ci cu mare greutate, căci rămăşiţele şi rădăcinile păcatului sīnt īncă īn inima lor şi nu s-au vindecat cu desăvīrşire.

Dar rădăcinile şi īnclinările acestea rele cīt şi patimile păcatului ce au rămas īn inima ta, frate, cum poţi să le scoţi? Ştiţi că cei ce vor să scoată rădăcinile vreunui copac mare folosesc sape, cazmale, tīrnăcoape, securi şi alte unelte. La fel şi tu, ca să scoţi rădăcinile cele rele ale păcatului, să foloseşti diferite unelte. Adică să foloseşti īnfrīnarea de la mīncare, de la somn, plecările de genunchi, culcările pe jos şi orice altă rea pătimire a trupului. Căci acestea nu numai că scot pămīntul ce este īmprejurul rădăcinilor, mişcīndu-le şi clătindu-le pe acestea, ci le şi lovesc şi le taie, lovind inima īn care sīnt sădite aceste rădăcini, după cum zice Avva Marcu Pustnicul: „Fără de zdrobirea inimii, este cu neputinţă a se izbăvi de răutate. Iar pe inimă o zdrobeşte īnfrīnarea din trei părţi, adică a somnului, a pīntecelui şi a odihnei trupeşti.” Īnsă securea cea mai ascuţită şi mai tăietoare decīt toate, care poate tăia şi scoate toate aceste rele rădăcini ale păcatului, este durerea inimii, despre care am zis mai sus, apoi zdrobirea şi mīhnirea sufletului. Durerea īn inimă ţi-o va pricinui aducerea aminte şi cugetarea la aceste fapte ale tale: 1) că ai vătămat pe Dumnezeu şi darurile Lui cu păcatele tale; 2) că te-ai arătat nemulţumitor la atītea nenumărate faceri de bine ce ţi le-a făcut ţie Dumnezeu; 3) că ai făcut o mare nedreptate şi ai defăimat răscumpărarea ce ţi-a făcut-o ţie Fiul lui Dumnezeu cu atītea pătimiri şi cu īnsuşi Sīngele Său; 4) că te-ai vătămat pe tine īnsuţi, şi vremelnic şi veşnic, cu păcatele ce le-ai făcut; 5) că ai pierdut pe Dumnezeu şi darul cel dumnezeiesc al īnfierii şi al dreptăţii pe care-l aveai; 6) că te-ai lipsit de fericirea cea veşnică a Raiului; 7) că te-ai pedepsit cu o osīndă şi pedeapsă veşnică din pricina păcatelor tale.

Iar durerea aceasta se cuvine să fie atīt de mare, atīt de lucrătoare şi de desăvīrşită, după cum este durerea unei femei care şi-a pierdut unicul ei fiu, sau pe bărbatul cel iubit. Sau ca durerea unui cuţit sau a unui ac mare, sau a unui spin ce ţi-ar vătăma piciorul tău. Despre care zice David: „Īntorsu-m-am spre chinuire, cīnd s-a īnfipt mie ghimpele.” Această durere şi scīrbă să apese neīncetat inima ta ca īntr-un cleşte şi, zdrobind-o, s-o facă să scoată cīnd lacrimi, cīnd suspine. Avva Isaac Sirul a zis c㠄pocăinţa este inima zdrobită şi smerit㔠şi c㠄pocăinţa este să le părăseşti pe cele de mai īnainte şi să te scīrbeşti pentru ele.” Iar Sfīntul Ioan Scărarul zice: „Pocăinţa este necăjire tare a pīntecelui şi lovire a sufletului spre simţire puternică.”

Această durere şi scīrbă a inimii se cuvin să fie de-a pururea, după cum de-a pururea este şi pocăinţa. Pentru aceasta şi tu, frate, se cuvine să ai acest fel de durere īn inima ta. Căci, dacă ai această durere, atunci ai şi pocăinţa. Dar īndată ce ea va lipsi din inima ta, numaidecīt şi tu vei fi lipsit de pocăinţă, după cum zice Gheorghe Coresi, īmpreună cu ceilalţi Cuvīntători de Dumnezeu. De aceea a zis dumnezeiescul Isaac Sirul: „Nici una din faptele cele bune nu este mai īnaltă decīt pocăinţa. Căci lucrarea ei nu poate să se sfīrşească vreodat㔠(Cuvīntul 557)[9].

Trei pricini sīnt pentru care se cuvine ca durerea inimii să fie necurmată:

Īntīi, pentru că, īndată ce face păcatul de moarte, omul este vrednic de a fi omorīt trupeşte de Dumnezeu şi de a fi lipsit de viaţa aceasta, cum era īn Legea Veche, cīnd păcatele cele de moarte erau pedepsite cu moartea trupească, şi astfel cei vinovaţi erau aruncaţi īn chinul cel veşnic. Īnsă Dumnezeu, pentru iubirea Sa de oameni, nu-l mai omoară pe cel ce a păcătuit, ci-l lasă să trăiască, ca să se pocăiască īn toată viaţa lui pentru păcatul ce l-a făcut, după cum zice Avva Marcu: „Altădată, cel ce s-a făcut vrednic de moarte, după Lege s-a omorīt. Iar cel ce trăieşte, īntru credinţă trăieşte, pentru pocăinţ㔠(Cuvīnt pentru pocăinţă). De aceea, după ce omul va cădea īn păcat, şi īncă de moarte, nu mai poate fi fără grijă īn toată viaţa lui. El este dator ca īn fiecare zi să se mīhnească, să pătimească durere, să se pocăiască, să se īngrijească pentru păcatul făcut, cu toate că a luat iertare de la duhovnicul lui. După cum şi Proorocul David - cu toate că a fost iertat de Dumnezeu, prin Proorocul Natan, pentru cele două păcate de moarte ce le-a făcut, şi cu toate că a īmplinit īndeajuns canonul pentru ele, cu răzvrătirea ce i-a făcut-o fiul său Avesalom cīnd l-a alungat din īmpărăţia sa - totuşi el nu a īncetat de a se īngriji, a se pocăi şi a plīnge pentru ele īn toată viaţa sa, căci zice: fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi īngriji pentru păcatul meu (Psalmi 37, 18). Şi iarăşi, īn altă parte: Spăla-voi īn fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, aşternutul meu voi uda (Psalmi 6, 6). Iar „pat”, numeşte David locul unde a făcut prea-curvia, iar „aşternut”, locul unde a dat hotărīrea morţii asupra nevinovatului Urie, după cum tīlcuiesc unii Dascăli. Pentru aceasta, şi Apostolul Petru, de cīte ori auzea cocoşul cīntīnd, īşi aducea aminte de lepădarea ce o făcuse, şi se pocăia şi plīngea, după cum zice Sfīntul Clement, ucenicul lui. De aceea zice şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Suspină cīnd ai păcătuit. Şi aceasta o fă neīncetat, că aceasta este mărturisire. Nu acum vesel, iar mīine trist, apoi iar vesel. Ci totdeauna īn plīngere şi zdrobire de sine. Căci zice: „Fericiţi cei ce plīng”, adică cei ce fac aceasta neīncetat. Să petreci făcīnd aceasta neīncetat, să iei aminte de tine şi să-ţi zdrobeşti inima ta, după cum plīnge cel ce şi-ar pierde un fiu adevărat” (Cuvīntul 5 la Epistola a doua către Corinteni).

A doua pricină pentru care durerea inimii şi pocăinţa se cuvin să fie neīncetate este că fiecare păcat e o rană. Şi, deşi rana s-ar tămădui, īnsă semnul şi cicatricea rămīn īn suflet şi nu se pot şterge desăvīrşit īn viaţa aceasta, după cum zic cei mai mulţi (ca să nu zic toţi) Teologii. Pentru că cel ce a furat, sau a desfrīnat, sau a ucis, numai o dată, nu poate să mai fie nevinovat şi curat prin pocăinţă ca şi mai īnainte de săvīrşirea acestor păcate. De aceea, de cīte ori şi-ar aduce aminte păcătosul de păcatele sale şi ar vedea semnele şi urmele rănilor pricinuite de ele, este cu neputinţă să nu se mīhnească pentru ele, să nu plīngă şi să nu se pocăiască, chiar dacă rănile lui ar fi tămăduite. Deci semnele şi cicatricele tuturor păcatelor rămīn īn suflet neşterse, după cum am zis, dar mai ales păcatele cele trupeşti. Pentru aceasta, şi marele Vasile, īn cuvīntul său pentru feciorie, zice că pocăinţa poate ierta păcatul unui bărbat sau al unei femei ce şi-au stricat fecioria lor curvind, dar nu o poate face pe cea stricată ca pe o fecioară. De aceea, celor ce au curvit, acest lucru trebuie să le pricinuiască plīns īn toată viaţa lor. „Că pocăinţa iartă păcatele, dar pe cea stricată neputīnd s-o facă ca şi pe cea nestricată, īn toată viaţa ei ea se tīnguieşte. Căci cum se va face nestricat cel care este stricat? Şi cum cel odată rănit cu pofta, cu dulceaţa şi cu patima, se va face ca cel nerănit, petrecīnd īn trupul şi īn sufletul lui semnele stricăciunii?” Iar la sfīrşitul cuvīntului pentru pocăinţă zice: „Este vindecare şi după rană, dar rămīne cicatricea.” Iar dumnezeiescul Grigorie zice: „Din vechime nu este punere īn starea cea mai dinainte (de păcat), cu toate că o vom căuta pe ea cu multe suspine şi lacrimi, din care abia vine tămăduirea cu cicatrice. Că aşa credem că vine (tămăduirea).” Īncă şi Sfīntul Chiril al Ierusalimului zice la fel: „Şi īntinăciunile păcatelor rămīn īn trup. Căci - după cum rana mergīnd īnainte īn trup, cu toate că s-ar face o oarecare tămăduire, cicatricea īnsă rămīne - aşa şi păcatul răneşte şi trupul şi sufletul, şi rămīn semnele cuielor īn toate.” Şi Sfīntul Isidor Pelusiotul tot aşa mărturiseşte, zicīnd: „Pentru că ai auzit că s-a dat pocăinţă, nu merge fără frică spre a păcătui, ca şi cum negreşit te vei vindeca. Ci să ştii că, īn primul rīnd, mulţi nici de pocăinţă n-au mai avut vreme, luīnd pedeapsă chiar īn greşeala lor; iar apoi pentru tămăduirea patimilor trebuie multă vreme de pocăinţă. Pentru că şi de durere este trebuinţă, şi de postire, şi de priveghere, şi de milostenie, şi de rugăciune şi de toate ca acestea, ca să se vindece rănile ce s-au făcut mai īnainte.”

Altă pricină din care se cuvine să īnţelegi că, măcar de s-ar vindeca, totuşi cicatricea arată rana. Căci nu este la fel trupul īntreg şi trupul tămăduit, nici haina care nu este ruptă şi haina ruptă, cu toate că s-ar putea ca, cu oarecare meşteşug, să fie făcută ca să nu se observe cu uşurinţă.

Iar tămăduire prin cicatrice se īnţelege īnchiderea rănii, pe care şi Dumnezeu făgăduieşte să o facă, zicīnd prin Ieremia: Iată, īi aduc ei īnchegare şi tămăduire (Ieremia 33, 6). Iar marele Atanasie zice; „Cel ce se pocăieşte īncetează de a păcătui, dar are cicatricele rănilor.” Iar dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: „Dumnezeu, cīnd va şterge păcatele, nu lasă nici cicatrice şi nici urmă nu īngăduie să rămīnă, ci īmpreună cu sănătatea dăruieşte şi frumuseţea” (Cuvīnt pentru pocăinţă). Dar aceasta o zice pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nu pentru pocăinţa păcătosului, căci pocăinţa nu poate de la sine să facă aceasta. Şi tot acolo zice, ca şi cum ar tīlcui pe cea zisă: „Nu că de la sine pocăinţa poate să şteargă păcatul, ci fiindcă pocăinţa se amestecă cu negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu şi cu nemărginita Lui bunătate.” Pentru aceasta, şi dumnezeiescul Ioan Pustnicul īn canonul al 19-lea zice: „Copilul, stricīndu-se de cineva, să nu vină la preoţie. Căci, deşi acela n-a păcătuit, pentru vīrsta cea nedesăvīrşită, dar vasul lui s-a spart şi s-a făcut netrebnic de sfinţita lucrare.” Aceasta şi Dumnezeu voieşte să o arate prin cuvīntul ce l-a zis prin Proorocul Amos: Fecioara lui Israil a greşit, şi nu este cine să o ridice pe ea (Amos 5, 2). Iar īn Pateric citim că marele Macarie totdeauna se mīhnea şi plīngea, căci cīnd era copil mic furase nişte castraveţi dintr-o grădină.

A treia pricină a durerii şi a pocăinţei celei nesfīrşite este aceasta: nici un om, drept sau păcătos, nu este cu putinţă să rămīnă fără de păcat şi slobod de el, pīnă la moarte. Căci cine se poate lăuda că are inimă curată? Sau cine va cuteza să zică că este curat de păcate? (Pilde 20, 9). Că, īn fiecare zi şi īn fiecare ceas, toţi oamenii păcătuim, cīnd cu lucrul, cīnd cu cuvīntul, cīnd cu gīndurile rele, hulitoare şi urīte, īntărītīnd pe Dumnezeu. Prin urmare, toţi sīntem datori să avem durere īn inimă şi să ne pocăim īn fiecare zi pentru păcatele noastre şi să cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru păcatele dinainte, ci şi pentru cele de acum şi din fiecare zi. Pentru aceasta şi Avva Isaac, īntărind acestea, zice: „Iar īnţelesul capitolului acestuia este să cunoaştem noi īn tot ceasul că īn aceste douăzeci şi patru de ore ale nopţii şi ale zilei avem nevoie de pocăinţ㔠(Cuvīntul 50)[10].

Deci, frate, dacă ai această durere lucrătoare īn inimă, după cum am zis mai īnainte, să ştii că ea va pricinui īn sufletul tău multe bunătăţi. Īţi va aduna mintea īn inimă, nelăsīnd-o să-şi aducă aminte de dulceţile păcatelor. Căci, din fire, īn care parte a trupului se simte durerea, acolo aleargă şi mintea. Iar această durere va face ca inima ta să verse otrava şi undiţa păcatului ce a băut-o; o va īnmuia şi o va smeri şi, puţin cīte puţin, o va slobozi de patimi şi de īnclinările spre păcat. [...]

Această durere a inimii te va face să schimbi şi bucatele, şi băuturile, şi hainele, şi somnul şi toată petrecerea ce o aveai īnainte de a păcătui. Aşa se cuvine să vieţuiască cei ce se pocăiesc, adică īn smerenie, īn plīns, īn rugăciune şi īn sărăcie. Īntīi, că bolnavii nu duc aceeaşi viaţă ca şi cei sănătoşi, după cum zice Sfīntul Grigorie de Nyssa: „Nu trebuie cel ce este bolnav să ducă aceeaşi viaţă după cum o duc cei sănătoşi. Că alta este petrecerea bolnavului şi alta a celui sănătos. Acestea, la cel bolnav cu trupul. Iar cel ce se află rău cu sufletul, ocolind pe Doctorul cel fără de trup şi mărturisindu-se şi arătīndu-şi neputinţa cu făţărnicie, lasă să se nască şi să se facă patima cumplită şi să alunece spre mare greutate. Ci īnţelepţeşte-te şi cunoaşte-te pe tine!” Şi iarăşi: „Iar făgăduinţa noastră cere pocăinţă, dar faptele nu arată nici o osteneală. Căci avem aceeaşi petrecere a vieţii ca şi mai īnainte de păcat. Veselia este aceeaşi, haina la fel, mīncăm la masă cu īndestulare, somnul - lung şi dezlegat īn saţiu, iar īndeletniciri şi griji avem unele peste altele, pricinuind sufletului uitare de a sa purtare de grijă. Şi numai numele pocăinţei īl scriem deasupra, neroditor şi nelucrător.”

Īn al doilea rīnd, cei ce sīnt sub canon pentru păcat de moarte, nu se cuvine să se bucure şi să aibă aceeaşi petrecere şi viaţă uşoară ca şi ceilalţi oameni, care nu sīnt sub canon, după cum zice Proorocul Osea: Nu te bucura, Israile, şi nu sălta de bucurie ca păgīnul, că ai desfrīnat de la Dumnezeul tău (Osea 9, 1). La fel zice şi Sfīntul Ioan Scărarul: „Alta este īnfrīnarea ce se potriveşte celor nevinovaţi şi alta a celor vinovaţi. Cei dintīi au ca semn mişcarea trupului, cei de al doilea, lupta pīnă la moarte şi pīnă la sfīrşit īmpotriva lui, cu neīmpăcare şi fără īndurare” (Cuvīntul 14). Şi, īn cele din urmă această durere te va face pe tine să fii monah, sau cel puţin să petreci viaţă monahicească fiind īn lume.

Iar această durere şi mīhnire nu este aşa de amară īncīt să aducă deznădejde. (Că mīhnirea care aduce deznădejde se cuvine să o lepădăm, căci este de la cel viclean. Ci este dulce şi făcătoare de veselie duhovnicească, căci este amestecată cu nădejdea mīntuirii, cu umilinţa cea prea-dulce, cu lacrimile şi cu uşurarea conştiinţei). [...]

Acum īnvaţă şi cum se cuvine să sădeşti īn inima ta pomii cei domestici şi aducători de roade, īn locul celor sălbatici de mai īnainte. Adică, īn loc de răutăţi să sădeşti faptele cele bune; īn loc de mīndrie, smerenie; īn loc de lăcomia pīntecelui, īnfrīnarea; īn loc de iubirea de argint, milostenia; īn loc de asprime, blīndeţea; īn loc de patimile cele trupeşti, fecioria şi īntreaga īnţelepciune; īn loc de nedreptate şi răpire, dreptatea şi darea din cele ale tale; īn loc de zavistie şi urīciune, dragostea de fraţi; şi īn loc de călcarea poruncilor lui Dumnezeu de mai īnainte, lucrarea şi păzirea acestora. Căci nu este de ajuns frate, spre cīştigarea pocăinţei celei adevărate şi pentru mīntuirea ta, să scoţi din inima ta numai rădăcinile păcatului şi apoi să laşi locul liber, ci trebuie să sădeşti īn inima ta sadurile şi pomii faptelor bune. Fiindcă, de vei lăsa inima ta goală, vor răsări iarăşi īn ea mărăcinii şi pomii cei sălbatici, adică păcatele şi patimile. Pentru aceea te sfătuieşte pe tine Sfīntul Duh, prin David, scriitorul de psalmi, să fugi de cele rele şi să faci cele bune. Fereşte-te de rău şi fă binele (Psalmi 33, 13)[11].

Īn al patrulea rīnd şi cel mai de pe urmă, după ce ai sădit faptele cele bune īn inima ta, se cuvine să le păzeşti cīt poţi, pīnă ce vor prinde rădăcini, adică pīnă ce se vor face, prin obişnuinţă, deprindere īn tine, după cum mai īnainte s-au făcut īn tine deprindere păcatele şi patimile şi pīnă ce vor īnflori şi vor face rod de mīntuire, şi de pocăinţă adevărată şi de iertare a păcatelor tale. Căci, de nu le vei păzi şi īngriji, semănătorul neghinelor, diavolul, vine īn timpul cīnd tu dormi şi eşti fără de grijă şi le dezrădăcinează, sădind iarăşi neghinele şi răutăţile lui, după pilda Evangheliei, ce zice: Asemenea este Īmpărăţia Cerurilor omului care a semănat sămīnţă bună īn ţarina sa. Dar, pe cīnd oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, şi a semănat neghine printre grīu şi s-a dus (Matei 13, 24-25). Şi, de nu vei păzi faptele bune cu sīrguinţă, se īntorc iarăşi patimile īn inima ta. Pentru aceea, Părinţii au numit patimile „iubitoare de īntoarcere.” Iar īntorcīndu-se şi aflīnd locul inimii bine īmpodobit şi lucrat, se īnrădăcinează mai adīnc decīt īnainte, şi aşa „cele mai de pe urmă ale tale se fac mai rele decīt cele dintīi”, după cum a zis Domnul. Care lucru să nu ţi se īntīmple ţie, iubitule, niciodată! [...]

Iertarea adevărată şi desăvīrşită a păcatelor are patru trepte, una mai īnaltă decīt cealaltă.

Prima treaptă este a urī păcatul din inimă, cīnd īţi aduci aminte de el, pentru frica ce īncă o ai de a nu cădea iarăşi īn el, de a nu te īndulci de el şi de a nu te pleca iarăşi spre el. A doua treaptă, mai īnaltă decīt aceasta, este a-ţi aduce aminte de păcatele tale fără patimă, fără dulceaţă, fără īntristare sau urīciune. A treia treaptă, şi mai īnaltă, este cīnd omul īşi aduce aminte de păcatele lui, şi se bucură şi slăveşte pe Dumnezeu pentru mulţimea faptelor bune ce le-a cīştigat prin darul cel dumnezeiesc şi prin pocăinţă. Iar a patra treaptă şi cea mai de sus este a scoate cu totul din inimă īnţelegerile cele pătimaşe ale păcatului şi a le uita īntr-atīta, īncīt să nu mai poată păcatul năpădi asupra ta. [...]

Vezi, frate, cum se cīştigă pocăinţa cea adevărată? Vezi cu ce osteneli şi sudori se dobīndeşte adevărata iertare a păcatelor?[12] Deci cum zici tu: „Să păcătuiesc, şi apoi mă voi mărturisi şi mă voi pocăi”? - ca şi cum adevărata pocăinţă ar fi un lucru cam uşor. De aceea, ia seama de acum īnainte, pentru dragostea lui Dumnezeu, şi - cīnd te va īndemna pe tine diavolul să cazi īn vreun păcat, īn loc să-ţi īnlesneşti căderea zicīnd: „Mă voi mărturisi, mă voi pocăi!” - pune sufletul tău īn această cetate cu zid nebiruit şi zi-i: „Cine ştie de mă voi mărturisi bine? Cine ştie dacă nu cumva acest păcat pe care cuget să-l fac nu este cel de pe urmă pe care-l va suferi Dumnezeu, şi va tăia funia răbdării Sale şi mă va lăsa să cad īn pierzare? Cine ştie dacă Dumnezeu, după ce voi păcătui, īmi va mai da darul pocăinţei celei adevărate, pe care nu l-a dat altor păcătoşi, precum mi-a dat mie, şi care acum se ard īn iad? Cine ştie dacă nu cumva, obişnuindu-mă să nu mă tem de Dumnezeu, nu voi aluneca puţin cīte puţin īn viaţă defăimată şi īn cele din urmă īn deznădejde?” Inima celui priceput va cugeta pilda (Isus Sirah 3, 28).

Şi tu, de vei fi priceput şi īnţelept cu inima, nu vei arunca, iubitule, mīntuirea ta īntr-o primejdie atīt de arătată cum este aceasta. Adică a zice şi a nădăjdui īntr-o mărturisire fără de roadă şi īntr-o pocăinţă mincinoasă. Tu, īn loc să legi nădejdea ta de-o funie puternică, pentru ca să te mīntuieşti, o legi de un fir de aţă putred şi, īndată ce se va rupe, te vei afunda īn noianul de foc veşnic şi nemărginit. Iar funia cea puternică īnseamnă a te depărta de fapta păcatului, a te lupta să dezrădăcinezi din inima ta, cu durerea cea lucrătoare, īnclinările cele rele şi să cīştigi pocăinţa cea adevărată şi iertarea păcatelor tale, cu lucrarea faptelor bune şi īmplinirea poruncilor lui Dumnezeu. Iar a nu se depărta cineva de păcate este ca şi cum ar īnghiţi fără de frică otravă neamestecată, nădăjduind că peste o vreme o va da afară din nou. Dar acest lucru dovedeşte că cel ce face astfel este un nebun care de bună voie īşi face un rău nemărginit, căci crede că este la sine ceea ce este numai īn mīna lui Dumnezeu, adică hotărīrea că īn cutare vreme se va pocăi. Şi este sigur de ajutorul lui Dumnezeu că se va pocăi după vrednicie. Ca şi cum Dumnezeu ar fi prieten al păcătoşilor, iar nu vrăjmaş neīmpăcat al lor şi grabnic īn a le răsplăti, Care urăşte cu covīrşire orice păcat.

Să nu te amăgească pe tine, frate, tīlcuirea Părinţilor care au hotărīt: „Ai căzut? Scoală-te!”, adică de cīte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mīntui. Oare aceasta este pocăinţa, a cădea şi iarăşi a te scula, a te scula şi iarăşi a cădea? Rea şi amăgitoare este īnţelegerea aceasta ce o faci tu la zicerea Părinţilor, căci Părinţii au zis aceasta ca să scoată din oameni frica deznădejdii, şi nu ca să-i facă pe ei să păcătuiască cu nădejdea mărturisirii şi a pocăinţei. Nicidecum! Căci zice Sfīntul Isaac Sirul: „Bărbăţia pe care au pus-o Părinţii īn dumnezeieştile Scripturi pentru pocăinţă nu se cuvine nouă să o luăm spre ajutor la a păcătui. Căci ele ni s-au dat ca, liberīndu-ne simţirea de frica deznădejdii, să avem nădejde prin pocăinţ㔠(Cuvīntul 70). Apoi, Părinţii au zis: „Ai căzut? Scoală-te! Ai căzut? Ridică-te!” Deci n-au zis: Ridică-te şi cazi! - după cum sucit īnţelegi tu. Căci mult se deosebeşte una de alta, pentru că a cădea cineva, şi apoi a se scula şi apoi, după ce se scoală, iarăşi să cadă, aceasta nu este şi nici nu se numeşte pocăinţă, după cum zici tu, ci este şi se numeşte de Sfīntul Apostol Petru cīine ce se īntoarce la vărsătura sa şi porc ce se tăvăleşte iarăşi īn murdăria lui cea de mai īnainte (2 Petru 2, 22). Iar īnţelesul drept al zicerii: „Ai căzut? Scoală-te!” este acesta: de cade cineva īn păcat, se cuvine să se depărteze de el cu toate puterile sale, ca să nu mai cadă īn el. Dar, dacă din neputinţa firii lui, şi nu cu voia lui, s-ar īntīmpla să cadă iarăşi, se cuvine să nu se deznădăjduiască, ci īndată să se scoale, să se mărturisească şi să se pocăiască, fără a pierde vremea. Fiindcă - după Sfīntul Ioan Scăraru - „a Īngerilor este a nu cădea, fiindcă nici nu pot. Iar a oamenilor este a cădea şi degrabă a se scula, de cīte ori s-ar īntīmpla aceasta” (Cuvīntul 4).

Pentru aceasta, şi tu, frate, deşi ai căzut īn neputinţă, să nu zici: Eu acum am căzut, de aceea să mai cad şi să mai lucrez şi alte păcate, fiindcă şi aşa sīnt īntinat. Şi pe urmă mă voi mărturisi şi mă voi pocăi pentru toate, făcīnd depărtare de păcate!. Nu, frate, pentru Domnul, să nu asculţi gīndul acesta, căci este al diavolului, care caută pierzarea ta. Ci, īndată ce vei păcătui o dată, să nu īnmulţeşti păcatul, nici să nu-ţi placă să te tăvăleşti īn tină, căci zice Isus Sirah: Nu īntīrzia a te īntoarce la Domnul şi nu amīna pocăinţa de la o zi la alta! (Isus Sirah 5, 8), ci scoală-te şi du-te la duhovnic şi te mărturiseşte! Căci, cu cīt rana este mai proaspătă, cu atīt se va vindeca mai uşor; iar cu cīt se īnvecheşte, cu atīt mai greu se tămăduieşte, după cum zice la Scară: „Căci, dacă rana este īncă proaspătă şi caldă, din fire este uşor de vindecat. Iar cele vechi, fiindcă sīnt neīngrijite şi părăsite, sīnt cu anevoie de vindecat” (Cuvīntul 6). Iar de nu vei avea timp potrivit să te mărturiseşti la duhovnic, pocăieşte-te īnaintea lui Dumnezeu, fără să amīni pocăinţa pīnă atunci cīnd te vei mărturisi. Caută să te īmpaci cu Dumnezeu prin durere, zdrobire şi pocăinţă, după puterea ta. Şi nici īntr-o noapte să nu te culci pīnă ce nu vei cădea īnaintea lui Dumnezeu, pocăindu-te, pīnă cīnd vei merge să te mărturiseşti duhovnicului. Căci a sta o singură clipă īn păcat de moarte este o īndrăzneală nemaiauzită, fiind īn primejdie de moarte, atīrnīnd de un fir, care este această viaţă, deasupra adīncului tuturor răutăţilor, care este iadul. Şi, vai! Tu, ticălosule, nu stai numai o clipă īn păcate de moarte, ci luni şi ani. Iar ca să ieşi dintr-o prăpastie ca aceasta, aştepţi ziua Īnvierii, sau a Sfinţilor Apostoli, sau a Naşterii lui Hristos, ca să te mărturiseşti şi să te pocăieşti. Şi joci, rīzi şi dormi fără grijă, ca şi cum ai fi vătămat un lucru nesimţitor, ce nu simte vătămarea pe care i-o faci şi nu-ţi poate răsplăti, iar nu sufletul tău cel cuvīntător şi fără de moarte. Dar ascultă această pildă īnfricoşătoare. Un tīnăr a fost legat cu inima cu legăturile dragostei de o desfrīnată. Şi, fiind mustrat foarte aspru de părinţii lui, de rude şi de duhovnic, a hotărīt să rupă aceste legături şi să se izbăvească de acest păcat cu o mărturisire amănunţită a tuturor păcatelor lui. Şi le-a scris pe toate pe o hīrtie. Dar, la cercetarea pe care a făcut-o păcatelor lui, n-a adus şi cuviincioasa durere şi zdrobire īn inima sa, după cum se cuvine să facă cei ce-şi aduc aminte de păcatele lor şi se pregătesc a le mărturisi. Şi atīta de puţină durere a pus, īncīt, mergīnd să se mărturisească, a trecut pe la poarta acelei desfrīnate şi, intrīnd īnăuntru, a hotărīt să cadă iarăşi īn păcat. Şi, līngă cele vechi, a mai adăugat unul, cu nădejdea că pe urmă le va mărturisi pe toate. Dar ce-a urmat? Fiind stăpīnit de gīndul diavolesc, de a cădea īn desfrīnare, iată că a mai sosit un tīnăr, iubitul aceleiaşi desfrīnate, care, văzīndu-l pe acesta acolo, s-a mīniat şi l-a omorīt dintr-o singură lovitură. Şi, luīnd oamenii de acolo trupul lui ca să-l īngroape, au aflat la el hīrtia īn care īşi avea scrise păcatele, ca să le mărturisească la duhovnic. O, moarte vrednică de jale! O, nădejde mincinoasă! O, gīnd amăgitor al acestui tīnăr nenorocit! [...]

Zice Sfīntul Marcu: „Lucrul pocăinţei se ţese din aceste trei fapte bune: din a-ţi veghea gīndurile, a te ruga neīncetat şi a suferi scīrbele ce vin asupra ta.” Şi iarăşi: „Toată durerea să ţi se facă ţie īnvăţător de bună voie şi spre aducere aminte. Şi nu-ţi va lipsi ţie pricină către pocăinţă.” Iar īn alt loc: „Suferind toată scīrba ce vine fără voia ta, cuget-o şi vei afla īn ea surpare a păcatului!” Iar Sfīntul Ioan Scărarul zice: „Semnul pocăinţei celei cu deamănuntul şi adevărate este a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile cele văzute şi nevăzute care ni se īntīmplă nouă, şi īncă de mai multe” (Cuvīntul 5). Iar dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului zice: „Cel ce se socoteşte pe sine vinovat se dă pe sine doctoriilor celor mai lucrătoare ale pocăinţei, şi aşteaptă totdeauna orice scīrbă şi primeşte toată ispita ca potrivită şi cuvenită lui. Şi se bucură, fiindcă, după ce a căzut, a cīştigat curăţia sufletului. Şi o face pe aceasta pricină de cerere dureroasă şi covīrşitoare către Dumnezeu; şi nu lasă numai nepomenirea de rău nealungată, ci le şi mulţumeşte celor ce-l ispitesc şi se roagă ca pentru unii ce i-au făcut bine. Pentru care el ia nu numai iertare de cele ce a păcătuit, după făgăduinţă, ci dobīndeşte şi Īmpărăţia Cerurilor şi dumnezeiasca binecuvīntare.” Iar cel ce nu iubeşte a se pocăi şi a-şi tămădui rănile păcatelor lui nu suferă cu mulţumire scīrbele ce-i vin, ci se tulbură, şi cīrteşte şi caută răzbunare. Şi să ştie unul ca acesta că nici nu se pocăieşte cu adevărat, nici nu-şi tămăduieşte păcatele lui, lucru pe care īl adevereşte tot Sfīntul Marcu, zicīnd: „Fiindcă, fără cele trei fapte bune zise mai īnainte, nu se poate săvīrşi lucrul pocăinţei.” Şi, īn alt loc: „Cīnd sufletul păcătos nu primeşte scīrbele ce vin asupra lui, atunci Īngerii zic către el: Doctorit-am Babilonul, şi nu s-a tămăduit (scolie la Cuvīntul 5 din Scară).”

Toţi strigăm către Dumnezeu: „Doamne, miluieşte!” şi: „Stăpīne, iartă-ne nouă fărădelegile noastre!”, dar, cīnd Dumnezeu ne trimite mila Sa şi iertarea păcatelor noastre, noi le alungăm de la noi. Cum anume? Iată cum: cīnd vine asupra noastră vreo scīrbă sau ispită, cu care Dumnezeu vrea să ne dea mila Sa şi iertarea păcatelor noastre, noi n-o primim şi nu suferim cu bucurie acea scīrbă, sau ispită, ci ne tulburăm şi ne necăjim. De aceea, sīntem datori ca, pe līngă durerile şi ostenelile cele de voie şi fără de silă ale pocăinţei noastre, să suferim şi durerile cele fără de voie şi de silă ce ne vin nouă dinafară; căci cele de voie, fiind mai uşoare, se binecuvīntează de cele fără de voie, care sīnt mai grele, după cum zice Sfīntul Grigorie al Tesalonicului: „Prin răbdarea durerilor celor de voie şi fără de voie, orice nevoitor se face desăvīrşit. Dar, fără primirea şi suferirea durerilor celor fără de voie ce vin asupra noastră, nici cele lucrate de voie nu vor dobīndi dumnezeiasca binecuvīntare” (Cuvīnt către Xenia). [...]

Să lăsăm īntīlnirile unora cu alţii şi vorbirile īmpreună, căci ele alungă de la noi pocăinţa, după Sfīntul Isaac, care zice: „Pocăinţa īmpreună cu vorbirile este vas găurit” (Cuvīntul 58). Să iubim liniştea şi fuga de oameni, fiindcă ele ajută foarte mult la cīştigarea pocăinţei, după cum zice acelaşi Sfīnt Isaac: „De iubeşti pocăinţa, iubeşte şi liniştea. Şi, dacă cineva ar grăi īmpotrivă despre acestea, să nu te cerţi cu el” (Cuvīntul 34). La acestea se adaugă şi porunca pe care a dat-o Dumnezeu lui Cain după ce a păcătuit, căci i-a zis: Ai păcătuit! Taci! (Facere 4, 7), adică: Cunoaşte ce ai lucrat īntru tine şi, după cunoştinţa dobīndită, pocăieşte-te pentru cele ce ai păcătuit! Iar īn īnainte-cuvīntarea Cuvīntului pentru tăcere şi linişte al Sfīntului Isaac Sirul, tot aşa se tīlcuieşte, şi se mai adaugă: „Cel care nu a putut să se liniştească şi nici să se pocăiască nu a putut cunoaşte ce este pocăinţa.” Iar de nu putem să ne liniştim (mai mult), cel puţin să avem negreşit unul sau două ceasuri rīnduite pentru aceasta, mai ales seara. Şi atunci, retrăgīndu-ne īntr-un loc deosebit şi liniştit şi adīncindu-ne simţirile şi mintea īn inimă, să ne aducem aminte de toate păcatele noastre - atīt de cele trecute, pe care le-am lucrat cu fapta, cu cuvīntul sau cu īnvoirea gīndurilor, cīt şi de păcatele pe care le-am făcut īn ziua aceea - şi să ne pocăim cu amar, cu īntristare şi cu durerea inimii noastre, cerīnd iertare de la Dumnezeu. Pentru că Duhul Sfīnt ne porunceşte să facem aşa, după cum zice Proorocul David: De cele ce ziceţi īn inimile voastre, īn aşternuturile voastre vă căiţi! (Psalmi 4, 4). Tot aşa a zis şi Īnsuşi Hristos tainic īntru Duhul, slugii Sale, Sfīntului Simeon Noul Teolog: „Socoteşte să nu faci nimic dintre acelea ce te lipsesc pe tine de bunătăţile acestea pe care te-ai īnvrednicit a le dobīndi. Iar de vei şi greşi cīndva, pentru aducerea aminte de smerenie, īngrijeşte-te a nu lăsa pocăinţa. Căci pocăinţa īmpreună cu iubirea Mea de oameni, pierd şi păcatele cele trecute, şi cele de faţă.” Să nu lăsăm să treacă nici o zi fără să facem mīntuitoarea cugetare şi această lucrare dumnezeiască. Căci zice Sfīntul Ioan Scărarul: „Nu te amăgi, lucrătorule fără de minte, că poţi īnlocui timpul (pierdut) cu alt timp. Căci nu va ajunge ziua să īmplineşti datoria faţă de Stăpīnul” (Cuvīntul 6). Iar marele Vasile zice: „De greşeală nu fi nebăgător de seamă, măcar de ar fi mai mică decīt boldul. Ci sīrguieşte-te mai vīrtos către īntoarcere prin pocăinţă. Pocăinţa este mīntuire, iar neīnţelegerea ei este moarte” (Cuvīnt pustnicesc pentru lepădarea de lume).

Dar de ce să grăiesc multe? Dumnezeu, iubiţii mei, nu ne va īnvinui şi osīndi īn ziua morţii şi a judecăţii că nu am teologhisit, sau că nu am făcut minuni, sau că nu am ajuns mai īnainte văzători. Nu! - ci fiindcă nu ne-am pocăit şi nu ne-am īntristat de păcatele noastre. Iar aceasta ne-o spune Sfīntul Ioan Scărarul: „Nu vom fi īnvinuiţi, o prieteni! nu vom fi īnvinuiţi, la ieşirea sufletului, că nu am făcut minuni, nici că nu am teologhisit, nici că nu ne-am făcut īnainte-văzători. Ci vom da seamă negreşit lui Dumnezeu pentru că n-am plīns necontenit” (Cuvīntul 7). Pentru aceasta noi, păcătoşii, sīntem datori ca īn fiecare zi (ca să nu zic īn fiecare ceas) să ne cercetăm pe noi īnşine de ne aflăm īn pocăinţa cea adevărată. Şi dacă, să zicem, īn ziua aceea am făcut fapte bune, cu ajutorul lui Iisus Hristos, aşa se cuvine să ne aducem aminte de fapta cea bună a pocăinţei şi niciodată, niciodată să n-o uităm. Iar ziua īn care nu ne vom pocăi şi nu ne vom īntrista pentru păcatele noastre să o socotim pierdută, cu toate că poate am lucrat alte bunătăţi īn ea. De aceea zice Sfīntul Ioan: „Cel ce se pocăieşte īntru adevăr să ia aminte de sine, iar ziua aceea īn care nu a plīns să o socotească pierdută, deşi poate a făcut īn ea alte bunătăţi” (Cuvīntul 5).

Pun sfīrşit şi zic, cu Sfīntul Simeon Noul Teolog, că este de neapărată trebuinţă ca noi toţi să ne tămăduim de patimi şi de rănile păcatelor şi apoi să păzim toate poruncile Domnului şi să lucrăm toată fapta bună. Şi, deşi nu vom ajunge să īmplinim toate poruncile Domnului şi toate faptele bune, cel puţin este de neapărată nevoie să ne aflăm sănătoşi, īntregi, din partea rănilor şi neputinţelor păcatelor, prin porunca şi fapta bună a pocăinţei. Şi, de vom muri sănătoşi, vindecaţi de patimi şi de păcat prin pocăinţă, ne vom duce īn Īmpărăţia Cerurilor. Iar dacă vom muri nevindecaţi, neputincioşi, urīţi şi nepocăiţi, ne vom duce īn iad. Fiindcă Īmpărăţia Cerurilor nu este pentru păcătoşii cei bolnavi, care nu s-au pocăit, ci este lăcaş şi palat, care primeşte pe cei ce s-au īndreptat prin pocăinţă, adică pe bine-cinstitorii cei vrednici şi drepţi. De aceea, cei păcătoşi, ca şi mine, să strigăm totdeauna către Dumnezeu cu acele rugăciuni obşteşti ale Bisericii noastre Ortodoxe: „Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău! Şi pe noi ne primeşte īntru pocăinţă şi mărturisire, ca un bun şi iubitor de oameni!” Amin!

Bibliografie: Sfīntul Nicodim Aghioritul, Cuvīnt pentru pocăinţă, Editura Credinţa strămoşească, 1999.


CUVĪNTUL SFĪNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE TAINA SPOVEDANIEI

[...] Cīnd ni-i bolnav trupul, facem totul şi ne zbatem ca să scăpăm de suferinţe; dar cīnd ni-i bolnav sufletul, amīnăm şi nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de bolile trupeşti, pentru că pentru noi sīnt fără importanţă cele necesare, iar cele fără importanţă, necesare. Lăsăm izvorul păcatelor şi curăţim rīurile. Că pricina bolilor trupeşti este păcatul cuibărit īn suflet a arătat-o slăbănogul de treizeci şi opt de ani (Ioan 5, 2-15), bolnavul coborīt prin acoperiş (Luca 5, 18-25), iar īnainte de toţi Cain (Facerea 4, 8). Dovezi despre adevărul acesta găseşti cīte vrei şi unde vrei. Să secăm, dar, izvorul păcatelor şi vom opri toate pīraiele bolilor trupeşti. Nu vei pune capăt numai bolilor, ci şi păcatului; şi păcatului mai mult decīt bolii, pe cīt este sufletul mai bun decīt trupul.

Să ne ducem, dar, la Hristos şi acum; să-L rugăm să ne īntărească slăbănogitul nostru suflet; şi, lăsīnd la o parte toate cele trupeşti, să-I vorbim numai de cele duhovniceşti. Iar dacă le vrei neapărat şi pe cele trupeşti, īngrijeşte-te de ele după cele duhovniceşti. Nu dispreţui păcatul, pentru că nu simţi dureri cīnd păcătuieşti, ci tocmai de aceea mai ales suspină, că nu simţi dureri. Şi nu simţi dureri, nu pentru că nu te muşcă păcatul, ci pentru că sufletul, fiind plin de păcate, nu simte muşcătura. Gīndeşte-te la cei care au conştiinţa propriilor lor păcate, că se vaită mai cumplit decīt cei tăiaţi şi arşi cu fierul īnroşit; şi cīte nu fac, cīte nu suferă, cīt nu plīng şi se tīnguie, numai ca să scape de chinurile conştiinţei? N-ar face-o, dacă nu i-ar durea sufletul!

Deci cel mai bun lucru este să nu păcătuieşti, iar dacă păcătuieşti, să simţi păcatul şi să te īndrepţi. Dacă nu simţim păcatele, dacă nu vorbim de ele, cum vom ruga pe Dumnezeu, cum īi vom cere iertare de păcate? Cīnd tu, cel ce păcătuieşti, nici asta nu vrei să ştii că ai păcătuit, pentru care păcate Īl rogi pe Dumnezeu? Pentru cele pe care nu le ştii? Iar dacă nu ştii ce păcate īţi iartă Dumnezeu, cum poţi şti măreţia facerii Lui de bine? Spune-ţi, dar, păcatele tale unul cīte unul, ca să ştii pentru care păcate iei iertare de la Dumnezeu şi ca astfel să-I fii recunoscător Binefăcătorului tău. Cīnd superi pe vreun om, rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui şi chiar pe slugile lui, cheltuieşti bani, pierzi zile īntregi, ducīndu-te la uşa lui şi rugīndu-l de iertare; iar dacă cel supărat te respinge o dată, de două ori, chiar de mai multe ori, nu te descurajezi, ci, fiind mai neliniştit, īţi măreşti şi mai mult rugămintea. Dar cīnd supărăm pe Dumnezeu căscăm, ne lenevim, ne desfătăm, ne īmbătăm şi ne căutăm de treburile noastre. Cīnd īl mai putem face milostiv? Şi cum să nu-L supărăm mai mult? Că īl facem să Se supere şi să Se mīnie şi mai mult cīnd nu ne doare sufletul că păcătuim. De aceea merităm să fim acoperiţi de pămīnt, să nu mai vedem soarele, să nu mai respirăm, că avīnd un Stăpīn atīt de uşor de īmpăcat, īl mīniem; şi mīniindu-L, nici nu ne pocăim. Şi totuşi Dumnezeu cīnd Se mīnie pe noi, n-o face cu ură şi cu duşmănie, ci vrīnd să ne atragă şi mai mult la El. Dacă ţi-ar face mereu bine, deşi Īl insulţi, L-ai dispreţul mai mult. Dar ca să nu faci asta, īşi īntoarce cītăva vreme faţa de la tine, ca să te aibă necontenit alături de El.

Să avem, deci, īncredere īn iubirea Sa de oameni şi să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, īnainte de a sosi ziua īn care pocăinţa nu mai este de folos. Acum totul stă īn puterea noastră; atunci Judecătorul este stăpīn pe hotărīrea Lui: Să īntīmpinăm faţa Lui īntru mărturisire (Psalmi 94, 2), să plīngem, să ne tīnguim. De-am putea ruga pe Judecătorul, īnainte de ziua cea mare a judecăţii, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar dacă n-o facem, vom spune păcatele īn auzul īntregii lumi şi nu vom mai avea nici o nădejde de iertare. Nimeni din cei care nu şi-au şters aici pe pămīnt păcatele, nu poate scăpa dincolo de pedeapsă; ci, după cum cei din īnchisori sīnt duşi cu lanţurile lor la tribunal, tot aşa toate sufletele, cīnd pleacă de aici, sīnt duse la īnfricoşătorul scaun de judecată, avīnd īn jurul lor fel de fel de lanţuri de păcate. Viaţa de aici nu-i deloc mai bună decīt o īnchisoare; ci după cum atunci cīnd intrăm īn locaşul acela īi vedem pe toţi īnlănţuiţi cu lanţuri, tot aşa şi īn lume, dacă am īndepărta tot īnvelişul care acoperă faţa lumii şi al oamenilor, am intra īn viaţa fiecăruia, īn sufletul fiecăruia, atunci am vedea că fiecare este īnlănţuit cu lanţuri mai grele decīt cele de fier; dar mai ales, dacă ai intra īn sufletele bogătaşilor, ai vedea că sīnt cu atīt mai īnlănţuiţi cu cīt sīnt mai bogaţi. După cum pe un īntemniţat īl nefericeşti cīnd īl vezi legat la gīt şi la mīini, iar adeseori cu cătuşe la picioare, tot aşa şi pe bogat, cīnd īl vezi īnconjurat de bogăţii nenumărate, nu-l socoti bogat pentru că are bogăţii, ci nefericit, tocmai din pricina lor! Īn afară de aceste lanţuri, mai are şi crud temnicer: urīta dragoste de bani, care nu-l lasă să treacă pragul īnchisorii; īi pune īn butuci picioarele, pune străjeri la poarta temniţei, zideşte alte porţi, pune noi zăvoare şi-l aruncă tocmai īn fundul temniţei, convingīndu-l să se bucure chiar de aceste lanţuri, ca să nu mai aibă nici o nădejde de scăpare din relele ce l-au cuprins. Ce bine ar fi de-ai putea citi gīndurile sufletului lui! I-ai vedea sufletul nu numai īnlănţuit, ci şi murdar, īntinat şi plin de stricăciuni!

Nici plăcerile trupeşti nu sīnt mai bune decīt dragostea de bani şi de avere, ba chiar mai rele, pentru că pīngăresc şi trupul īmpreună cu sufletul şi aduc, şi peste unul şi peste altul, nenumărate boli. [...]

Unii oameni vor fi osīndiţi şi aici, şi dincolo; alţii, numai aici; unii, numai dincolo; alţii, nici aici, nici dincolo. Aici şi dincolo, precum iudeii: căci au fost pedepsiţi şi aici - cīnd au īndurat acele nemaiauzite suferinţe, la căderea Ierusalimului - şi īndură şi dincolo cea mai cumplită pedeapsă, ca locuitorii Sodomei şi mulţi alţii. Numai dincolo, ca bogatul care se pīrjolea īn iad şi nu era stăpīn nici pe o picătură de apă. Numai aici, ca desfrīnatul din Corint. Dar nici aici, nici dincolo, ca Apostolii, ca Proorocii, ca Fericitul Iov; căci suferinţele lor nu erau osīndă, ci lupte şi īncercări. Să ne sīrguim dar să facem parte din aceştia din urmă! Dacă nu din aceştia, atunci cel puţin din cei care-şi spală păcatele aici. Īnfricoşător este scaunul acela de judecată, osīnda de neīnlăturat, iar chinul de nesuferit. Dacă vrei să nu fii pedepsit nici aici, judecă-te singur, cere-ţi singur socoteală de faptele tale! Ascultă ce spune Pavel: Dacă ne-am judeca pe noi īnşine, n-am mai fi judecaţi (1 Corinteni 11, 31). Dacă faci asta şi mergi īnainte pe acest drum, vei dobīndi şi cununa.

- Dar cum să mă pedepsesc pe mine īnsumi? m-ai putea īntreba.

- Plīngi, suspină cu amar, smereşte-te, chinuieşte-te, adu-ţi aminte de păcatele tale, unul cīte unul. Nu mic mijloc de pedepsire a sufletului este acesta. Dacă ai ajuns la zdrobirea inimii, atunci ştii că prin aceasta mai cu seamă se pedepseşte sufletul. Dacă ţi-ai adus aminte de păcatele tale, atunci ştii cītă durere se naşte de aici. De aceea Dumnezeu dă unei astfel de pocăinţe ca răsplată īndreptăţirea, spunīnd: Spune tu mai īntīi păcatele tale, ca să te īndreptezi! (Isaia 43, 26). Nu-i puţin lucru pentru īndreptarea ta adunarea īn minte a tuturor păcatelor tale, īntoarcerea lor şi pe o parte şi pe alta, după felul lor, şi trecerea lor pe dinaintea ochilor tăi. Cel care face lucrul acesta ajunge la o atīt de mare zdrobire de inimă, că socoteşte că nici nu merită să mai trăiască. Iar cel care a ajuns la această socoteală va fi mai moale ca ceara. Nu-mi vorbi mie numai de desfrīnare, nici de adulter, nici de păcate recunoscute de toată lumea ca păcate, ci adună īn mintea ta uneltirile tale ascunse, calomniile, grăirile de rău, deşertăciunile, pizmuirile tale şi toate păcatele la fel cu acestea! Că şi pentru aceste păcate nu vei suferi mică pedeapsă. Cel care ocărăşte se duce īn iad (Matei 5, 22); beţivul nu are parte de Īmpărăţia Cerurilor (1 Corinteni 6, 10); cel care nu iubeşte pe aproapele său supără atīt de mult pe Dumnezeu, că nici mucenicia nu-i este de vreun folos (1 Corinteni 13, 3); cel care nu poartă grijă de ai săi s-a lepădat de credinţă (1 Timotei 5, 8); cel care dispreţuieşte pe săraci este aruncat īn foc (Luca 16, 22-31). Nu socoti, dar, mici aceste păcate, ci adună-le pe toate şi scrie-le ca īntr-o carte. Dacă le scrii tu, Dumnezeu ţi le şterge, după cum dacă tu nu le scrii, Dumnezeu ţi le şi scrie şi te şi pedepseşte. Este, dar, cu mult mai bine ca păcatele noastre să fie scrise de noi şi să ne fie şterse sus, decīt, dimpotrivă, ca noi să le uităm, iar Dumnezeu să ni le pună īnaintea ochilor noştri īn ziua cea īnfricoşătoare. Aşadar, ca să nu se īntīmple asta, să trecem pe dinaintea conştiinţei noastre cu toată luarea aminte toate păcatele noastre şi vom vedea atunci că sīntem vinovaţi de multe păcate. Cine nu-i lipsit de lăcomie? Să nu-mi vorbeşti mie de o lăcomie măsurată, ci gīndeşte-te că şi pentru această mică lăcomie vom fi pedepsiţi. Şi pocăieşte-te! Cine nu ocărăşte? Dar şi ocara te aruncă īn iad (Matei 5, 22). Cine n-a vorbit de rău īn ascuns pe semenul său? Dar şi vorbitul de rău te lipseşte de Īmpărăţia Cerurilor. Cine nu s-a mīndrit? Dar şi omul mīndru este mai necurat decīt toţi. Cine nu s-a uitat cu ochi pofticioşi? Dar şi acesta a săvīrşit adulter (Matei 5, 28). Cine nu s-a mīniat pe fratele său īn zadar? Dar şi acesta este vinovat sinedriului (Matei 5, 22). Cine n-a jurat? Dar şi jurămīntul este de la cel rău (Matei 5, 34-37). Cine n-a jurat strīmb? Dar şi jurămīntul strīmb e mai mult decīt de la cel rău. Cine n-a slujit lui mamona? Dar şi acesta a căzut din adevărata robie, cea īntru Hristos (Matei 6, 24). Pot să numesc şi alte păcate mai multe ca acestea; dar sīnt de ajuns şi acestea şi īndestulătoare să ducă la pocăinţă pe un om care nu are inima de piatră şi nu-i cu totul nesimţit. Dacă fiecare din aceste păcate aruncă īn iad, ce nu vor face adunate toate la un loc?

- Atunci cum ne mai putem mīntui? mă poţi īntreba.

- Dacă vei īntrebuinţa pentru fiecare păcat doctoria potrivnică păcatului: milostenia, rugăciunile, căinţa, pocăinţa, smerenia, inima zdrobită, dispreţuirea averilor. Dumnezeu a pus nenumărate căi de mīntuire dacă vrem să luăm aminte. [...]

Cīnd mintea omului este stăpīnită, ca de beţie sau de nebunie, de un gīnd rău, greu īi este omului să se libereze dacă sufletul nu-i deosebit de puternic. Cumplit lucru, cumplit lucru este cīnd faci loc īn suflet patimilor rele! De aceea trebuie să le īndepărtăm prin orice mijloc şi să nu le lăsăm intrare liberă; cīnd ajung de pun stăpīnire pe suflet şi-l biruie, dau naştere la mare vīlvătaie, ca şi focul ce cade pe lucruri care se aprind uşor. Vă rog deci să faceţi totul ca să le opriţi intrarea. Să nu băgaţi īn sufletul vostru orice păcat, mīngīindu-vă cu acest gīnd fără de folos, spunīnd: „Ce lucru mare e fapta aceasta, ce mare lucru cealaltă?” De aici se nasc mii şi mii de rele. Că diavolul, ticălos fiind, pentru a pierde pe oameni se foloseşte de multă viclenie, de multă stăruinţă, de mult pogorămīnt. Īşi īncepe atacul cu lucruri mici. Să-ţi dau cīteva pilde. A vrut să-l facă pe Saul să asculte minciunile unei vrăjitoare (1 Regi 28, 7). Dar dacă l-ar fi sfătuit dintru īnceput la asta, Saul nu l-ar fi ascultat. Cum l-ar fi ascultat cīnd Saul a gonit pe vrăjitoare? (1 Regi 28, 3). De aceea, diavolul se strecoară īn sufletul lui pe nesimţite, īncetul cu īncetul. Mai īntīi īl face să nu asculte de Samuil; apoi īl face să aducă lui Dumnezeu arderi de tot cīnd nu era Samuil de faţă; iar cīnd a fost ţinut de rău, răspunde că a fost silit să jertfească pentru că īl ameninţau cumplit vrăjmaşii. Şi ar fi trebuit să plīngă o astfel de faptă! El īnsă socotea că n-a făcut nici un rău. Dumnezeu īi porunceşte apoi să nu cruţe pe amaleciţi; dar el calcă şi această poruncă. De aici au ieşit acele fapte īndrăzneţe īmpotriva lui David şi aşa, pe nesimţite şi īncetul cu īncetul, nu s-a mai putut opri din alunecuşul său pīnă a ajuns de s-a aruncat pe sine īnsuşi īn prăpastia pierzării.[...] De aceea, trebuie să ne īmpotrivim de la īnceput păcatelor. Chiar dacă diavolul s-ar opri la cele dintīi păcate ce le aduce asupra noastră, nici aşa n-ar trebui să dispreţuim aceste prime păcate; cīnd īnsă sufletul e nepăsător, diavolul ne urcă şi la mai mari păcate. Trebuie deci să facem totul ca să stīrpim īnceputurile păcatelor. Să nu te uiţi la păcat că este mic, ci să te gīndeşti că ajunge rădăcină de mare păcat dacă nu-l iei īn seamă. Iar dacă trebuie să vă spun ceva care să vă minuneze, este că păcatele mari nu au nevoie de atīta luare-aminte ca păcatele mici şi neīnsemnate. Īnsăşi natura păcatelor mari face ca să ne īndepărtăm de ele; cele mici īnsă, pentru că sīnt mici, ne fac să fim nebăgători de seamă şi nu ne īndeamnă să pornim cu hotărīre la stīrpirea lor. De aceea şi ajung repede mari, pentru că dormim. Aceasta o poţi vedea şi cu bolile trupului. Aşa s-a născut īn Iuda acel mare păcat. Dacă furtul banilor săracilor nu i s-ar fi părut mic păcat, n-ar fi ajuns să vīndă pe Hristos. Dacă tirania slavei deşarte nu li s-ar fi părut iudeilor un păcat mic, n-ar fi alunecat să ajungă ucigători de Hristos. Şi poţi vedea că toate păcatele se nasc aşa. [...]

De la nişte păcate aşa de mici ne duce vicleanul diavol la păcate mari; iar de la păcatele cele mari ne duce la deznădejde; şi găseşte diavolul cu aceasta o altă cale de pieire, nu mai mică decīt cea de mai īnainte. Că nu ne pierde atīt de mult păcatul, cīt deznădejdea. Dacă cel care a făcut un păcat se trezeşte, īşi īndreaptă prin pocăinţă repede păcatul săvīrşit; dar cel care se deznădăjduieşte şi nu se pocăieşte nu se īndreaptă, pentru că n-a folosit lea­curile pocăinţei. Diavolul ne mai īntinde īncă o a treia cursă cumplită. De pildă cīnd păcatul īmbracă haina evlaviei.

- Dar de unde are diavolul atīta putere, aş putea fi īntrebat, īncīt să īnşele pe oameni pīnă īntr-atīta?

- Ascultă şi fereşte-te de gīndurile lui! A poruncit Hristos prin Pavel ca femeia să nu se despartă de bărbat şi să nu se lipsească unul pe altul decīt prin bună īnţelegere (1 Corinteni 7, 5). Dar unele femei, din o aşa zisă dragoste de evlavie şi de īnfrīnare, īndepărtīndu-se de bărbaţii lor, cu gīndul că fac faptă de evlavie, au īmpins pe bărbaţii lor la desfrīnare.[...]

Alţii socotesc iarăşi drept un mare cīştig să se īntristeze peste măsură pentru păcatele lor. Dar şi aceasta este o viclenie diavolească; dovadă Iuda; aceasta l-a făcut să se spīnzure. De aceea şi Pavel se temea pentru cel ce căzuse īn desfrīnare; se temea să nu păţească la fel şi a sfătuit pe corinteni să-l smulgă iute din ghearele deznădejdii, ca nu cumva să fie doborīt de mai multă īntristare unul ca acesta (2 Corinteni 2, 7). Apoi pentru a arăta că o astfel de īntristare prea mare este o cursă a diavolului, spune: Ca să nu ne lăsăm covīrşiţi de satana; că nu ne sīnt necunoscute gīndurile lui (2 Corinteni 2, 11); că ne atacă el cu multă viclenie, ne spune Pavel. Dacă diavolul ar lupta īmpotriva noastră pe faţă şi deschis, victoria noastră ar fi uşoară şi lesnicioasă; dar, mai bine spus, dacă sīntem cu luare-aminte chiar ne va fi uşoară, că Dumnezeu ne-a īnarmat īmpotriva fiecăreia din aceste viclenii. Ascultă ce ne sfătuieşte Hristos, pentru a ne convinge să nu nesocotim nici cele mai mici păcate! Ne spune: Cel ce zice fratelui său: «Nebune» vinovat va fi gheenei (Matei 5, 22); şi: Cel ce se uită cu ochi desfrīnaţi, a şi săvīrşit păcatul desfrīnării (Matei 5, 28) şi vaită pe cei ce rīd (Luca 6, 25). Pretutindeni stīrpeşte īnceputurile şi seminţele păcatelor şi ne spune că vom da socoteală de orice cuvīnt deşert (Matei 12, 36). Pentru aceasta Iov aducea jertfă lui Dumnezeu chiar pentru gīndurile copiilor lui (Iov 1, 5). Despre a nu te deznădăjdui Scriptura spune: Oare cel ce cade nu se scoală sau cel ce se abate nu se īntoarce? (Ieremia 8, 4); şi iarăşi: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se īntoarcă şi să fie viu (Iezechiel 18, 23); şi: Astăzi de veţi auzi glasul Lui (Psalmi 94, 8). Sīnt īn Sfīnta Scriptură şi alte multe cuvinte şi pilde de acest fel. Şi ca să nu pierim din pricina unei false evlavii, ascultă ce spune Pavel: Ca nu cumva să fie doborīt de mai multă īntristare unul ca acesta (2 Corinteni 2, 7).

Cunoscīnd, dar, toate acestea, să punem īnţelepciunea Scripturilor īn faţa tuturor căilor care abat pe trīndavi de pe drumul cel drept. Să nu spui: „Ce mare lucru este dacă mă uit cu curiozitate la o femeie?” Dacă săvīrşeşti desfrīnarea cu inima, repede o vei īndrăzni şi cu trupul. Să nu spui: „Ce mare lucru este dacă nu dau nimic de pomană săracului acestuia?” Dacă nu dai acestuia, n-ai să dai nici celuilalt; iar dacă nu dai aceluia, n-ai să dai nici altuia. Iarăşi să nu spui: Ce mare lucru este dacă poftesc lucrurile semenului meu? Vorbele acestea, vorbele acestea au dus la pieire pe Ahaav (3 Regi 21, 1-29). Şi doar dăduse bani pe vie! Da, dar o cumpărase fără voia stăpīnului ei. Nu trebuia să o cumpere cu sila, ci cu voia stăpīnului viei. Dacă cel care a dat preţul cuvenit pe vie a fost pedepsit aşa, pentru că a luat-o cu sila, ce osīndă nu merită, oare, cel care nu dă nici preţul cuvenit, ba răpeşte şi cu sila şi mai trăieşte şi īn vremea harului?

Aşadar, ca să nu fim osīndiţi, să nu ne mīnjim cu silnicii şi cu răpiri. Să ne ferim de păcate, şi mai ales de īnceputurile păcatelor, ca să ne īngrijim cu toată rīvna şi de virtute. [...]

Bibliografie: Sfīntul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, Bucureşti, 1994.


CUVĪNTUL SFĪNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE CĂINŢĂ

[…] De unde deci, de unde voi īncepe cuvīntul? Ce temelie voi pune cuvintelor mele? Negreşit, nu altă temelie decīt cuvintele lui Hristos, prin care nefericeşte pe cei ce rīd şi aşează īn rīndul fericiţilor pe cei ce plīng, spunīnd astfel: Fericiţi cei ce plīng, că aceia se vor mīngīia (Matei 5, 4) şi Vai vouă, celor ce rīdeţi acum, că vă veţi tīngui şi veţi plīnge (Luca 6, 25).

Şi pe foarte bună dreptate. Tīnguire cu adevărat, tīnguire şi lacrimi este tot timpul de acum. Cumplită suferinţă a cuprins īntreaga omenire. Cumplite păcate stăpīnesc pe toţi oamenii. Dacă ar vrea cineva să le cerceteze cu de-amănuntul, dacă īntr-adevăr ar fi cu putinţă să le cerceteze cu de-amănuntul, nu va īnceta să plīngă şi să se tīnguiască. Toate s-au īntors cu susul īn jos, toate s-au amestecat. Nicăieri nu-i urmă de faptă bună. Şi ce-i mai groaznic e că nici noi nu ne mai dăm seama de păcatele ce ne stăpīnesc şi nici nu ne ducem la alţii ca să le arătăm. Ne asemănăm cu un om plin de sănătate pe dinafară, dar mistuit pe dinăuntru de o boală grea. Din pricina nesimţirii īn care am ajuns, nu ne mai deosebim īntru nimic de nebunii care spun şi săvīrşesc fără frică fapte pline de primejdie şi de ruşine. Nu le este ruşine deloc de faptele şi cuvintele lor, ba dimpotrivă, se mai şi laudă cu ele. Se cred mai sănătoşi decīt cei cu adevărat sănătoşi. Aşa sīntem şi noi. Ne purtăm cum se poartă oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simţim că sīntem bolnavi. Cīnd trupul ne este chinuit de o boală mică de tot, chemăm īndată doctori, cheltuim bani, luăm doctorii amare, răbdăm operaţii şi nu ne oprim să facem tot ce putem pīnă nu izgonim boala din trupul nostru. Cīnd īnsă sufletul nostru ne este īmboldit īn fiecare zi de păcat, cīnd ne este sfīşiat de patimile trupului, cīnd e ars, cīnd e aruncat īn prăpastie şi e pe cale de a se pierde cu orice chip, nu spunem nici cel mai mic cuvīnt.

Care este pricina? Pricina e aceea că boala ne-a cuprins pe toţi. După cum, atunci cīnd sīntem bolnavi trupeşte şi nu e nimeni care să ştie să ne vindece, nu este nici o oprelişte ca boala să ne doboare pe toţi, căci nu este nimeni care să-i stăvilească furia, tot astfel e şi cu boala sufletelor noastre. Pentru că nu este nimeni deplin sănătos īn credinţă, pentru că sīntem cu toţii bolnavi - unii mai greu, alţi mai puţin greu - de aceea nu este nimeni īn stare să vină īn ajutorul nostru, al bolnavilor. Dacă ar veni la noi un om din altă parte - un om care ar cunoaşte bine şi poruncile lui Hristos, dar şi viaţa noastră amestecată - nu ştiu dacă nu-şi va īnchipui că nu există alţi duşmani mai mari ai lui Hristos decīt noi. Īntr-adevăr, aşa ne ducem viaţa, ca şi cum ne-am da toată silinţa să mergem īmpotriva poruncilor lui Hristos.

Şi, ca să nu crezi că exagerez cīnd vorbesc aşa, voi īncerca să dovedesc spusele mele. Nu altfel, ci chiar prin poruncile lui Hristos. Ce spune Hristos? S-a spus celor de demult: Să nu ucizi! Iar Eu vă zic vouă: Tot cel ce se mīnie pe fratele său īn deşert, vinovat va fi judecăţii. Cel care va zice fratelui său «netrebnicule», vinovat va fi sinedriului. Iar cine va zice: «nebunule», vinovat va fi de gheena focului (Matei 5, 21-22). Acestea le spune Hristos. Noi īnsă călcăm legea aceasta mai mult decīt cei care nu cred īn Hristos, căci īn fiecare zi umplem de nenumărate ocări pe fraţii noştri. Şi ce este mai de rīs e aceea că ne ferim să rostim cuvīntul „nebunule”, dar de cele mai multe ori aruncăm īn obrazul fraţilor noştri ocări mai grele decīt aceasta, ca şi cum numai cuvīntul „nebun” ar atrage după dīnsul osīnda gheenei. Voia lui Hristos nu a fost asta, El a dat această pedeapsă pentru a pedepsi īndeobşte pe orice hulitor. Că lucrurile stau aşa se vede din cuvintele lui Pavel, care spune: Nu vă īnşelaţi: nici desfrīnaţii, nici slujitorii idolilor, nici prea-curvarii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici hulitorii, nici răpitorii nu vor moşteni Īmpărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6, 9-10). Dacă cel care spune fratelui său: „nebunule” este vrednic de cea mai grea pedeapsă, cīt de mult foc al gheenei va aduna pe capul său cel care huleşte pe fratele său numindu-l „răufăcător”, „pizmăreţ”, „om fără conştiinţă”, „rīvnitor de slavă deşart㔠şi mai ştiu eu cum? Ocările: „nebunule” şi „netrebnicule” sīnt cu mult mai uşoare decīt cele amintite. Din pricina aceasta, Hristos, lăsīndu-le la o parte pe toate celelalte mai grozave, le-a amintit numai pe acestea, pentru ca să cunoşti că, dacă o ocară mai uşoară aduce iadul peste cel ce-o rosteşte, cu mult mai mult īi vor aduce ocările mai mari, ocările mai greu de suferit.

Dacă unii socotesc aceste cuvinte ale lui Hristos o exagerare (şi cunosc pe unii care au o astfel de părere greşită, cunosc pe unii care socotesc că ameninţarea cu iadul s-a spus numai ca să īnfricoşeze pe oameni), atunci urmează că nici prea-curvarii, nici sodomiţii, nici curvarii, nici īnchinătorii la idoli nu sīnt osīndiţi cu numele iadului. Dacă i-a ameninţat pe hulitori numai că să-i īnfricoşeze, atunci negreşit a făcut acelaşi lucru şi cu ceilalţi, căci pe toţi i-a ameninţat cu pierderea Īmpărăţiei Cerurilor, odată ce i-a īnşirat la un loc. Poate cineva mă va īntreba:

- Oare hulitorul va avea aceeaşi soartă ca şi prea-curvarul, ca şi curvarul, ca şi lacomul, ca şi īnchinătorul la idoli?

- Nu e vremea să cercetăm acum dacă toţi vor primi aceeaşi pedeapsă. Dar că toţi vor cădea din Īmpărăţia Cerurilor, şi hulitorul īmpreună cu ceilalţi, sīnt īncredinţat de cuvintele lui Pavel, iar mai bine-zis ale lui Hristos, Care lucrează prin Pavel, că nici unii, nici alţii nu vor moşteni Īmpărăţia lui Dumnezeu.

Nu numai īn privinţa acestui cuvīnt din Scriptură, dar şi īn privinţa a numeroase altele, mulţi oameni au această părere greşită şi socotesc că īndeobşte toate pedepsele hotărīte celor păcătoşi nu sīnt rostite de Hristos decīt ca o exagerare. Aceasta īnsă e o cursă a diavolului. Diavolul a strecurat īn mintea unora această mīngīiere, că pedepsele date de Dumnezeu păcătoşilor sīnt o exagerare, cu scopul de a adormi teama de pedeapsă īn sufletele acelora care, din dragostea de Dumnezeu, s-ar căi de păcatele lor, şi de a-i face nepăsători faţă de ascultarea poruncilor. Acum, atīta vreme cīt trăim pe acest pămīnt, gīndul acesta poate īnşela pe oamenii cu suflete mai trīndave, dar īn vremea Īnfricoşătoarei Judecăţi se va vădi īnşelăciunea. Se va vădi atunci cīnd nimeni nu va mai avea nici un cīştig de pe urma căinţei. Spune-mi, te rog, care este folosul ca acum să ne lăsăm īnşelaţi de acest gīnd, şi să ne dăm seama de īnşelăciune atunci, īn ziua judecăţii, cīnd nu vom avea nici un folos de pe urma pocăinţei? Să nu ne īnşelăm īn deşert! Să nu gīndim spre răul nostru ceea ce nu trebuie! Să nu atragem asupră-ne īncă şi o altă pedeapsă, aceea pricinuită de necredinţă. Cumplită pedeapsă vine peste noi, nu numai pentru că nu īndeplinim poruncile lui Hristos, dar şi pentru că nu credem īn ele. Iar necredinţa aceasta vine de acolo că ni s-a slăbit puterea de a īndeplini poruncile Lui. Cīnd nu voim să avem liniştea ce ne-o dă ascultarea de glasul lui Dumnezeu şi nici nu voim să facem cele poruncite, atunci - spre a scăpa mintea noastră de teama chinurilor viitoare, pentru că sīntem cu conştiinţa īncărcată şi sugrumată de păcate - ne silim să izgonim din mintea noastră frica cumplită de pedepsele ce ne aşteaptă. Prin asta īnsă, ne aruncăm īn altă prăpastie şi mai mare, aceea că punem la īndoială īnsăşi existenţa chinurilor viitoare. După cum bolnavii cuprinşi de fierbinţeală nu scapă de aceasta dacă se bagă īn apă rece, ci, dimpotrivă, li se măreşte fierbinţeala, tot astfel şi noi, pentru că ne īnţeapă conştiinţa păcatelor noastre, ne silim să ne cufundăm īn cugetarea că pedepsele viitoare sīnt o exagerare, pentru ca să putem apoi săvīrşi fără teamă orice păcat.

Ne mīniem pe fraţii noştri nu numai cīnd sīnt de faţă, ci, de cele mai multe ori, pornim război īmpotriva lor cīnd ei nu sīnt de faţă. Dar asta-i culmea sălbăticiei. Mai mult īncă: faţă de cei mai tari şi mai puternici ne purtăm cu multă blīndeţe, chiar dacă ne fac rău, chiar dacă ne ocărăsc, pentru că le ştim de frică; pe cei de o seamă cu noi şi mai mici decīt noi īnsă īi urīm şi-i duşmănim, chiar dacă nu ne-au supărat cu nimic. Acest lucru n-are altă lămurire decīt că ne temem mai mult de oameni decīt de Hristos.[...]

Cine poate spune că īn viaţa lui nu s-a mīniat niciodată fără socoteală şi īn deşert, că nu a ocărīt niciodată? Să nu-mi dai ca pildă pe un om care s-a mīniat şi a ocărīt de puţine ori īn viaţa lui. Spune-mi un om care n-a ocărīt şi nu s-a mīniat niciodată! Atīta vreme cīt nu poţi să-mi arăţi un asemenea om, nu poţi īndepărta nici ameninţarea de deasupra lui pentru pricina că n-a ocărīt des şi nu s-a mīniat des. Şi tot astfel şi hoţul, şi desfrīnatul, chiar dacă săvīrşesc păcatul numai o singură dată, nu scapă de pedeapsă pentru că nu l-au săvīrşit de mai multe ori, ci sīnt pedepsiţi tocmai pentru că au īndrăznit să-l săvīrşească.

Care dintre necredincioşi n-ar socoti basm porunca numaidecīt următoare celei de mai sus, cīnd vede că noi o călcăm cu atīt de mare īnverşunare? Dumnezeu a spus: Dacă īţi aduci darul tău la altar, şi acolo īţi aduci aminte că fratele tău are ceva īmpotriva ta, lasă acolo darul tău, īnaintea altarului, şi mergi mai īntīi şi īmpacă-te cu fratele tău şi apoi vino şi adu-ţi darul tău (Matei 5, 23-24). Noi īnsă ne apropiem de altare duşmănindu-ne cu alţii, purtīnd īn sufletul nostru ura īmpotriva fraţilor noştri. Dumnezeu Se īngrijeşte atīt de mult ca noi să trăim īn pace unii cu alţii, īncīt rabdă să rămīnă nesăvīrşită jertfa ce i-o aducem, să īntrerupem slujba către El, numai din dorinţa ce o are de a pune capăt duşmăniei şi urii ce o avem unii faţă de alţii. Iar noi ţinem socoteală atīt de puţin de această dorinţă a Lui, īncīt păstrăm zile īntregi duşmănia, spre propria noastră pagubă.

Hristos pedepseşte nu numai pe cei care caută să se răzbune, dar şi pe cei care dispreţuiesc pe fraţii care-i duşmănesc, deşi īn sufletele lor nu le mai poartă ura. Hristos a poruncit ca acela ce face rău să se ducă şi să se īmpace cu cel căruia i-a făcut rău, pentru că acela care a făcut răul poate fi mai greu cuprins de dorinţa de răzbunare, pe cīnd cel ce a suferit răul poartă necontenit īn sufletul lui dorinţa de răzbunare. Prin aceasta, Hristos a arătat că acela care nedreptăţeşte, cel care a dat naştere rădăcinii păcatului, este mai vinovat decīt cel nedreptăţit, pentru că poartă răspundere şi pentru pedeapsa dată de Hristos celui nedreptăţit. Cu toate acestea, noi nu ne īnvăţăm minte, ci ne supărăm şi ne mīniem pe fraţii noştri pentru lucruri de nimic. Apoi, ca şi cum nu s-ar fi īntīmplat nimic de seamă, nu ne mai pasă de cele săvīrşite, uităm pe cei pe care i-am supărat şi lăsăm ca ura să ţină vreme īndelungată, fără să ne dăm seama că vom primi o pedeapsă cu atīt mai mare, cu cīt lăsăm să se scurgă mai multe zile peste supărarea pricinuită, deoarece prin aceasta ne īmpăcăm şi mai greu unii cu alţii. După cum atunci cīnd iubim pe cineva, nimic din cele care despart cu uşurinţă pe oameni nu poate să aibă tărie şi crezare pentru a strica prietenia, tot astfel şi atunci cīnd duşmănia pune stăpīnire pe sufletul nostru, toate sīnt uşoare şi lesnicioase pentru cei care vor să ne sporească şi mai mult duşmănia. Căci vorbele bune ce ne-ar fi spuse deşteaptă neīncrederea noastră şi numai răutăţile sīnt crezute. Hristos ne porunceşte să lăsăm darul la altar şi, mai īntīi, să ne īmpăcăm cu fratele nostru, ca să cunoaştem că, dacă nu trebuie să amīnăm īmpăcarea noastră nici atunci cīnd īi aducem īnchinăciune, cu atīt mai mult trebuie să facem asta īn alte timpuri, cīnd ne ocupăm de lucruri pămīnteşti.

Pe faţă purtăm obrăzarul īmpăcării, dar īnlăuntrul sufletului nostru ţinem cea mai neīmpăcată ură. Ne dăm bună ziua unii altora atunci cīnd ne ducem la biserică, dar de obicei „bună ziua” o spunem numai cu buzele, īnsă nu acest lucru īl vrea Domnul. Domnul vrea să iubim din suflet pe fratele nostru, să-i dăm „bună ziua” din inimă. Aceasta este īntr-adevăr salutare, cealaltă, obrăzar şi făţărnicie; cel care dă īn acest chip bună ziua şi nu iubeşte, mai mult īl supără pe Dumnezeu decīt īl īmbunează. Dumnezeu cere de la noi dragoste curată, dragoste īnrădăcinată adīnc īn sufletul nostru, nu dragostea aceasta pocită pe care adeseori o arătăm oamenilor. Purtăm pe buze numele dragostei, dar am stins puterea ei, iar aceasta este īncă o dovadă că fărădelegile noastre au pus stăpīnire pe noi, căci spune Hristos: Din pricina īnmulţirii fărădelegii, se va răci dragostea multora (Matei 24, 12). Şi acestea le facem noi creştinii, cărora ni s-a poruncit să nu ne mīniem, să nu avem duşmani, iar dacă avem duşmani, duşmănia noastră să ţină numai o zi, căci s-a spus: Soarele să nu apună peste mīnia voastră! (Efeseni 4, 26). Noi īnsă nu ne mărginim la atīta, ci ţesem uneltiri unii īmpotriva altora, muşcīnd şi nimicind prin vorbele şi faptele noastre propriile noastre mădulare, adică pe proprii noştri fraţi. Iar aceasta este curată nebunie. Şi aşa este, căci după acestea mai cu seamă īi recunoaştem pe īndrăciţi şi pe nebunii ce nu se pot vindeca.

Ce să mai spunem despre celelalte porunci date de Hristos? Ce să spunem despre porunca dată pentru a ne īmpăca cu pīrīşul nostru pīnă sīntem pe cale cu el? (Matei 5, 25-26) Ce să mai spunem despre porunca ce o dă īn privinţa faptei nesăbuite, despre privirile pofticioase (Matei 5, 28) şi despre prietenia necugetată şi păgubitoare de suflet (Matei 5, 29-30)? Prin „ochiul drept” şi prin „mīna dreaptă”, Hristos n-a lăsat să se īnţeleagă altceva decīt pe cei ce ne iubesc spre paguba noastră sufletească. N-a fost călcată oare adeseori īn picioare, n-a fost desfiinţată porunca ce ne opreşte să ne despărţim de soţiile noastre (Matei 5, 31-32)?

Mă ruşinez să mai vorbesc despre porunca ce opreşte orice jurămīnt (Matei 5, 33-37), nu numai din pricina jurămintelor pe care le facem, dar mai ales din pricina jurămintelor noastre mincinoase. Dacă jurămīntul, chiar jurămīntul adevărat, este un păcat şi o călcare a poruncii, ce vom spune despre jurămīntul mincinos? Dacă ce este mai mult decīt „da” şi „nu” este de la cel rău, de la diavolul, de la cine va fi ce este mincinos?

Hristos a mai spus apoi: Dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, īntoarce-i şi pe celălalt; celui care vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i lui şi cămaşa; dacă te sileşte cineva să mergi o milă, mergi cu el două; celui ce-ţi cere, dă-i, şi nu īntoarce faţa de la cel ce vrea să se īmprumute de la tine (Matei 5, 39-42). Ce putem spune faţă de aceste porunci? Ne rămīne numai să plīngem şi să ne acoperim faţa de durere, căci nu īndeplinim nici una dintre poruncile amintite mai sus. Am apucat o cale cu totul potrivnică acestor porunci: ne cheltuim toată vremea īn judecăţi, īn lupte, īn procese, īn certuri. Nu au nici o īnrīurire asupra noastră nici adevărul faptelor, nici cuvintele lui Hristos; dimpotrivă, ne sălbăticim, ne mīniem chiar pentru lucruri de nimic.

Poate că, faţă de cele de mai sus, ai voi să-mi dai ca pildă pe unii oameni care şi-au dat toată averea săracilor şi care mai tīrziu au ajuns, din pricina sărăciei lor, de rīsul lumii şi au avut de suferit nenumărate nenorociri şi necazuri. Īţi voi răspunde, īn primul rīnd, că īmi vei putea arăta puţini astfel de oameni; īn al doilea rīnd, prin pilda ce ai dat, nu mi l-ai arătat pe īnţeleptul īnfăţişat de Hristos īn cuvintele amintite mai sus. Īnţeleptul acesta are o vieţuire mult mai duhovnicească decīt omul pe care mi l-ai dat ca pildă. Este o mare deosebire īntre un om care-şi dă de bunăvoie averile sale şi unul care suferă fără să crīcnească atunci cīnd i se iau toate averile. Dar pentru ce spun că suferă fără să crīcnească? Omul desăvīrşit despre care a vorbit Hristos, este cu mult mai sus şi decīt acesta. Porunca aceasta a lui Hristos īndepărtează atīt de mult din sufletele celor nedreptăţiţi mīnia īmpotriva celor ce i-au nedreptăţit, īncīt ei nu numai că nu se supără din pricina pierderii averilor, ba, dimpotrivă, mai dau de bunăvoie şi cele ce le-au mai rămas; şi este mai mare rīvna lor īn a suferi nedreptatea ce li se face decīt zelul şi nebunia celorlalţi īn a-i nedreptăţi. Cīnd cel ce nedreptăţeşte va vedea că cel nedreptăţit este gata să sufere mai mult decīt i-a fost gīndul, cīnd va vedea că, după ce şi-a īmplinit pofta, cel īmpilat se străduieşte să-i dea şi mai mult, atunci pleacă biruit, ruşinat de marea īmpăcare a celuilalt. Fiară să fie, sau ceva mai grozav decīt o fiară, va fi mai cumpănit, căci a văzut bine din această punere alături cīt este de rău el şi cīt este de bun celălalt.

Un om cu o astfel de viaţă īţi cer să-mi arăţi. Pe acesta īl văd īnfăţişat numai īn Scripturi, şi nicidecum īn vreo altă carte, iar īn viaţa de toate zilele deloc, deşi ne numim creştini. Nu-mi da ca pildă pe omul care suferă īn tăcere nedreptatea; se poate īntīmpla să se poarte aşa pentru că nu poate să se răzbune. Atunci avem omul desăvīrşit, omul cerut de Hristos, dacă el va arăta aceeaşi răbdare faţă de cei de o seamă cu el, īmpotriva cărora ar putea să se răzbune; ba mai mult, dacă ar merge pīnă acolo īncīt să īntreacă prin dărnicia sa dorinţa de jaf a celuilalt, să-i dea mai mult decīt vrea acela să-i ia şi să arate īndelungă-răbdare īn datul de bunăvoie a altor bunuri, īn afară de acelea ce i-au fost luate cu sila. Un astfel de om trebuie īnsă să mai aibă īncă o īnsuşire sufletească, deasupra celor arătate pīnă acum, care atinge īnsuşi vīrful faptei bune: unui astfel de om, Hristos īi porunceşte să rīnduiască īn ceata prietenilor, a prietenilor adevăraţi, pe duşmanii şi răufăcătorii lui, pe cei care īl păgubesc şi la pungă, şi la trup, şi īn toate celelalte. Hristos ne spune: Nu te mărgini la a da jefuitorului şi lacomului, ci iubeşte-l cu iubirea cea mai puternică, cu iubire curată! Acest gīnd a voit să-l īnfăţişeze prin cuvintele: Rugaţi-vă pentru cei ce vă necăjesc! (Luca 6, 28). Iar de rugat, de obicei, nu ne rugăm decīt pentru cei pe care-i iubim foarte mult. Şi, pentru ca să nu socoteşti din nou că aceste cuvinte sīnt o exagerare, pentru ca să nu intre astfel īn sufletul tău īnşelăciunea diavolului, de care am amintit mai sus, Hristos adaugă adevărului lucrurilor şi pricina, dreapta pricină a unei astfel de purtări, spunīnd: Căci, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce plată aveţi? Oare nu şi vameşii fac acelaşi lucru? Şi, dacă īmbrăţişaţi pe cei ce vă īmbrăţişează, ce faceţi mai mult? Nu şi păgīnii fac acelaşi lucru? (Matei 5, 46-47) Cum să nu fie vrednică de tīnguire şi de nemīngīiată plīngere starea noastră morală, cīnd nu ne deosebim īn privinţa aceasta īntru nimic de vameşi şi de păgīni? Şi, dacă ar fi numai aceasta grozăvia! Dar nu! Nu numai că nu-i iubim pe vrăjmaşi, dar īncă īi duşmănim şi urīm chiar pe cei ce ne iubesc. Uitătura urītă, invidia, nimicirea prin fapte şi prin vorbe a cinstei şi a numelui bun a altora nu au altă lămurire decīt ura şi duşmănia īnverşunată. Astfel, nu numai că nu ne deosebim īntru nimic de păgīni, dar sīntem īn privinţa aceasta cu mult mai răi decīt ei. Hristos a poruncit să ne rugăm pentru cei ce ne duşmănesc, noi īnsă ţesem viclenii īmpotriva lor; cu toate că ni s-a poruncit să binecuvīntăm pe cei ce ne blestemă, īi acoperim de nenumărate blesteme. Poate fi oare o īnverşunare mai mare decīt această īmpotrivire şi decīt această luptă pe care o purtăm īmpotriva lui Hristos, Legiuitorul acestor porunci? Nu stăm noi īmpotriva tuturor poruncilor Lui?

Tirania slavei deşarte, a umblatului după lauda lumii - pe care Hristos, īn cuvintele numaidecīt următoare celor amintite mai sus, a cerut să o dezrădăcinăm din sufletele noastre - am īntins-o nu numai asupra rugăciunilor, postului şi milosteniei (Matei 6, 1-18), ci chiar asupra tuturor faptelor noastre; iar supunerea noastră faţă de nebunia acestei tiranii este mai mare decīt supunerea unui rob faţă de stăpīnul lui. Acest lucru este īndeajuns de cunoscut de toţi, de aceea trec peste el, spunīnd doar atīta, că unii oameni īşi dispreţuiesc atīt de mult mīntuirea sufletelor lor, īncīt nu mai dau nici o atenţie poruncilor lui Hristos; iar alţii, deşi voiesc să asculte de Hristos cīt de cīt, deşi se silesc să păzească unele porunci, totuşi sfīrşesc prin a ajunge să fie tot atīt de păgubiţi ca şi ceilalţi, din pricină că nu vor să dezlege de pe ei lanţurile slavei deşarte, ale umblatului după laudele lumii. Unul nu face deloc milostenie, altul dă celor săraci ceva din averile sale, dar face aceasta ca să-l laude lumea; cel din urmă nu este īntru nimic mai bun decīt cel dintīi. Astfel, diavolul ne-a prins pe toţi din toate părţile īn mrejele lui. Dacă ar putea omul să scape şi de acest păcat, să nu umble adică după laudele lumii cīnd face milostenie; dar, fiind stăpīnit de mīndrie, cade iarăşi īn acelaşi păcat, mai bine spus, īn unul şi mai grozav: nu pierde numai bunurile date ca milostenie, ci pleacă pe lumea cealaltă īncărcat şi cu păcatul mīndriei. Cunosc apoi mulţi oameni care nu-şi cheltuiesc averile īn milostenii pentru pricinile mai sus arătate, ci vin īn ajutorul celor lipsiţi mīnaţi de prietenie sau de rugăciunile stăruitoare sau de alte pricini asemănătoare, şi nu de frica de Dumnezeu şi de porunca lui Hristos. Prin urmare, dacă atītea pricini pīngăresc faptele noastre bune, mai putem spune că ne putem mīntui cu uşurinţă cīnd, departe de a face fapte bune, săvīrşim numai păcate?

Să mergem mai departe! Care este omul care poate rosti cu īndrăznire cuvintele din Tatăl nostru: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Matei 6, 12)? Chiar dacă nu ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri, totuşi păcătuim dacă păstrăm netămăduită īn suflet rana: mīnia. Hristos īnsă nu vrea ca noi să mărginim la atīta iertarea greşiţilor noştri, ci să ajungem să-i numărăm printre cei mai buni prieteni. Din această pricină, după cum am spus mai sus, ne-a poruncit să ne şi rugăm pentru ei. Chiar dacă nu te răzbuni pe cel ce ţi-a greşit, dar - dacă īţi īntorci faţa de la el, dacă te uiţi urīt la el, dacă ţii deschisă īn suflet rana - n-ai īndeplinit porunca ce ţi-a poruncit-o Hristos. Cum ceri deci ca Dumnezeu să Se īndure de tine, cīnd tu nu te īnduri de cei care ţi-au greşit? Īnţeleptul īşi bate joc de o astfel de purtare, zicīnd: Omul ţine mīnie īmpotriva omului, şi cere de la Dumnezeu iertare? Nu-i este milă de omul cel asemenea lui, şi se roagă pentru iertarea păcatelor sale? El, trup fiind, ţine minte; cine īl va curăţi de păcatele sale? (Eclesiastic 28, 3-5).

Aş vrea să tac deci şi să opresc şirul spuselor mele, atīt mi-e de ruşine să merg mai departe. Aş vrea să tac, căci, cu cīt īmi voi urma vorbirea, cu atīt mai mult se va vădi şi lupta pe care o ducem īmpotriva poruncilor lui Hristos, dar şi duşmănia neīmpăcată pe care I-o purtăm. Dar care este folosul tăcerii mele, cīnd īnsăşi viaţa noastră, faptele noastre, strigă că ducem luptă īmpotriva lui Hristos, iar īnainte de faptele noastre, ne-o strigă Hristos, Care cunoaşte cu deamănuntul toată viaţa noastră, ne-o strigă Hristos, Care ne va judeca?

Hristos ne-a poruncit să nu ne adunăm comori pe pămīnt, ci īn cer (Matei 6, 19-21). Puţini sīnt cei care īndeplinesc această poruncă, iar dintre aceştia puţini, cine poate spune că a īndeplinit-o aşa cum doreşte Hristos? Marea majoritate a oamenilor, ca şi cum ar fi auzit cele īmpotrivnice, ca şi cum li s-ar fi poruncit să-şi adune comorile aici pe pămīnt, au părăsit cu totul cerul, īşi lipesc inima de toate cele de pe pămīnt, se īnnebunesc de dragul strīngerii avuţiilor şi, urīnd pe Dumnezeu, iubesc pe mamona.

Hristos a mai poruncit: Nu vă īngrijiţi de ziua de mīine! (Matei 6, 34). Ştiu sigur că nici un om nu vrea să asculte această poruncă, nici să se lase īncredinţat de adevărul ei, din pricina puţinătăţii credinţei noastre īn Hristos. De aceea, acoperindu-mi faţa din pricina ruşinii, voi lăsa la o parte această poruncă. Ar trebui să credem pe Hristos numai pe cuvīnt; noi īnsă nu-L credem nici cīnd ne dovedeşte adevărul spuselor Sale cu dovezi de nezdruncinat, nici cīnd ne dă pilde despre temeinicia spuselor Lui, cum sīnt cele cu păsările cerului (Matei 6, 26) şi cu iarba cīmpului (Matei 6, 30). Ci, dimpotrivă, ne frămīntă grija zilei de mīine ca şi pe păgīni, ba poate şi mai mult, şi, cu toate că ni s-a poruncit că nu trebuie să ne rugăm pentru cele de mīine, noi ne cheltuim toată rīvna noastră cu astfel de rugăciuni. Dar, după cum am spus, voi lăsa la o parte această poruncă. Mă voi īndrepta deci spre poruncile următoare, cu nădejdea că īndeplinirea acestora mă va mīngīia pentru ruşinea de mai īnainte.

Ce poruncă a dat mai departe Hristos, īn predica Sa de pe munte? Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi! (Matei 7, 1). Socoteam că voi găsi oarecare mīngīiere ruşinii mele, dar văd că ruşinea īmi sporeşte īncă şi mai mult. Chiar dacă n-am păcătui faţă de nici o altă poruncă, ci numai faţă de aceasta, călcarea ei e de ajuns ca să ne arunce īn fundul iadului. Judecăm cu asprime păcatele altora, dar nu vedem bīrnele din ochii noştri; ne cheltuim toată viaţa iscodind faptele altora şi osīndindu-i. Nu poţi găsi pe nimeni liberat de acest păcat, nici laic, nici monah, nici cleric. Şi totuşi, Hristos ne spune ce primejdie mare ne aşteaptă īn urma călcării acestei porunci: Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi! şi: Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura! (Matei 7, 2). Cu toate că acest păcat nu conţine īn el nici o plăcere, ci, dimpotrivă, are o atīt de mare pedeapsă, totuşi cu toţii alergăm spre el, ca şi cum ne-am grăbi şi ne-am lua la īntrecere să intrăm īn cuptorul iadului nu pe o singură cale, ci pe mai multe. Sīntem nepăsători nu numai faţă de poruncile părut grele, ci chiar faţă de cele mai uşoare, deoarece le călcăm īn picioare īn aceeaşi măsură şi pe unele, şi pe altele. Iar prin faptul că le călcăm īn picioare pe cele uşoare, arătăm că nu le īndeplinim nici pe cele mai grele, nu din pricina greutăţii poruncilor, ci din pricina dispreţului pe care-l arătăm faţă de ele. Spune-mi, te rog, ce lucru greu este a nu iscodi faptele altuia şi a nu osīndi păcatele aproapelui? Cele īmpotrivnice īnsă, a iscodi şi a osīndi pe alţii, este o treabă destul de obositoare. Poate să ne mai creadă cineva, la auzul acestor băgări de seamă, că nu ascultăm de porunca aceasta din pricina nepăsării noastre, şi nu din pricina rīvnei de a o călca şi a relei noastre voinţe? Cīnd faptele pe care ne porunceşte Hristos să le īndeplinim sīnt uşoare şi lesnicioase celor care voiesc să le săvīrşească, iar faptele oprite sīnt şi mai grele şi cer mai multă osteneală, iar noi părăsim poruncile şi săvīrşim cele oprite - cīnd deci aşa stau lucrurile, nu vor spune oare duşmanii noştri că facem păcatele pentru că voim să ne războim cu Hristos? Că poruncile lui Hristos nu au nimic ostenitor īn ele o spune El Īnsuşi prin cuvintele: Luaţi jugul Meu peste voi, că jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară (Matei 11, 29-30). Dar noi, din cauza nespusei noastre nepăsări, facem să treacă īn faţa mulţimii drept īmpovărătoare cele uşoare. Omului care vrea să stea degeaba şi să doarmă, mereu i se pare o greutate şi mīncatul, şi băutul. Cei cu sufletul treaz īnsă şi cei harnici nu se dau īndărăt nici īn faţa treburilor cu totul neobişnuite şi greu de făcut, dimpotrivă, le săvīrşesc cu mai mult curaj decīt cei trīndavi şi somnoroşi pe cele foarte uşoare. Nimic, nimic nu este atīt de uşor, pe care multa noastră lenevie să nu-l socotească foarte greu şi obositor; după cum nimic nu este atīt de obositor şi de greu, pe care rīvna şi dragostea noastră să nu-l facă foarte uşor. Spune-mi, te rog, ce este mai cumplit şi mai greu decīt a fi īn primejdie de moarte īn fiecare zi? Şi totuşi, Fericitul Pavel a numit această primejdie uşoară, spunīnd astfel: Căci necazul nostru de acum, trecător şi uşor, ne aduce slava veşnică, mai presus de măsură (2 Corinteni 4, 17). Chiar dacă lucrul acesta este prin firea sa greu, totuşi ajunge uşor prin nădejdea celor viitoare. Pavel, de pildă, a şi adăugat pricina uşurătăţii lui prin cuvintele: Căci noi nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd (2 Corinteni 4, 18).

Să vedem īnsă şi poruncile următoare. Hristos a spus: Nu daţi cele sfinte cīinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre īnaintea porcilor! (Matei 7, 6). Hristos ne-a dat aceste īnvăţături tot ca nişte porunci. Noi īnsă, din pricina slavei deşarte, a umblatului după lauda lumii şi a mīndriei necugetate, am călcat īn picioare şi această poruncă, īngăduind, fără nici o socoteală şi fără o cercetare amănunţită, să ia parte la Sfintele Taine oameni desfrīnaţi, necredincioşi şi plini de nenumărate păcate. Īnainte de a cerceta temeinic sufletul lor, le descoperim toată īnvăţătura credinţei noastre şi īi ducem dintr-o dată īn Sfīnta Sfintelor, fără să le mai dăm putinţa să vadă şi cele ce sīnt īnainte de Sfīnta Sfintelor. Din această cauză, unii dintre cei care au fost aduşi către Sfintele Taine cu atīta grabă, au fugit īndată şi au săvīrşit nenumărate rele. Şi - nu numai cīnd e vorba despre alţii, dar chiar cīnd e vorba de noi īnşine - trebuie să mărturisim că nesocotim această prea-īnfricoşătoare poruncă atunci cīnd ne īmpărtăşim cu nemuritoarele Taine făcīnd aceasta plini de necurăţie şi cu nesocotinţă.

Poţi apoi să vezi că sīnt călcate cu totul īn picioare nu numai poruncile despre care am vorbit pīnă acum, dar şi cele pe care Hristos le dă mai departe īn predica de pe munte. Hristos a spus: Cīte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea! (Matei 7, 12), noi īnsă facem oamenilor toate cele pe care nu voim să le suferim de la ei.

Deşi ni s-a poruncit să intrăm pe calea cea strīmtă (Matei 7, 13), noi căutăm īn orice īmprejurare din viaţă calea cea largă. Nu este cu totul de mirare dacă unii laici īmbrăţişează şi iubesc această cale largă, dar să caute să intre prin această uşă, mai mult decīt laicii, monahii, oamenii care, la arătare, s-au răstignit pentru lume, aceasta este ceea ce ne umple de uimire şi, mai bine spus, acest lucru pare chiar o taină. Dacă ai ruga pe monahi să vină să īndeplinească vreo īnsărcinare, de cele mai multe ori i-ai auzi, īn primul rīnd, punīndu-ţi aceste īntrebări: Vom avea odihnă īn slujba pe care ne-o dai? Cel care ne cheamă este īn stare să ne dea odihnă? Şi mereu, īn orice discuţie, cuvīntul care le stă cel mai mult pe buze nu este altul decīt cuvīntul „odihnă.” Ce spui, omule? Ţi s-a poruncit să mergi pe calea cea īngustă (Matei 7, 14), şi īntrebi de odihnă? Ţi s-a poruncit să intri pe uşa cea strīmtă (Matei 7, 13), şi cauţi să intri pe cea largă? Poate fi ceva mai rău decīt această rătăcire? [...]

Pe nimeni dintre noi, iubite, nu ne-a cuprins īncă dorinţa bunătăţilor cereşti, aşa cum ar trebui să ne cuprindă. Dacă ne-ar fi cuprins această dorinţă, am socoti umbră şi fum toate cele ce par anevoioase. Cel care le preţuieşte pe cele de acum nu va fi īnvrednicit niciodată de privirea bunătăţilor viitoare. Dar cel care le dispreţuieşte şi socoteşte că toate nu au mai mult preţ decīt umbra şi visul, va dobīndi iute şi bunătăţile cele mari şi duhovniceşti. Cīnd binele acesta, adică dispreţul celor de faţă, cuprinde cu adevărat sufletele oamenilor, atunci el are tot atīta putere să nimicească răutăţile pe cītă putere are focul asupra spinilor: chiar dacă sufletul unui om ar fi īnăbuşit de nenumărate răutăţi, chiar dacă l-ar strīnge păcatele cu multe legături, chiar dacă l-ar arde cumplit flacăra poftelor, chiar dacă l-ar īmpresura cumplit zgomotul celor trecătoare, totuşi, ca printr-un bici usturător, binele acesta va izgoni īndată şi cu desăvīrşire toate aceste răutăţi şi le va īndepărta din suflet. Şi, după cum praful mărunt nu poate sta īn faţa furiei unui vīnt puternic, tot astfel nici mulţimea poftelor nesăbuite nu va putea sta īn faţa puterii căinţei; īn clipa īn care căinţa pătrunde adīnc īn sufletul omului, poftele pier şi se īmprăştie mai iute decīt praful şi fumul. Dacă dragostea trupească robeşte atīt de mult sufletul īncīt īl face pe īndrăgostit să se īndepărteze de toate cele din viaţă şi să stea ţintuit numai sub tirania iubitei, cīte nu va fi oare īn stare să facă dragostea lui Hristos şi teama de a nu ne īnstrăina de El? După cum este greu şi, mai bine spus, cu neputinţă să amesteci focul cu apa, tot astfel socotesc că este cu neputinţă să trăiască la un loc desfătarea şi zdrobirea inimii. Ele sīnt potrivnice şi se nimicesc una pe alta: zdrobirea inimii este mama lacrimilor şi a cumpătării; desfătarea īnsă este mama rīsului şi a nebuniei; una face sufletul uşor şi īnaripat, cealaltă īl face mai greu decīt plumbul. [...]

Boala aceasta īndelungată care a pus stăpīnire pe sufletele noastre a ajuns, cu timpul, de nevindecat, ca să spun aşa. Nici nu mai putem să ne dăm seamă ce īnseamnă a fi cu adevărat sănătos, ba, dimpotrivă, chiar ni se pare cu neputinţă īnsănătoşirea. Ne place să auzim pomenindu-se numele Apostolilor, să ni se vorbească despre faptele lor strălucite. Īnsă, īn locul acestei plăceri, ar trebui să ni se umple sufletul de lacrimi şi de jale la gīndul că ne-am īndepărtat atīt de mult de ei: nu mai socotim un păcat acest lucru; ba, mai mult, ne găsim īntr-o astfel de stare sufletească, īncīt credem că ne este cu neputinţă să ajungem la īnălţimea Apostolilor. Dacă am fi īntrebaţi pentru care pricină am ajuns la acest gīnd, am pune īndată īnainte această īndreptăţire neghioabă, spunīnd: Acela era Pavel; celălalt era Petru, iar celălalt - Ioan Botezătorul. Ce vrei să spui prin cuvintele: Acela era Pavel, acela era Petru? Spune-mi, te rog, nu aveau şi ei aceeaşi fire omenească asemeni nouă? N-au venit pe lume pe acelaşi drum ca şi noi? Nu s-au hrănit cu aceleaşi mīncăruri? N-au tras īn piept acelaşi aer? Nu s-au folosit de aceleaşi lucruri ca şi noi? N-au avut unii dintre ei soţii şi copii? N-au fost unii lucrători şi meseriaşi? Iar alţii nu s-au cufundat chiar īn mocirla păcatului? Ai putea să-mi răspunzi: Da, e adevărat, dar s-au bucurat de harul bogat al lui Dumnezeu. Da, īndreptăţirea aceasta ar avea vreun temei dacă ni s-ar fi poruncit şi nouă să īnviem morţi, să deschidem ochii orbilor, să curăţim leproşi, să īndreptăm şchiopi, să izgonim draci şi să vindecăm alte boli asemănătoare. Dar ce legătură pot avea toate aceste minuni cu īntrebarea pusă, odată ce acum este vorba să cercetăm felul vieţuirii noastre şi să arătăm supunerea noastră faţă de poruncile lui Dumnezeu? La botez, te-ai bucurat şi tu de harul dumnezeiesc, te-ai īmpărtăşit cu Duhul Sfīnt. Chiar dacă n-ai primit harul de a face minuni, totuşi ai primit īndestulător pentru o vieţuire dreaptă şi curată. Prin urmare, căderea noastră se datorează numai trīndăviei noastre. Apoi, īn ziua judecăţii, Hristos nu dă răsplată numai acelora care au făcut minuni, ci şi acelora care au īndeplinit poruncile Lui. El spune: Veniţi, binecuvīntaţii Părintelui Meu, moşteniţi īmpărăţia gătită vouă de la īntemeierea lumii!, nu pentru că aţi făcut minuni, ci pentru că am flămīnzit, şi Mi-aţi dat să mănīnc; am īnsetat, şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost, şi M-aţi primit; gol am fost, şi M-aţi īmbrăcat; bolnav am fost, şi M-aţi cercetat; īn temniţă am fost, şi aţi venit la Mine (Matei 25, 34-36). Īn Fericiri, Hristos nu vorbeşte deloc despre cei care au făcut minuni, ci despre cei care au o viaţă curată şi dreaptă.

Chiar dacă acum harul facerii de minuni s-a micşorat, acest lucru nu va putea să ne stingherească īntru ceva, dar nici să ne slujească drept īndreptăţire cīnd vom da seama pentru faptele noastre. Pe Fericiţii Apostoli nu-i preţuim din pricina minunilor săvīrşite de ei (căci minunile erau săvīrşite īn totul prin puterea lui Dumnezeu), ci pentru că au trăit ca Īngerii; iar vieţuirea lor se datora, pe līngă ajutorul dumnezeiesc, rīvnei lor. Zisa aceasta nu-i a mea, ci a lui Pavel, marele următor al lui Hristos. Cīnd Pavel scria ucenicilor săi īmpotriva apostolilor mincinoşi şi voia să arate deosebirea dintre o slujire adevărată a lui Hristos şi alta mincinoasă, n-a făcut această deosebire īntemeiat pe minunile făcute, ci pe faptele pe care le săvīrşea, grăind astfel: Sīnt ei slujitori ai lui Hristos? Ca un nebun grăiesc, sīnt mai presus eu: īn osteneli mai mult, īn temniţe mai mult, īn bătăi peste măsură, īn moarte adeseori. De la iudei am primit de cinci ori patruzeci de lovituri fără una, de trei ori am fost bătut cu toiege, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori s-a sfărīmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am petrecut īn largul mării; īn călătorii adeseori, īn primejdii pe rīuri, īn primejdii printre tīlhari, īn primejdii din partea neamului meu, īn primejdii din partea păgīnilor, īn primejdii īn oraşe, īn primejdii īn pustie, īn primejdii pe mare, īn primejdii īntre fraţii cei mincinoşi; īn osteneală, īn trudă, īn privegheri de multe ori, īn foame, şi sete şi īn posturi deseori, īn frig şi īn goliciune. Pe līngă toate acestea, tulburarea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile. Cine este slab, şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte, şi eu să nu ard? (2 Corinteni 11, 23-29). Pentru aceste pricini mă minunez eu de Apostoli. Alţii - care, printr-o iconomie oarecare, au primit īngăduinţa să facă minuni dar n-au săvīrşit faptele de care vorbeşte Pavel - nu numai că nu au ajuns de admirat, dar au ajuns chiar netrebnici, după cum arată Hristos, prin cuvintele: Mulţi īmi vor zice īn ziua aceea: Doamne, Doamne, nu cu numele Tău am proorocit? Nu cu numele Tău am scos draci? Nu cu numele Tău am făcut multe minuni? Şi le voi spune: Plecaţi de la Mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, niciodată nu v-am cunoscut! (Matei 7, 22-23). Tot pentru această pricină, īi sfătuia pe ucenicii Săi, zicīnd: Nu vă bucuraţi că dracii vi se pleacă, ci că numele voastre s-au scris īn ceruri! (Luca 10, 20). Un om cu o vieţuire curată şi dreaptă va primi, chiar fără de minuni, cununile Īmpărăţiei Cerurilor şi nu va avea o cunună mai puţin strălucitoare; pe cīnd un om cu o vieţuire nelegiuită nu va putea scăpa de chinurile iadului, chiar dacă va fi săvīrşit minuni.

Prin urmare, īmpotrivirea ridicată, că Apostolii au fost mari şi minunaţi din pricina harului facerii de minuni dat lor de Dumnezeu, nu este de nici un folos. Dar nu este numai nefolositoare, ci chiar primejdioasă, căci dă multor eretici prilej de īnvăţături greşite. Căci - dacă Apostolii n-au ajuns de admirat datorită propriei lor voinţe, ci numai datorită harului lui Hristos - ce-i īmpiedică pe toţi ceilalţi făcători de minuni să ajungă ca şi Apostolii? Dacă harul lui Dumnezeu n-ar cere mai īntīi de la noi faptele noastre, atunci harul s-ar fi răspīndit din belşug īn sufletele tuturor oamenilor, căci Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor (Romani 2, 11). Dar, pentru că harul cere īntīi ca noi să avem fapte, de aceea la unii oameni harul urmează faptelor şi rămīne, de la alţii fuge, iar de ceilalţi nici nu se atinge. Că Dumnezeu i-a dat Fericitului Pavel harul după ce a cercetat mai īntīi voinţa sa, dar īnainte de a face vreo minune, o spune Īnsuşi Hristos despre el. Ascultă ce zice: Vas al alegerii īmi este, ca să poarte numele Meu īnaintea neamurilor, şi a regilor şi īnaintea īntregului neam al lui Israil (Faptele Apostolilor 9, 15). Cel care intră īn inimile noastre a dat această mărturie īnainte de a veni harul Lui peste Pavel. Să nu ne īnşelăm noi īnşine, iubiţilor, spunīnd că este cu neputinţă să ajungă cineva ca Pavel. E drept că nu va mai fi un al doilea Pavel, dacă-l privim sub chipul harului primit şi al minunilor săvīrşite; dar fiecare dintre noi, dacă vrea, poate să ajungă un Pavel, privit după chipul curăţiei vieţii sale. Iar dacă azi nu mai sīnt Paveli, asta se datorează numai lipsei noastre de voinţă. Nu ştim īnsă cum s-a făcut că am căzut īn această neghiobie, de a căuta printre oamenii zilelor noastre pe unii asemenea lui Pavel, cīnd nu se pot vedea măcar oameni care să fie la fel cu alţii care vin īn al treilea sau al patrulea rīnd după Pavel. Pentru aceasta trebuie să jelim, să lăcrimăm şi să ne văităm nu numai o zi, nici două, ci toată viaţa. [...]

Noi īnsă, care n-avem de bocit şi jelit pierderea copiilor şi a soţiilor, ci pierderea sufletului - şi nu pierderea unui suflet străin, ci a propriului nostru suflet - ne īndreptăţim zicīnd că ne este trupul slăbănogit şi că avem nevoie de mīncăruri alese. Şi dacă ar fi numai aceasta grozăvia căderii noastre! Dar noi nu săvīrşim nici acele fapte pentru īmplinirea cărora nu este nevoie deloc de tăria trupului. Spune-mi, te rog, la ce-ţi trebuie putere trupească atunci cīnd se cuvine să-ţi zdrobeşti inima, cīnd trebuie să te rogi cu minte trează şi suflet deştept, cīnd trebuie să-ţi treci pe dinaintea sufletului păcatele, cīnd trebuie să-ţi īnfrīngi īngīmfarea şi mīndria, cīnd trebuie să-ţi smereşti gīndirea? Aceste fapte Īl fac īndurător pe Dumnezeu spre noi, şi acestea n-au nevoie de multă trudă. Dar nici pe acestea nu le facem. Nu īnseamnă numaidecīt că-ţi boceşti şi-ţi jeleşti păcatele dacă te īmbraci īn sac, dacă te īnchizi īntr-o chilie, dacă stai īn īntuneric; dimpotrivă, a-ţi jeli păcatele īnseamnă a-ţi aminti totdeauna cu tărie de propriile tale păcate, a-ţi cerceta conştiinţa cu aceste gīnduri, a măsura necontenit lungimea drumului pe care-l mai avem de făcut pīnă la Īmpărăţia Cerurilor.

Dar cum voi face aceasta? mă vei īntreba. Cum? Dacă avem vii totdeauna īnaintea ochilor iadul şi Īngerii care aleargă pretutindeni şi strīng din toată lumea pe cei pe care au să-i arunce īn iad. Să ne gīndim apoi, fără a mai ţine seamă de chinurile iadului, cīt de mare rău este pierderea Īmpărăţiei Cerurilor. Căci, chiar dacă nu ne-ar ameninţa focul iadului şi nici nu ne-ar aştepta chinuri veşnice, numai gīndul de a fi īnstrăinaţi de Hristos cel blīnd şi iubitor de oameni - Care S-a dat pe Sine la moarte pentru noi, Care a suferit toate ca să ne scoată din chinurile iadului şi să ne īmpace cu Tatăl pe noi, cei care īi eram duşmani din pricina păcatelor noastre - prin urmare, numai gīndul acesta, de a putea pierde acele bunătăţi negrăite şi nemuritoare care ne aşteaptă, ar trebui să fie mai puternic decīt chinul iadului şi īndestulător ca să ne deştepte sufletele şi să ne īnduplece să fim totdeauna treji. Dacă - numai la citirea pildei celor cinci fecioare care au fost īndepărtate din camera de nuntă, pentru că n-au avut untdelemn īn candelele lor - simţim aceeaşi durere ca şi ele pentru pedeapsa venită asupra lor şi ne tulburăm; dacă ne gīndim apoi că şi noi vom suferi aceeaşi pedeapsă pentru trīndăvia noastră, mai putem fi oare atīt de īmpietriţi la suflet īncīt să cădem īn trīndăvie, cīnd ne este totdeauna vie īn suflet pilda aceasta? [...]

De asta sīntem totdeauna reci şi nesimţitori, de asta nu sīntem pregătiţi pentru săvīrşirea vreunei fapte bune, de asta nu putem ajunge la căinţă, de asta nu putem să ne adunăm puţin sufletul nostru: nu ne gīndim cum trebuie la păcatele noastre, nu cercetăm binefacerile date nouă de Dumnezeu, nu căutăm pe oamenii care au săvīrşit fapte mari şi minunate. De asta am dat cu totul uitării faptele cele bune: nu sīntem cumpătaţi cīnd avem izbīnzi īn viaţă, cīnd sīntem fericiţi; nu sīntem sinceri, minţim cīnd spunem tuturor, de nenumărate ori, că sīntem nişte păcătoşi. Că aşa stau lucrurile o putem vedea de acolo că ne pierdem firea, ne răzvrătim cīnd auzim că alţii rostesc aceste cuvinte şi le socotim drept ocări. Astfel, toate faptele noastre nu-s decīt făţărnicie: nu urmăm pe vameş, care, hulit de fariseu pentru mulţimea păcatelor lui, a suferit cu răbdare hula şi a cules rodul purtării lui, căci s-a pogorīt din biserică mai īndreptat decīt fariseul (Luca 18, 14). Noi īnsă nu ştim ce īnseamnă a ne mărturisi păcatele, cu toate că sīntem plini de nenumărate păcate. Ar trebui să fim īncredinţaţi nu numai că am săvīrşit nenumărate păcate, dar ar trebui să avem scrise ca īntr-o carte īn inima noastră toate păcatele noastre, mici sau mari, şi ar trebui să le plīngem ca şi cum le-am fi făcut de curīnd. Aducīndu-ne aminte necontenit de păcatele noastre, putem īnfrīnge iute mīndria sufletului nostru. Aducerea-aminte necontenit de propriile păcate trage după sine un atīt de mare bine, īncīt Fericitul Pavel īşi spunea deseori chiar păcatele iertate de Dumnezeu. Prin botez, toate păcatele sale de mai īnainte īi fuseseră şterse; după botez, a trăit īntr-o curăţie desăvīrşită; astfel - deşi nu se ştia vinovat cu nimic (1 Corinteni 4, 4), deşi nu avea păcate pentru care să suspine - totuşi făcea pomenire de păcatele de dinainte de botez, de mult iertate, spunīnd: Hristos Iisus a venit īn lume să mīntuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintīi sīnt eu (1 Timotei 1, 15); şi iarăşi: ... că m-a socotit credincios, punīndu-mă spre slujire pe mine, cel ce eram īnainte hulitor, şi prigonitor şi batjocoritor... (1 Timotei 1, 12-13) că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam (Galateni 1, 13); şi iarăşi: Nu sīnt vrednic să mă numesc Apostol (1 Corinteni 15, 9). Chiar dacă Dumnezeu ne-a iertat păcatele trecute şi spovedite, totuşi trebuie să ne aducem aminte de ele, deoarece amintirea lor este īn stare să ne mişte sufletul şi să ne īndemne să iubim cu putere pe Dumnezeu. Cīnd Simon fariseul a fost īntrebat de Domnul care din cei doi datornici īl va iubi mai mult pe cămătar, a spus: Socotesc că cel căruia i-a iertat mai mult, Domnul i-a răspuns: Drept ai judecat! (Luca 7, 43). Atunci vom cunoaşte cīt de covīrşitor este harul lui Dumnezeu faţă de noi, atunci vom pleca ochii spre pămīnt, atunci ne vom smeri, cīnd ne vom gīndi la mulţimea păcatelor noastre trecute. Cu cīt avem conştiinţa că am săvīrşit păcate mai mari, cu atīt ni se va muia mai mult sufletul. Pavel īşi aducea aminte de păcatele lui de dinainte de botez, noi īnsă nu voim să ne aducem aminte de cele săvīrşite după botez, care aduc după ele mare primejdie şi pe care avem īndatorirea de a le cerceta. Dimpotrivă, dacă ne vine vreodată īn minte amintirea vreunui păcat, īndată īl alungăm, căci nu vrem ca aceasta să ne tulbure conştiinţa nici chiar pentru puţină vreme. Şi totuşi, păcatele ni se nasc din această plăcere nefolositoare pe care o facem sufletului. Fiind atīt de nesimţitori şi atīt de molatici, pe de o parte nici nu mai putem să ne mărturisim păcatele de mai īnainte (cum putem să le mai mărturisim, odată ce ne-am obişnuit să nu le suferim nici amintirea?), iar pe de altă parte sīntem cu totul gata de a săvīrşi pe viitor altele. Bine ar fi să avem veşnic īn noi trează amintirea păcatelor noastre! Frica de Dumnezeu să ne zguduie necontenit mintea, spre a putea alunga moliciunea şi uşurătatea sufletului nostru! Căci, dacă tăiem şi acest frīu, cine va mai opri sufletul să se īndrepte fără teamă spre prăpastie şi să cadă īn adīncul pierzării? Pentru asta dreptul David īşi punea necontenit īnaintea ochilor pedeapsa viitoare, pentru asta plīngea, pentru asta suspina; plīngea şi suspina cu amar. […]

Aşa făcea şi David: astfel de gīnduri īi frămīntau necontenit mintea. Gīndindu-se la binefacerile lui Dumnezeu, zicea: Ce este omul ca să-l pomeneşti, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? Micşoratu-l-ai cu puţin faţă de Īngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai īncununat (Psalmi 8, 4-5). Īşi uitase atīt de mult faptele sale bune, īncīt, după ce dăduse dovadă de o covīrşitoare īnţelepciune, spunea: Ce sīnt eu, Doamne al meu, Doamne? Ce este casa tatălui meu, că m-ai iubit pīnă īntr-atīta? Sīnt mici toate acestea īnaintea Ta, Doamne al meu, şi Tu ai grăit pentru casa robului Tău că va fi īndelungată. Aceasta este legea omului, Doamne al meu, Doamne, către Tine. Ce va mai adăuga David vorbind cu Tine? (2 Regi 7, 18-20). Avīnd necontenit īn minte faptele bune ale strămoşilor săi, socotea că el este un om de nimic alături cu ei. După ce a spus: Īn Tine au nădăjduit părinţii noştri (Psalmi 21, 4), a adăugat, vorbind de sine: Iar eu sīnt vierme, şi nu om! (Psalmi 21, 6). Atīt avea de limpede īnaintea ochilor nesiguranţa viitorului, īncīt spunea: Luminează-mi ochii mei, ca să nu adorm spre moarte (Psalmi 12, 4). Gīndea că avea să dea socoteală de atīt de multe păcate, īncīt spunea: Curăţeşte păcatul meu, că mult este! (Psalmi 24, 12). […]

Bibliografie: Sfīntul Ioan Gură de Aur. Despre mărginită putere a diavolului. Despre căinţă. Despre necazuri şi biruirea tristeţii, Editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Romāne, Bucureşti, 2002


CUVINTE ALE SFĪNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE POCĂINŢĂ

[...] Ştiind dar acestea, să nu deznădăjduim nici noi, dar nici să ne trīndăvim. Amīndouă sīnt pierzătoare. Deznădejdea nu-l lasă pe cel căzut să se scoale, iar trīndăvia īl culcă la pămīnt pe cel īn picioare. Una ne lipseşte de bunătăţile pe care le putem avea, cealaltă nu ne lasă să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trīndăvia ne aruncă jos, chiar de-am fi īn cer, deznădejdea ne pogoară īn adīncul păcatului, dar īndepărtarea deznădejdii ne face să ne ridicăm repede din adīncul acela.

Să-ţi spun cītă putere au şi una, şi alta! Diavolul, la īnceput, a fost bun; trīndăvindu-se şi deznădăjduind, a ajuns atīt de rău, că nu s-a mai putut ridica din răutatea Iui. Că a fost bun, ascultă ce spune Hristos: Văzut-am pe satana ca un fulger căzīnd din cer (Luca 10, 18). Asemănarea cu fulgerul arată şi vieţuirea lui strălucită de mai īnainte, şi iuţeala căderii sale. Pavel a hulit, a prigonit, a ocărīt; dar, pentru că s-a sīrguit şi nu a deznădăjduit, s-a ridicat şi a ajuns asemenea cu Īngerii. Iuda a fost apostol; dar, pentru că s-a trīndăvit, a ajuns vīnzător. Tīlharul, iarăşi, după o atīt de mare răutate, pentru că nu a deznădăjduit, a intrat īnaintea tuturor celorlalţi īn Rai (Luca 23, 43). Fariseul, īncrezīndu-se, a fost pogorīt din īnălţimea faptei sale bune; vameşul, nepierzīndu-şi nădejdea, aşa s-a īndreptat, că a lăsat īn urmă pe fariseu (Luca 18, 10-14).

[...] Ştiindu-le pe acestea, să nu deznădăjduim niciodată! Nici o armă a diavolului nu-i atīt de tare ca deznădejdea! Diavolul nu se bucură atīta cīnd păcătuim, cīt se bucură cīnd deznădăjduim. Ascultă! Pavel s-a temut mai mult de căderea īn deznădejde a desfrīnatului din Corint decīt de păcatul lui. Scriindu-le corintenilor, le grăia aşa: Īndeobşte se aude că la voi este desfrīnare, şi aşa desfrīnare cum nici la păgīni nu se pomeneşte (1 Corinteni 5, 1). N-a spus: „cum nici la păgīni nu se săvīrşeşte”, ci: „nu se pomeneşte”, (adică): Fapta pe care păgīnii n-o pot suferi nici cu numele, pe aceea voi īndrăzniţi să o săvīrşiţi. Şi v-aţi semeţit (1 Corinteni 5, 2). Pavel n-a spus: „acela s-a semeţit”, ci, lăsīnd la o parte pe cel ce a păcătuit, vorbeşte cu cei sănătoşi. Aşa cum fac şi doctorii: lasă la o parte pe cei bolnavi şi vorbesc mai mult cu rudele bolnavilor. Corintenii erau vinovaţi de semeţie pentru că nu l-au mustrat pe cel ce păcătuise, nici nu l-au pedepsit. Pavel i-a făcut părtaşi la păcat şi pe corinteni pentru ca să vindece mai repede rana.

Cumplit lucru este să păcătuieşti, dar cu mult mai cumplit să te lauzi cu păcatele! Dacă, lăudīndu-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multă pagubă ai dacă te lauzi cu păcatele; păcatul acesta e mai mare decīt păcatele cu care te lauzi. De aceea spune Domnul: Cīnd veţi face totul, spuneţi: Slugi netrebnice sīntem! (Luca 17, 10). Deci, dacă cei care īndeplinesc toate poruncile trebuie să se smerească, apoi cu mult mai mult cel ce păcătuieşte trebuie să plīngă şi să se numere printre cei din urmă. Aceasta arătīnd-o, Pavel spunea: N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plīngeţi? (1 Corinteni 5, 2). Ce spui, Pavele? A păcătuit altul, şi să plīng eu? Da, răspunde Pavel. Sīntem legaţi unii de alţii ca mădularele de trup. La trup, dacă e rănit piciorul, simte durerea şi capul. Şi ce este mai de preţ decīt capul? Şi totuşi capul uită de vrednicia sa īn timp de nenorocire. Fă şi tu tot aşa! De asta ne şi īndeamnă Pavel să ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să plīngem cu cei ce plīng (Romani 12, 15). De asta le şi spune corintenilor: N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plīngeţi, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a făcut fapta aceasta? (1 Corinteni 5, 2). N-a spus: „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să vă străduiţi?” Dar ce? „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plīngeţi?”, ca şi cum o boală obştească, ciuma, ar fi cuprins toată cetatea. Aproape că le-a spus: E nevoie de rugăciune şi de mărturisire, ca să piară boala din toată cetatea.

Ai văzut cītă frică a atīrnat Pavel deasupra capetelor lor? Deoarece corintenii socoteau că răul se mărgineşte numai la cel ce săvīrşeşte păcatul, de aceea Pavel le trezeşte luarea-aminte, spunīndu-le: Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frămīntătura? (1 Corinteni 5, 6). Cuvintele lui Pavel, au acest īnţeles: Dacă răul īnaintează, va cuprinde şi celelalte mădulare; trebuie deci să vă īngrijiţi de păcatul acesta ca şi cum aţi avea de luat hotărīri cu privire la nişte rele obşteşti. Să nu-mi spui mie că numai acela a păcătuit, ci gīndeşte-te la aceea că răul e un puroi care ameninţă să se īntindă īn tot trupul. Şi după cum, cīnd arde o casă, sar īn ajutor şi se grăbesc şi cei care n-au suferit nici un rău, nu mai puţin decīt cei cu casa aprinsă, ca nu cumva focul să se īntindă şi să ajungă şi la uşile lor, tot aşa şi Pavel īi trezeşte pe corinteni, spunīndu-le: Păcatul săvīrşit īntre voi e un foc; să ieşim īntru īntīmpinarea răului, să stingem focul, īnainte de a cuprinde Biserica! Dacă nu-ţi pasă de păcat, pentru că este īn trupul altuia, află că şi tu eşti bolnav, căci acela este mădular al īntregului trup. Dar gīndeşte-te şi la aceea că, dacă trīndăveşti, dacă treci cu vederea răul, răul te va cuprinde şi pe tine. Deci, dacă nu pentru fratele tău, fii treaz măcar pentru tine! Opreşte ciuma, pune stavilă puroiului, zăgăzuieşte īntinderea lui! Acestea şi mai multe ca acestea spunīndu-le şi poruncindu-le să-l dea satanei (1 Corinteni 5, 5), mai tīrziu, pentru că s-a schimbat şi a ajuns mai bun, Pavel le-a spus: Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai mulţi. (2 Corinteni 2, 6). Īntăriţi īn el dragostea! (2 Corinteni 2, 8). Uită-te cītă stăruinţă pune acum Pavel ca să-l īmpreune şi să-l alipească iarăşi de turmă, pentru că mai īnainte īl arătase ca duşman şi vrăjmaş obştesc tuturor, pentru că-l izgonise din turmă şi-l tăiase din trupul Bisericii! Nu le-a spus simplu: „Iubiţi-l!”, ci: „Īntăriţi īn el dragostea!” adică: Arătaţi-i prietenie trainică şi statornică, dragoste fierbinte, īnflăcărată, care să cumpănească ura voastră de mai īnainte; purtaţi-vă cu el cu bunăvoinţă!

Spune-mi, Pavele, ce s-a īntīmplat? Nu l-ai dat satanei? Da, dar nu ca să rămīnă īn mīinile satanei, ci ca să-l scap iute de tirania satanei. După cum spuneam mai īnainte, uită-te cīt se temea Pavel de deznădejde, ca de o armă puternică a diavolului. Spunīnd: Īntăriţi īn el dragostea!, a adăugat şi pricina: ca nu cumva să fie doborīt de mai multă tristeţe unul ca acesta (2 Corinteni 2, 7). Oaia e īn gura lupului - spune Pavel - să-l ajungem! Să i-o luăm din gură, īnainte de a mīnca şi strica mădularul nostru! Corabia este īn mijlocul furtunii, să ne grăbim s-o scăpăm, īnainte de a se scufunda! După cum corabia se scufundă cīnd marea se ridică şi valurile se īnalţă de pretutindeni, tot aşa şi sufletul se īnăbuşă iute, dacă nu are pe cineva să-i īntindă mīna de ajutor cīnd e īnconjurat de pretutindeni de tristeţe; căci tristeţea, mīntuitoare pentru iertarea păcatelor, e pierzătoare cīnd depăşeşte măsura.

Uită-te cu cītă limpezime a grăit Pavel! N-a spus: „Să nu-l piardă diavolul!” Dar ce? ...ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei (2 Corinteni 2, 11). Iar lăcomia este dorire de bunuri străine. Arătīnd deci că păcătosul din Corint a scăpat de diavol şi că, prin pocăinţă, a ajuns iar īn turma lui Hristos, Pavel a spus: „... ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei.” Dacă diavolul mai pune gheara pe el - vrea să spună Pavel - atunci răpeşte mădularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos. Căci acela, prin pocăinţă, lepădase păcatul. Pavel ştia ce a făcut diavolul cu Iuda. De aceea s-a temut să nu se īntīmple acelaşi lucru şi cu păcătosul din Corint. Dar ce a făcut diavolul cu Iuda? Iuda s-a pocăit, că a zis: Am păcătuit, vīnzīnd sīnge nevinovat! (Matei 27, 4). Diavolul a auzit cuvintele acestea; ştia că ele īl pun pe Iuda pe calea cea bună, că īl duc la mīntuire, şi s-a temut să nu se schimbe. Că-şi spunea diavolul: „Are Stăpīn iubitor de oameni; a plīns pentru el şi l-a sfătuit īn fel şi chip, cīnd avea de gīnd să-L vīndă. Oare nu-l va primi cu mult mai mult acum, cīnd se pocăieşte? Īl trăgea la El şi-l chema cīnd n-avea de gīnd să se īndrepte. Oare nu-l va trage cu mult mai mult la El acum, cīnd īl vede că se īndreaptă şi-şi recunoaşte păcatul? Că pentru asta a şi venit să Se răstignească!” Şi ce-a făcut atunci diavolul? I-a tulburat sufletul lui Iuda: i-a īntunecat mintea cu o tristeţe peste măsură de mare, l-a prigonit, l-a alergat pīnă l-a dus la spīnzurătoare (Matei 27, 5). L-a scos din viaţa aceasta şi l-a lipsit şi de rīvna de a se pocăi. Dacă trăia, s-ar fi mīntuit şi el. Dovadă, răstignitorii. Dacă Domnul a mīntuit pe cei ce L-au ridicat pe cruce, dacă, pe cruce fiind, īl ruga pe Tatăl şi-I cerea să le ierte fapta lor īndrăzneaţă (Luca 23, 34), este lămurit că l-ar fi primit şi pe vīnzător cu toată dragostea, dacă s-ar fi pocăit cum trebuie. Iuda īnsă, doborīt de o tristeţe peste măsură de mare, n-a vrut să se folosească de leacul pocăinţei. Pavel, deci, temīndu-se de asta, sileşte pe corinteni să smulgă pe om din gura diavolului.

Dar pentru ce trebuie să vorbesc eu de cele petrecute īn Corint? Petru, după ce se īmpărtăşise cu Sfintele Taine, s-a lepădat de trei ori de Domnul (Matei 26, 69-74), dar, plīngīnd, şi-a şters tot păcatul (Matei 26, 75). Pavel a prigonit, a hulit, a ocărīt; şi nu numai pe Cel răstignit, ci a prigonit şi pe toţi cei ai lui Hristos; dar, pocăindu-se, a ajuns Apostol. Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puţin prilej şi ne iartă mulţime de păcate. [...] Nu-ţi cere nimic altceva decīt numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: Spune tu păcatele tale īntīi, ca să te īndreptezi! (Isaia 43, 26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvīnt, fii sincer faţă de păcat şi spune: Am păcătuit!

Dar de unde ştiu - mi se poate spune - că, dacă spun eu īntīi păcatul, scap de păcat? Am īn Scriptură pilde de oameni care şi-au spus păcatul şi au scăpat de el; dar şi de oameni care nu l-au spus şi au fost osīndiţi. Cain a ucis pe Abel, fratele său, pentru că īl pizmuia. Omorul a urmat invidiei. L-a luat cu el la cīmp şi l-a ucis (Facere 4, 8). Ce i-a spus Dumnezeu? Unde este Abel, fratele tău? (Facere 4, 9). Cel Care le ştie pe toate īntreabă nu pentru că nu ştie, ci ca să atragă pe ucigaş la pocăinţă. Că l-a īntrebat ştiind de ucidere, o arată īnsăşi īntrebarea: „Unde-i Abel, fratele tău”? Iar Cain i-a răspuns: „Nu ştiu. Sīnt eu oare păzitorul fratelui meu?” (Facere 4, 9). Fie, nu eşti păzitorul lui! Dar pentru ce eşti ucigaşul lui? Nu l-ai păzit, dar pentru ce l-ai ucis? Mărturiseşti asta? Atunci eşti vinovat şi că nu l-ai păzit. Ce i-a spus Dumnezeu? Glasul sīngelui fratelui tău strigă către Mine din pămīnt! (Facere 4, 10). L-a mustrat īndată şi i-a dat şi pedeapsa, nu atīt pentru omor, cīt pentru īndrăzneală. Că Dumnezeu nu urăşte atīt de mult pe cel ce păcătuieşte, cīt pe cel ce se poartă cu neruşinare. Fără īndoială, Dumnezeu nu l-a primit pe Cain cīnd a venit la pocăinţă, pentru că nu a spus el īntīi păcatul. Căci, ce spune Cain? Mai mare este păcatul meu decīt a mi se ierta (Facere 4, 13), īn loc să spună: Am făcut mare păcat! Nu sīnt vrednic să mai trăiesc! Şi ce-i răspunde Dumnezeu? Gemīnd şi tremurīnd vei fi pe pămīnt! (Facere 4, 12). Şi i-a dat o pedeapsă cumplită şi grea: N-am să te ucid - i-a spus Dumnezeu - ca să nu se dea uitării adevărul, dar am să te fac lege citită de toţi, ca nenorocirea ta să ajungă mamă filosofiei! Şi pribegea Cain, lege īnsufleţită, stīlp mişcător şi tăcut, dar slobozind glas mai puternic decīt glasul trīmbiţei, că spunea: Să nu mai facă cineva aceasta, ca să nu păţească la fel! A primit pedeapsă pentru neruşinarea lui. Nu şi-a spus păcatul, dar i-a fost dovedit şi a fost osīndit pentru păcat. Dacă şi-ar fi mărturisit singur păcatul, şi-ar fi şters el mai īntīi păcatul.

Dar, ca să vezi că aşa stau lucrurile, să-ţi spun de un altul care, spunīndu-şi el mai īntīi păcatul, şi-a şters păcatul. Să venim la David, Proorocul şi īmpăratul. Dar mie īmi place mai mult să-l numesc Prooroc, īmpărat a fost īn Palestina, Prooroc īnsă, pīnă la marginile lumii. Domnia lui a ţinut cītăva vreme, dar proorocia lui are cuvinte nemuritoare. Mai degrabă se va stinge soarele decīt să fie date uitării cuvintele lui David. David a săvīrşit şi prea-curvie, şi omor. A văzut - spune Scriptura - o femeie frumoasă făcīnd baie şi s-a īndrăgostit de ea (2 Regi 11, 2). Gīndul şi l-a prefăcut apoi īn faptă, şi a căzut Proorocul īn prea-curvie, mărgăritarul īn mocirlă. Şi nu-şi dădea seama că păcătuise, atīt era de īmpătimit. Vizitiul se īmbătase şi trăsura mergea anapoda. Ceea ce sīnt vizitiul şi trăsura, aceea sīnt sufletul şi trupul: de-ţi este īntunecat sufletul, trupul se rostogoleşte īn mocirlă; cītă vreme vizitiul e treaz, aleargă şi trăsura bine; cīnd vizitiului i se slăbesc puterile şi nu mai e stăpīn pe hăţuri, ajunge şi trăsura īn prăpastie. Aşa şi cu omul: atīta vreme cīt sufletul e treaz şi priveghează, este şi trupul curat; dar, cīnd sufletul se īntunecă, se rostogoleşte şi trupul īn mocirlă, īn plăcere. Ce a făcut David? A prea-curvit! Nu şi-a dat seama şi nici altul nu i-a atras luarea-aminte. Şi a făcut asta cīnd era cu părul alb! Ca să vezi că nici bătrīneţea nu ţi-e de folos, de eşti nepăsător, după cum nici tinereţea nu te poate vătăma, de eşti cu mintea trează. Fapta bună nu atīrnă de vīrstă, ci de voinţă şi gīnd. Daniel era de doisprezece ani şi era judecător, iar bătrīnii, īnvechiţi īn zile, urzeau fapta de curvie (Istoria Suzanei 1, 1-64). Bătrīnilor nu le-a folosit bătrīneţea, nici pe Daniel nu l-a vătămat tinereţea. Şi ca să vezi că nu vīrsta, ci voinţa şi gīndul sīnt totul, uită-te la David. David era cu părul alb, şi a căzut īn prea-curvie şi a săvīrşit omor. Sufletul lui era īntr-o stare ca aceea că nici nu-şi dădea seama că a păcătuit. Mintea conducătoare era beată de neīnfrīnare.

Ce a făcut Dumnezeu? A trimis la el pe Proorocul Natan. Proorocul se duce la Prooroc. Aşa se īntīmplă şi cu doctorii: cīnd un doctor se īmbolnăveşte, e nevoie de alt doctor. Tot aşa şi aici: un prooroc păcătuise, şi un alt prooroc i-a adus doctoriile. A venit dar la el Natan. Nu l-a mustrat de cum a intrat pe uşă şi nu i-a spus: Nelegiuitule, blestematule, prea-curvarule, ucigaşule! Ai primit de la Dumnezeu atīt de mari cinstiri, şi tu ai călcat īn picioare poruncile Lui! Natan nu i-a grăit aşa, ca să nu-l facă mai īndărătnic. Că faci īndărătnic pe păcătos cīnd īi dai īn vileag păcatul. S-a dus dar la el şi-i ţese toată drama. Ce-i spune? Am să-ţi spun, īmpărate, o pricină de judecată! Erau un bogat şi un sărac. Cel bogat avea multe turme şi cirezi; săracul avea numai o mieluşea, care bea din paharul lui, mīnca la masa lui şi dormea la şoldul lui (2 Regi 12, 1-3). Prin aceste cuvinte, Proorocul voia să arate cīt de mult ţinea soţul la soţia sa. Şi a venit un străin la bogat; bogatul şi-a cruţat vitele sale, şi a luat mieluşeaua săracului şi a tăiat-o (2 Regi 12, 4). Ai văzut cum ţese aici drama, ţinīnd ascuns cuţitul? Ce a răspuns īmpăratul? Socotind că hotărăşte īmpotriva altuia, a rostit o osīnda foarte aspră. Aşa sīnt oamenii: īmpotriva altora rostesc cu plăcere şi cu asprime osīndele. Ce sentinţă a dat David? Viu este Domnul - a spus el - vrednic de moarte este un om ca acesta! Să dea īnapoi patru mieluşele pentru una! (2 Regi 12, 5-6). Natan ce-a făcut? N-a mai acoperit multă vreme buboiul, ci l-a descoperit īndată şi l-a tăiat repede cu cuţitul, ca să nu-i scape simţirea durerii: Tu eşti acela, īmpărate! (2 Regi 12, 7) - i-a spus Proorocul. Ce-a răspuns īmpăratul? Am păcătuit īnaintea Domnului! (2 Regi 12, 13). N-a răspuns: Cine eşti tu, de mă mustri pe mine? Cine te-a trimis să te răsteşti la mine? De unde īndrăzneala asta, ca să-mi vorbeşti aşa? N-a grăit aşa, ci şi-a recunoscut păcatul. Ce-a spus? Am păcătuit īnaintea Domnului! Ce i-a răspuns Natan? Şi Domnul a iertat păcatul tău! (2 Regi 12, 13). Pentru că te-ai osīndit singur - īi spune Dumnezeu - īţi iert vina. Te-ai mărturisit din inimă, ţi-ai şters păcatele, ţi-ai dat singur osīnda, şi Eu am ridicat osīnda! Ai văzut că s-a īmplinit ce este scris: Spune tu păcatele tale īntīi, ca să te īndreptezi\ (Isaia 43, 26). Ce oboseală este să-ţi spui tu īntīi păcatul?

Ai şi o altă cale de pocăinţă! Care-i aceea? Să-ţi plīngi păcatul! Ai păcătuit? Plīngi, şi ţi-ai şters păcatul! Este vreo oboseală? Nu! Nu-ţi cer mai mult decīt să-ţi plīngi păcatul! Nu-ţi spun să străbaţi oceane, nici să te cobori īn porturi, nici să călătoreşti, nici să pleci la drum lung, nici să scoţi din pungă bani, nici să străbaţi valuri sălbatice. Dar ce? Plīnge-ţi păcatul! Dar de unde ştiu că, dacă-mi plīng păcatul, mi-l şi şterg? Ai şi pentru asta dovadă din dumnezeiasca Scriptură. Era un īmpărat, Ahav. Om drept şi acesta, după cum mărturiseşte Scriptura. Dar mīnat de Izabela, femeia lui, a īmpărăţit rău. Ahav a poftit via unui oarecare Nabot Isreeliteanul şi a trimis la el zicīnd: „Dă-mi via ta, că o poftesc, şi-ţi dau pe ea sau bani, sau alt loc īn schimb! Nabot i-a zis: Să nu mi se īntīmple să-ţi vīnd moştenirea părinţilor mei!” Ahav poftea mai departe via, dar nu voia să-l silească. Din pricina asta a căzut Ahav īn mare tristeţe. Izabela, femeie neruşinată, necurată şi blestemată, a venit la el şi i-a spus: „Pentru ce eşti trist şi nu mănīnci? Scoală şi mănīncă! Te voi face eu să moşteneşti via lui Nabot Isreeliteanul!” Şi a scris o scrisoare, ca din partea īmpăratului, către bătrīni, īn care spunea: Rīnduiţi post şi puneţi bărbaţi mincinoşi īmpotriva lui Nabot, care să dea mărturie că Nabot a hulit pe Dumnezeu şi pe īmpărat (3 Regi 21, 1-10). O post plin de cumplită fărădelege! A rīnduit post ca să săvīrşească ucidere! Şi ce s-a īntīmplat? Nabot a fost lovit cu pietre şi a murit. Izabela, cīnd a auzit, i-a spus lui Ahav: Scoală-te, să moştenim via, că a murit Nabot! Ahav, la īnceput, s-a īntristat, dar mai pe urmă s-a dus şi a luat īn stăpīnire via. Dumnezeu l-a trimis la Ahav pe Ilie Proorocul. Du-te - i-a spus Dumnezeu - şi spune-i lui Ahav: Pentru că ai ucis şi ai moştenit, se va vărsa sīngele tău, şi cīinii vor linge sīngele tău şi desfrīnatele se vor spăla īn sīngele tău! (3 Regi 21, 19). Mīnia e dumnezeiască, hotărīrea luată, osīnda, ca şi īmplinită. Şi uită-te unde-l trimite Dumnezeu pe Ilie! La via luată de la Nabot! (3 Regi 21, 18). Unde s-a săvīrşit nelegiuirea, acolo şi pedeapsa. Şi ce a spus Ahav? Cīnd Ahav l-a văzut pe Ilie, i-a spus: M-a găsit duşmanul meu! (3 Regi 21, 20), īn loc de: M-ai găsit vinovat că am păcătuit! Acum ai pricină să mă loveşti! „M-a găsit duşmanul meu!” Mereu īl mustrase Ilie pe Ahav. Acum, ştiind că a păcătuit, i-a spus: Mereu m-ai mustrat, dar acum pe bună dreptate mă loveşti! Ştia că păcătuise. Şi Ilie īi citeşte cu voce tare hotărīrea lui Dumnezeu: Acestea zice Domnul - īi spune Ilie - pentru că ai ucis şi ai moştenit, şi ai vărsat sīnge de bărbat drept, tot aşa se va vărsa sīngele tău, şi cīinii īl vor linge şi desfrīnatele se vor spăla īn sīngele tău. La auzul acestor cuvinte, Ahav s-a īntristat şi a plīns pentru păcatul lui. Şi-a recunoscut păcatul şi a şters hotărīrea rostită de Dumnezeu īmpotriva lui.

Dar Dumnezeu l-a lămurit mai īntīi pe Ilie pentru ce a schimbat hotărīrea, ca să nu pară Proorocul mincinos şi să păţească ce-a păţit Iona. Că la fel s-a īntīmplat şi lui Iona. Dumnezeu i-a spus: Du-te, predică īn cetatea Ninive, īn care locuiesc o sută douăzeci de mii de oameni, fără femei şi copii, şi spune-le; īncă trei zile, şi Ninive va fi nimicită (Iona 3, 4). Dar Iona n-a vrut să plece, că ştia iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Şi ce-a făcut? A fugit! Căci īşi spunea: Eu, Doamne, am să mă duc să le predic, īnsă ai să Te īntorci, pentru că eşti iubitor de oameni, iar eu am să fiu ucis ca Prooroc mincinos. Marea l-a primit pe Iona, dar nu l-a ascuns, ci l-a dat īnapoi pămīntului şi l-a adus iarăşi sănătos şi teafăr īn Ninive. Marea l-a apărat ca un prieten care-şi apără prietenul. S-a coborīt Iona să fugă - spune Scriptura - şi a găsit o corabie care mergea la Tarsis. A plătit drumul şi s-a suit īn ea (Iona 1, 3). Unde fugi, Iona? Te duci īn alt pămīnt? Dar al Domnului este pămīntul şi plinirea lui (Psalmi 23, 1). Sau īn mare? Dar nu ştii că a Lui este marea şi că El a făcut-o? (Psalmi 94, 5). Sau īn cer? Dar n-ai auzit pe David spunīnd: Voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale (Psalmi 8, 3)? Totuşi, stăpīnit de frică, lui Iona i se părea că fuge. Dar nu-i cu putinţă să fugi de Dumnezeu. Şi aşa, după ce marea l-a dat īnapoi, şi a venit īn Ninive, a predicat spunīnd: „Īncă trei zile, şi Ninive va fi nimicită! Şi - ca să vezi că asta avea Iona īn minte cīnd a fugit, anume că lui Dumnezeu, fiind iubitor de oameni, īi va părea rău de răul ce-l grăise despre niniviteni şi că el are să fie socotit Prooroc mincinos - o arată Iona īnsuşi. După ce a predicat īn Ninive, a ieşit din oraş şi se uita să vadă ce are să se īntīmple. Cīnd a văzut că au trecut trei zile şi ameninţarea lui nu s-a īnfăptuit, atunci a gīndit ce gīndise mai īnainte şi a spus: Oare nu sīnt acestea cuvintele pe care le spuneam eu, că Dumnezeu este milostiv, şi īndelung-răbdător şi-I pare rău de răutăţile oamenilor?

Deci, ca să nu păţească Ilie ce păţise Iona, Dumnezeu īi spune lui Ilie pricina pentru care l-a iertat pe Ahav. Ce-i spune Dumnezeu lui Ilie? Ai văzut cīt a plīns Ahav şi cīt de trist a plecat din faţa Mea? Nu voi face după răutatea lui (3 Regi 21, 29). Vai, Stăpīnul se face avocatul robului! Dumnezeu īşi īndreptăţeşte īnaintea unui om purtarea Lui faţă de alt om! Să nu socoteşti - i-a spus Dumnezeu lui Ilie - că fără temei l-am iertat! Nu! Şi-a schimbat purtarea, de aceea Mi-am schimbat şi Eu mīnia. Mi-am potolit-o. Nici tu să nu te socoteşti un Prooroc mincinos! Ai grăit adevărul. Dacă Ahav nu-şi schimba purtarea, avea să sufere osīnda. Dar el şi-a schimbat purtarea şi Mi-am potolit şi Eu mīnia. Şi a zis Dumnezeu către Ilie: Ai văzut cīt a plīns Ahav şi cīt de īndurerat a plecat? Nu voi face după mīnia Mea! Ai văzut că plīnsul şterge păcatele?

Ai şi o a treia cale de pocăinţă. Ţi-am vorbit de multe căi de pocăinţă, pentru ca, prin felurimea căilor, să-ţi fac uşoară mīntuirea. Care este aceasta, a treia cale de pocăinţă? Smerenia. Smereşte-te, şi ţi-ai şters şiruri de păcate! Ai şi pentru aceasta dovadă din dumnezeiasca Scriptură, pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18, 10-14). S-au suit, spune Domnul, fariseul şi vameşul la biserică să se roage. Şi a īnceput fariseul să-şi īnşire faptele bune: Eu nu sīnt un păcătos ca toată lumea - spune el - şi ca vameşul acesta! Suflete ticălos şi nefericit! Ai osīndit toată lumea, pentru ce-l mai īndurerezi pe cel de līngă tine? Nu te mulţumeşti cu īntreaga lume decīt dacă osīndeşti şi pe vameş? Pe toţi i-ai hulit, pe nici un om n-ai cruţat! Eu nu-s ca toată lumea - spui tu - nici ca vameşul acesta! Postesc de două ori pe săptămīnă, dau zeciuială din averile mele săracilor! Cuvinte de laudă rostea! Om ticălos! Fie, ai osīndit īntreaga lume, pentru ce loveşti şi īn vameşul de līngă tine? Nu te saturi cu hulirea īntregii lumi decīt dacă osīndeşti şi pe cel de līngă tine? Ce-a făcut vameşul? A auzit tot ce spunea fariseul, dar n-a zis: Cine eşti tu, de spui unele ca acestea despre mine? De unde-mi ştii viaţa? N-am crescut īmpreună! N-am trăit la un loc, n-am fost unul līngă altul! Cine dă mărturie de faptele tale bune? Pentru ce te lauzi singur? Pentru ce te cinsteşti singur? Nici un cuvīnt din acestea nu a grăit vameşul, ci, plecīndu-şi capul la pămīnt, s-a īnchinat şi a spus: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Vameşul s-a smerit, şi a ajuns drept. Fariseul s-a pogorīt de la biserică pierzīndu-şi dreptatea. Vameşul s-a pogorīt dobīndind dreptatea. Şi totuşi, aceea nu era smerenie. Atunci e smerenie, cīnd unul mare se micşorează pe sine. Fapta vameşului nu era smerenie, ci adevăr, adevărate erau cuvintele lui că era păcătos.

[...] Vrei să vezi cine-i smerit? Uită-te la Pavel, cel cu adevărat smerit, la Pavel, dascălul lumii, oratorul cel duhovnicesc, vasul alegerii (Faptele Apostolilor 9, 15), limanul cel neīnviforat, turnul cel neclătinat, omul cel mic la trup care a īnconjurat lumea, şi a īnconjurat-o ca şi cum ar fi avut aripi; uită-te la cel smerit, la cel neiscusit (2 Corinteni 11, 6) şi filozof, la cel sărac şi bogat! Pe Pavel īl numesc cu adevărat smerit, pe cel care a trecut prin mii şi mii de osteneli, pe cel care a avut mii şi mii de biruinţe īmpotriva diavolului, pe cel care propovăduia şi zicea: Harul Lui īn mine n-a fost zadarnic, dar m-am ostenit mai mult decīt toţi (1 Corinteni 15, 10). Omul care a īndurat īnchisori, lovituri, bătăi; omul care, cu epistolele sale, a vīnat lumea; omul care a fost chemat cu glas ceresc; omul acela se smereşte, spunīnd: Eu sīnt cel mai mic dintre Apostoli, care nu sīnt vrednic să mă numesc Apostol (1 Corinteni 15, 9). Ai văzut măreţia smereniei? Ai văzut pe Pavel smerindu-se, numindu-se cel mai mic? Eu sīnt - spune el - cel mai mic dintre Apostoli, care nu sīnt vrednic să mă numesc Apostol. Atunci e smerenie cu adevărat, cīnd te smereşti īn toate şi te numeşti cel mai mic. Gīndeşte-te cine a fost cel ce a spus aceste cuvinte! Pavel, cetăţeanul cerului, cel de formă īmbrăcat cu trup, stīlpul Bisericii, Īngerul cel pămīntesc, omul cel ceresc.

[...] Haide dar acum să mergem mai departe, şi să vă pun īn faţă a patra cale de pocăinţă. Care-i aceasta? Milostenia, īmpărăteasa faptelor bune, aceea care duce iute pe oameni īn bolţile cerurilor, apărătoarea noastră prea-bună.

Mare lucru este milostenia. De aceea şi Solomon striga: Mare lucru este omul şi de preţ bărbatul milostiv (Pilde 20, 6). Mari sīnt aripile milosteniei: străbate văzduhul, lasă īn urmă luna, īntrece razele soarelui, se urcă pīnă īn bolţile Cerurilor. Dar nici acolo nu se opreşte, ci lasă īn urmă şi cerul, şi popoarele de Īngeri, şi cetele de Arhangheli şi toate Puterile cele de sus, şi se īnfăţişează chiar īnaintea tronului celui īmpărătesc. Află asta chiar din Scriptură, care zice: Cornelie, rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit īnaintea lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 10, 4). Cuvintele „īnaintea lui Dumnezeu” īnseamnă: De-ai avea multe păcate, nu te teme, că ai milostenia apărătoare! Nici una dintre Puterile cele de sus nu-i va sta īmpotrivă. Milostenia īşi cere datoria, stīnd cu poliţa īn mīnă. Īnsuşi Stăpīnul ne-o spune: Cel care va face unuia dintre aceştia prea-mici, Mie Mi-a făcut (Matei 25, 40). Milostenia deci īţi uşurează toate păcatele tale, oricīte ai avea.

[...] Ai un bănuţ? Cumpără cerul cu el! Nu că cerul e ieftin, ci că Stăpīnul e bun! Nu ai un bănuţ? Dă un pahar de apă rece. Cel ce va da un pahar de apă rece unuia dintre aceştia prea-mici, pentru Mine, nu-şi va pierde plata lui! (Matei 10, 42). Cerul e neguţătorie bună, iar noi o uităm. Dă o bucată de pīine şi ia Raiul! Dă lucruri mici şi ia lucruri mari! Dă cele pieritoare şi ia pe cele nepieritoare! Dă pe cele stricăcioase şi ia pe cele nestricăcioase! Dacă ar fi iarmaroc şi toate mărfurile din iarmaroc ar fi ieftine, de-ar fi acolo belşug de bucate şi toate la preţ de nimica, oare n-ai vinde tot ce ai, n-ai nesocoti toate celelalte treburi şi nu te-ai duce să faci īn iarmaroc bună neguţătorie? Arătaţi atīta grabă pentru nişte lucruri pieritoare, dar vă trīndăviţi atīta şi vă descurajaţi cīnd e vorba să cumpăraţi lucruri nemuritoare!? Dă săracului, pentru ca, chiar dacă tu vei tăcea, să vorbească pentru tine mii şi mii de guri, să stea de faţă milostenia şi să te apere! Răscumpărare de suflet este milostenia! De aceea - după cum īnaintea uşilor bisericii sīnt vase pline cu apă, ca să vă spălaţi mīinile - tot aşa, īn afara bisericii, stau săracii, ca să vă spălaţi mīinile sufletului. Ţi-ai spălat mīinile trupului cu apă? Spală-ţi şi mīinile sufletului cu milostenia! Nu-mi spune că eşti sărac. O văduvă, săracă lipită pămīntului, a găzduit pe Ilie (3 Regi 17, 9-24); sărăcia nu i-a fost piedică, ci l-a primit cu multă bucurie; de aceea a şi primit īn schimb roade frumoase şi a secerat spicul milosteniei. Dar poate că unul dintre cei ce mă ascultă īmi va spune: Adu-mi şi mie īn casă pe Ilie! Pentru ce ceri pe Ilie? Īţi aduc īn casă pe Stăpīnul lui Ilie, şi totuşi nu-I dai de mīncare! Dacă ar veni Ilie, cum l-ai găzdui? Porunca lui Hristos, Stăpīnul tuturor, este aceasta: Cel care va face unuia dintre aceştia prea-mici, Mie Mi-a făcut (Matei 25, 40). Dacă un īmpărat ar chema pe cineva la masă şi ar spune slugilor din jurul lui: Mulţumiţi-l pe omul acesta cu de toate, ca pe mine, că omul acesta mi-a dat de mīncare şi m-a găzduit pe cīnd eram īn sărăcie, mi-a făcut mult bine īn vremea strīmtorării mele! - care din cei din jurul īmpăratului nu şi-ar cheltui toţi banii cu omul acela căruia īmpăratul īi era dator să-i mulţumească? Oare n-ar căuta fiecare să-i pună totul īnaintea lui şi să se īmprietenească cu el? Aţi văzut puterea cuvīntului īmpărătesc? Dacă are atīta preţ cuvīntul unui īmpărat muritor, gīndeşte-te ce preţ va avea īn ziua aceea cuvīntul lui Hristos! Īn faţa Īngerilor şi a tuturor Puterilor cereşti, Hristos va spune: Omul acesta M-a găzduit, pe pămīnt, omul acesta Mi-a făcut de mii şi mii de ori bine, omul acesta m-a adunat de pe drumuri, pe cīnd eram străin! Gīndeşte-te la īndrăznirea omului acestuia īnaintea Īngerilor, la lauda lui īnaintea Puterilor celor de sus! Cum să nu aibă īndrăznire mai mare decīt Īngerii acela despre care Hristos dă mărturie?

Mare lucru este, dar, milostenia, fraţilor! Să o īmbrăţişăm, căci n-are seamăn pe lume. E īn stare să şteargă păcatele şi să alunge de la noi osīnda! Pe cīnd tu taci, ea e de faţă şi te apără! Dar - mai bine spus - pe cīnd tu taci, mii şi mii de glasuri mulţumesc pentru tine. Atītea bunătăţi avem de pe urma milosteniei, şi noi o uităm şi ne trīndăvim! Dă pīine după puterea ta! N-ai pīine? Dă un bănuţ! N-ai nici un bănuţ? Dă un pahar cu apă rece! N-ai nici atīt? Plīngi īmpreună cu cel īndurerat şi ţi-ai luat plata. Fapta făcută de silă n-are plată, ci fapta făcută de bunăvoie.

[...] Mare lucru este fecioria! Cīnd are īnsă ca soră milostenia, nici o primejdie n-o doboară, e mai presus de toate! De aceea fecioarele acelea n-au intrat īn cămara de nuntă, pentru că n-au avut şi milostenia pe līngă feciorie (vezi Matei 25, 1-12, n. n.). Vrednice de multă ruşine sīnt cuvintele ce vi le spun, fecioarelor: Aţi biruit plăcerea, dar n-aţi dispreţuit banii! V-aţi lepădat de lume, dar vi-s dragi banii, chiar cīnd sīnteţi răstignite pentru lume! De-aţi fi poftit bărbat, păcatul nu v-ar fi fost atīt de mare! Pofteaţi ceva ce era de aceeaşi fiinţă cu voi. Dar aşa, vina vă e mai mare, că aţi poftit ceva străin de voi. Fie, femeile măritate īşi mai găsesc īn copii o scuză pentru nemilostivirea lor! Cīnd le spui: Dă-mi milostenie!, pot să-ţi răspundă: Am copii şi nu pot! Totuşi, gīndeşte-te, femeie, Dumnezeu ţi-a dat copii şi ai primit rod al pīntecelui tău ca să fii omenoasă, nu neomenoasă! Nu face din temeiul omeniei temei de neomenie! Vrei să laşi frumoasă moştenire copiilor tăi? Lasă-le milostenia, ca toţi să te laude şi să laşi pe toate buzele amintirea ta. Dar tu, fecioară, care n-ai copii, ci te-ai răstignit pentru lume, pentru ce strīngi bani? Mi-e īnsufleţit cuvīntul cīnd vorbesc de calea pocăinţei şi de milostenie. Vă spuneam că mare avuţie este milostenia; şi, de la milostenie, cuvīntul m-a dus pe oceanul fecioriei.

Ai dar, iubite, milostenia primită şi mare cale de pocăinţă, īn stare să te izbăvească de şiruri de păcate. Dar mai ai şi o altă cale de pocăinţă, tot atīt de lesnicioasă, prin care poţi scăpa de păcate: rugăciunea. Roagă-te īn fiecare clipă! Nu pregeta a te ruga, nici nu cere cu trīndăveală iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Dumnezeu nu-ţi īntoarce spatele, de-L rogi cu stăruinţă, ci-ţi iartă păcatele şi-ţi īmplineşte cererea. De-ţi īmplineşte cererea, cīnd īl rogi, continuă să-i mulţumeşti, rugīndu-te! De nu ţi-o īmplineşte, stăruie, rugīndu-te, ca să ţi se īmplinească. Să nu spui: M-am rugat mult şi nu mi-a dat ce i-am cerut! Asta, de multe ori, se īntīmplă īn folosul tău. Dumnezeu ştie că eşti trīndav şi nepăsător; ştie că, dacă ţi se īmplineşte cererea, pleci şi nu I te mai rogi; te amīnă tocmai pentru că ştie că ai nevoie să vorbeşti mai des cu El şi să zăboveşti la rugăciune. Dacă, atunci cīnd eşti īn atīta nevoie şi ai atīta trebuinţă, te trīndăveşti şi nu stărui īn rugăciune, ce ai face dacă n-ai avea nevoie de nimic? Deci şi Dumnezeu face asta tot pentru folosul tău: vrea să nu te depărteze de rugăciune. Continuă dar să te rogi şi nu te trīndăvi. Multe poate săvīrşi, iubite, rugăciunea! Nu te īndrepta spre rugăciune ca spre un lucru de mic preţ! Rugăciunea ne iartă păcatele. Dumnezeieştile Evanghelii ne dau īnvăţătura asta.

[...] Cīnd un om păcătuieşte des - şi Dumnezeu īi trece cu vederea păcatele, dar el nu cīştigă nimic de pe urma īndurării lui Dumnezeu şi nu se depărtează de păcat - atunci atrage asupra lui cea mai mare nenorocire, care-l striveşte desăvīrşit, că nu mai are vreme de pocăinţă. Aşa cum s-a īntīmplat cu Faraon. Faraon s-a bucurat de īndelunga-răbdare a lui Dumnezeu şi la īntīia plagă, şi la a doua, şi la a treia, şi la a patra, şi la plăgile de mai tīrziu; dar, pentru că n-a ajuns mai bun, a fost īn sfīrşit strivit şi a pierit cu toată oastea lui (Ieşire 14, 28). Aşa au păţit şi iudeii. De aceea şi Hristos, vrīnd să arate că locuitorii Ierusalimului au să piară şi că Ierusalimul are să fie pustiit, a spus: De cīte ori am voit să adun pe fiii tăi, şi n-ai voit. Iată, vi se lasă casa pustie (Luca 13, 34-35). Mă tem să nu păţim şi noi aşa. Nu ne īnvăţăm minte nici din suferinţele altora, nici din suferinţele noastre. Nu vă spun aceste cuvinte doar vouă, celor acum de faţă, ci şi celor care şi-au pierdut zelul lor de fiecare zi, celor care au uitat necazurile de mai īnainte, celor cărora nu īncetam a le spune, spărgīndu-mi pieptul: După ce vor trece īncercările, să rămīnă īn sufletele noastre amintirea īncercărilor, pentru ca, amintindu-ne necontenit de binefacerea lui Dumnezeu, să mulţumim neīncetat Celui ce ne-a făcut această facere de bine!

Acestea vi le spuneam atunci; vi le spun şi acum; şi, prin voi, acelora. Să urmăm pe Sfinţi, care n-au fost doborīţi de necazuri, dar nici n-au ajuns trīndavi cīnd au avut iarăşi viaţă liniştită, aşa cum au ajuns mulţi dintre noi, ca nişte corăbii uşoare scufundate de orice val. Cīnd a bīntuit sărăcia, eram smeriţi şi cu capul plecat; dar, după ce ne-am īmbogăţit, iarăşi ne-am īngīmfat şi am ajuns neīnchipuit de nepăsători. De aceea vă rog să lăsăm la o parte totul şi să ne punem īn rīnduială sufletele spre mīntuirea fiecăruia dintre noi. Dacă sufletul este īn bună rīnduială, īndurăm cu uşurinţă, de dragul poruncii Stăpīnului şi al nădejdii īn El, foametea, sau boala, sau clevetirea, sau pierderea averilor sau orice altceva. După cum, iarăşi, dacă sufletul nostru nu-i īmpăcat cu Dumnezeu, grijile şi multele supărări ne vor sfīşia viaţa, de-ar curge bogăţia pīrīu, de-am avea copii, de-am avea bani cu nemiluita. Să nu umblăm, dar, după bogăţie, nici să fugim de sărăcie; ci fiecare să ne īngrijim īnainte de toate de sufletul nostru; să-l facem destoinic şi pentru chivernisirea vieţii de aici, şi pentru plecarea de aici. Īncă puţin, şi se va face cercetarea fiecăruia dintre noi, cīnd toţi ne vom īnfăţişa īnaintea īnfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos, īnsoţiţi de faptele noastre, cīnd cu ochii noştri vom vedea, aici, lacrimile orfanului, colo, desfrīnările noastre neruşinate, cu care ne-am īnnebunit sufletele; aici, suspinele văduvelor, colo, purtarea nemiloasă faţă de săraci, jefuirea sărmanilor. Şi nu numai acestea şi cele asemenea acestora, ci şi faptele noastre netrebnice pe care le-am săvīrşit cu mintea. Căci Hristos a spus că este Judecător al gīndurilor, Judecător al cugetelor (Evrei 4, 12); şi, iarăşi, că cercetează inimile şi rărunchii (Psalmi 7, 9); şi, iarăşi, că răsplăteşte fiecăruia după faptele lui (Matei 16, 27). Cuvintele acestea le spune nu numai celor care trăiesc īn lume, ci şi celor care şi-au ridicat chilii īn munţi, ca să ducă acolo viaţă singuratică, pentru că unii ca aceştia nu sīnt datori să-şi păzească numai trupurile de īntinăciunea desfrīnării, ci şi sufletul de orice poftă dră­cească. Apostolul Pavel nu vorbeşte numai femeilor, ci şi bărbaţilor şi īntregii Biserici, spunīnd că cel ce trăieşte īn feciorie trebuie să fie sfīnt şi cu trupul, şi cu duhul (1 Corinteni 7, 34); şi iarăşi: Īnfăţişaţi trupurile voastre .fecioară curată! (2 Corinteni 11, 2). Cum, curată? Neavīnd pată sau zbīrcitură (Efeseni 5, 27). Că şi fecioarele acelea care au avut candelele stinse (Matei 25, 1-12) erau fecioare la trup, dar nu erau curate la inimă; chiar dacă nu le stricase bărbatul, le stricase dragostea de bani; trupul le era curat, dar sufletul le era plin de desfrīnare, de gīnduri rele cuibărite īn el, de dragostea de avuţii, de neomenie, de mīnie, de invidie, de lene, de uitare, de mīndrie. Toate acestea pīngăreau sfinţenia fecioriei lor, de aceea spunea şi Pavel: Fecioara să fie sfīntă şi cu trupul, şi cu duhul (1 Corinteni 7, 34); şi iarăşi: Să se īnfăţişeze fecioară curată lui Hristos (2 Corinteni 11, 2). După cum trupul se strică de desfrīnare, tot aşa şi sufletul se pīngăreşte de gīnduri drăceşti, de īnvăţături rele, de cugete netrebnice. Cel care spune: Sīnt curat la trup! dar poartă īn suflet pizmă fratelui său, acela nu-i curat. Pizma i-a stricat fecioria. Tot aşa, nu-i curat nici cel care umblă după slavă deşartă; dorinţa de slavă i-a stricat fecioria. Odată intrată această patimă īn suflet, fecioria sufletului s-a dus. Cel care urăşte pe fratele său este mai degrabă ucigaş decīt curat la trup şi suflet, decīt fecior. Pe scurt, īşi pierde fecioria orice om stăpīnit de o patimă rea. De aceea, Pavel a izgonit toate aceste amestecuri rele şi ne-a poruncit să fim feciorelnici īn aşa chip, ca să nu primim de bună-voie nici un gīnd vrăjmaş īn sufletul nostru.

Ce să vă mai spun pe līngă acestea? Să vă spun cum putem fi miluiţi de Dumnezeu, cum să ne mīntuim? Să vă spun! Să suim totdeauna īn inima noastră rugăciunea şi roadele ei, adică smerenia şi blīndeţea. Īnvăţaţi de la Mine - spune Hristos - că sīnt blīnd şi smerit cu inima, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre! (Matei 11, 29). Iar David spune: Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima īnfrīntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Nimic nu laudă şi iubeşte atīta Dumnezeu ca sufletul blīnd, smerit şi recunoscător. Ia şi tu aminte, frate! Cīnd vezi că te loveşte şi te supără o nenorocire la care nu te aşteptai, nu alerga la oameni, nu umbla după ajutor omenesc, ci lasă la o parte pe toţi şi aleargă cu mintea la Doctorul sufletelor. Numai Cel ce a plăsmuit inimile noastre deosebi şi cunoaşte toate lucrurile noastre (Psalmi 32, 15), numai Acela poate vindeca inima. El poate să intre īn conştiinţa noastră, să ne atingă inima şi să ne mīngīie sufletul. Dacă nu ne mīngīie El inimile, mīngīierile omeneşti sīnt zadarnice şi fără de folos; după cum, iarăşi, cīnd ne mīngīie Dumnezeu, nu ne poate vătăma nimeni, de ne-ar necăji mii şi mii de oameni. Cīnd Dumnezeu īntăreşte inima, nimeni n-o poate clătina.

Ştiind acestea, iubiţilor, să alergăm totdeauna la Dumnezeu, Care vrea şi poate să ne scape de necazuri şi nenorociri. Cīnd e vorba să rugăm pe oameni, trebuie neapărat să dăm mai īntīi ochii cu portarii lor, să rugăm pe cei iubiţi de ei şi pe linguşitorii lor, să batem cale lungă. Dar, cīnd e vorba să rugăm pe Dumnezeu, nimic din toate acestea! Pe Dumnezeu īl rugăm fără mijlocitori, fără bani, El ne ascultă rugămintea fără cheltuieli. E de-ajuns numai să strigăm din inimă şi să vărsăm lacrimi, ca să intrăm īndată la Dumnezeu şi să-L atragem spre milă. Cīnd rugăm pe un om, de multe ori ne temem ca nu cumva să fie de faţă un duşman sau unul dintre potrivnicii noştri, să audă cererea noastră şi să īnfăţişeze spusele noastre altfel, stricīnd dreptatea. Cīnd īnsă rogi pe Dumnezeu, nu poţi bănui nimic din acestea.

Dumnezeu ne spune: Cīnd vrei să Mă rogi, vino singur la Mine, fără să fie cineva de faţă, strigă cu inima, fără să mişti buzele! Intră - spune Hristos - īn cămara ta! Īnchide uşa şi te roagă Tatălui tău īntru ascuns. Şi Tatăl tău, Care vede īntru ascuns, īţi va răsplăti la arătare! (Matei 6, 6). Vezi ce cinste covīrşitoare? Dumnezeu īţi spune: Cīnd Mă rogi, să nu te vadă nimeni! Dar, cīnd te cinstesc Eu, aduc martoră īntreaga lume pentru binefacerea ce-ţi fac! Să ne īncredinţeze aceste cuvinte să nu ne rugăm de ochii lumii, nici īmpotriva duşmanilor noştri, şi nici să-L īnvăţăm pe Dumnezeu cum să ne ajute. Dacă apărătorilor şi avocaţilor le spunem numai pricina pentru care ne judecăm, şi lăsăm pe seama lor chipul apărării, să rīnduiască ei lucrurile noastre cum vor, apoi cu mult mai mult trebuie să facem asta cu Dumnezeu. I-ai spus Lui pricina ta? I-ai spus ce ai păţit? Nu-I mai spune cum să te ajute, Dumnezeu ştie bine folosul tău. Sīnt mulţi oameni care pun īn rugăciunile lor mii de cereri, spunīnd: Doamne, dă-mi sănătate trupului, īndoieşte-mi averile, pedepseşte pe duşmanul meu! cereri pline de multă nesocotinţă. Trebuie să laşi la o parte toate aceste cereri şi să te rogi lui Dumnezeu aşa cum s-a rugat vameşul: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! (Luca 18, 13) şi El ştie cum să te ajute. Căutaţi - spune Domnul - mai īntīi Īmpărăţia lui Dumnezeu, şi toate acestea se vor adăuga vouă! (Matei 6, 33). Aşadar, iubiţilor, aşa să filozofăm: să ne rugăm cu durere īn suflet şi cu smerenie, bătīndu-ne pieptul ca şi vameşul, şi vom dobīndi ceea ce cerem. Dar, dacă ne rugăm plini de mīnie şi de furie, Dumnezeu Se va scīrbi de noi şi ne va urī. Să ne zdrobim dar inima, să ne smerim sufletele, să ne rugăm şi pentru noi, dar şi pentru duşmanii noştri. Dacă vrei să īndupleci pe Judecător ca să vină īn ajutorul sufletului tău şi să-L faci să fie de partea ta, nu-L ruga niciodată īmpotriva duşmanului tău. Aşa este felul de judecată al Judecătorului nostru. Face dreptate şi īmplineşte cererile acelora care se roagă pentru duşmani, care nu poartă īn suflet dor de răzbunare, care nu se ridică īmpotriva duşmanilor lor. Şi, cu cīt se roagă mai mult lui Dumnezeu aşa, cu atīt Dumnezeu īi pedepseşte mai cumplit pe duşmanii lor, dacă ei nu se lasă de răutăţile lor, dacă nu se pocăiesc. Căutaţi, iubiţilor, să nu vă necăjiţi īndată şi să nu vă supăraţi cīnd vă ocărăşte cineva, ci, filozofīnd, să mulţumiţi, aşteptīnd ajutorul Domnului.

N-ar putea oare Dumnezeu să ne dea cele bune īnainte de a-L ruga? N-ar putea oare să ne dăruiască o viaţă lipsită de dureri şi fără de necazuri? Da, dar n-o face, din dragoste pentru noi. Dar pentru ce īngăduie să avem necazuri şi nu ne scapă iute de ele? Pentru ca noi să stăruim cerīnd sprijinul Lui, să alergăm la El şi să-L chemăm mereu īn ajutor. Dumnezeu trimite peste noi dureri trupeşti, lipsă de roade, foamete, pentru ca, siliţi de aceste strīmtorări, să stăm totdeauna cu ochii aţintiţi spre El, şi aşa, datorită unor necazuri trecătoare, să moştenim viaţa cea netrecătoare. Sīntem deci datori ca şi pentru necazuri să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care pe multe căi ne vindecă şi ne mīntuieşte sufletul. [...] Pentru toate acestea dar, să alergăm necontenit la Dumnezeu: īn orice necaz, să căutăm mīngīierea Lui; īn orice nenorocire, mila Lui, izbăvirea Lui; īn orice īncercare, ajutorul Lui. Oricīt de mare ar fi răul, oricīt de mari nenorocirile, Dumnezeu le poate pune capăt, le poate īndepărta. Nu numai atīt, ci bunătatea Lui ne va da şi toată tăria, şi puterea, şi slava cea bună, şi sănătatea trupului, şi filozofia sufletului, şi bunele nădejdi şi putinţa de a nu păcătui iute. Să nu murmurăm dar, ca robii cei nerecunoscători, nici să-L īnvinuim pe Stăpīn, ci īn toate să-I mulţumim şi o singură faptă să o socotim rea: păcatul faţă de El. Dacă vom fi īnsufleţiţi de astfel de gīnduri faţă de Dumnezeu, nu vor veni peste noi nici boala, nici sărăcia, nici necinstea, nici lipsa de roade, nimic din cele ce par a fi pline de tristeţe, ci vom avea necontenit bucurii curate şi sfinte şi vom dobīndi şi bunătăţile cele viitoare[...].

Dumnezeu, vrīnd să arate tăria postului, i-a dat postului puterea ca, după rostirea poruncii şi a osīndei, să-i smulgă din mijlocul căii pe cei duşi la moarte şi să-i aducă iarăşi la viaţă. Şi postul a făcut aceasta nu cu doi sau trei sau douăzeci de oameni, ci cu un norod īntreg, cu cetatea cea mare şi minunată a ninivitenilor. Ninive fusese īngenuncheată, capul i se īnclinase spre prăpastie; avea să primească lovitura de moarte, venită de sus; dar postul, ca o putere coborītă din cer, a smuls-o din porţile morţii şi a readus-o la viaţă. Dar, dacă vrei, să ascultăm şi istoria cetăţii Ninive. Şi a fost - spune Scriptura - cuvīntul Domnului către Iona, zicīnd: Scoală-te şi du-te īn Ninive, cetatea cea mare! (Iona 1, 1-2). Dumnezeu voieşte să-l īnduplece de la īnceput pe Iona cu măreţia cetăţii, pentru că ştia mai dinainte că Proorocul avea să fugă. Dar să auzim şi predica lui Iona! Īncă trei zile, şi Ninive va fi nimicită! (Iona 3, 5).

Dar pentru ce, Doamne, spui mai dinainte nenorocirile pe care ai să le aduci asupra cetăţii? Ca să nu fac ceea ce prezic! De aceea Dumnezeu ne-a ameninţat cu iadul, ca să nu ne ducă īn iad. Vă īnfricoşez cu cuvīntul - ne spune Domnul - ca să nu vă īntristez, cu fapta! Dar pentru ce ai dat ninivitenilor un răgaz aşa de scurt? Ca să afli şi fapta bună a barbarilor, adică a ninivitenilor, care au putut, īn trei zile, să pună capăt unei urgii atīt de mari, venită asupră-le din pricina păcatelor lor. Şi ca să te şi minunezi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care S-a mulţumit cu o pocăinţă de trei zile pentru un noian atīt de mare de păcate. Şi, īn sfīrşit, ca tu să nu cazi īn deznădejde, chiar de-ai păcătuit de mii de ori. După cum cel cu suflet trīndav şi nepăsător nu face mare lucru, chiar dacă ar avea mult timp de pocăinţă şi nici nu se īmpacă cu Dumnezeu, din pricina trīndăviei lui, tot aşa cel cu minte trează şi cu rīvnă clocotitoare, cel care se pocăieşte cu multă rīvnă, poate şterge īntr-o clipită păcatele a ani īntregi. Nu s-a lepădat Petru de trei ori (Matei 26, 69-74)? Nu, cu jurămīnt, a treia oară? Nu s-a temut el de cuvintele unei slujnice de rīnd? Şi ce s-a īntīmplat? A avut nevoie de mulţi ani pentru pocăinţă? Deloc, ci īn aceeaşi noapte a şi alunecat şi s-a şi ridicat; a primit şi lovitura, şi leacul; s-a şi īmbolnăvit, şi s-a şi vindecat! Cum? Īn ce chip? Plīngīnd şi tīnguindu-se. Dar, mai bine spus, nu plīngīnd ca să plīngă, ci cu multă rīvnă şi mare zdrobire de inimă. De aceea, şi Evanghelistul n-a spus doar: „a plīns”, ci: a plīns cu amar (Matei 26, 75). Nici un cuvīnt nu poate īnfăţişa cīt de mare a fost puterea lacrimilor lui, dar o arată lămurit deznodămīntul lucrurilor. Mare, īntr-adevăr, a fost căderea lui Petru, că lepădarea de Hristos este un păcat fără asemănare; totuşi, după un păcat atīt de mare, Hristos l-a pus din nou īn cinstea de mai-īnainte şi i-a īncredinţat conducerea Bisericii. Şi ceea ce-i mai mult decīt orice este că Petru ne-a arătat că are pentru Stăpīn o dragoste mai mare decīt toţi Apostolii: Petre - īl īntreabă Domnul - Mă iubeşti tu mai mult decīt aceştia (Ioan 21, 15)? Nimic nu poate fi asemenea unei astfel de fapte bune! Şi, ca să nu spui că Dumnezeu a iertat pe niniviteni pentru că erau barbari şi neştiutori - că a spus Domnul: Robul care nu cunoaşte voia stăpīnului, şi n-o face, puţin se va bate (Luca 12, 48) - deci, ca să nu spui asta, de aceea ţi-am dat ca pildă şi pe Petru, un rob care mai ales cunoştea voia Stăpīnului. A păcătuit şi el, săvīrşind cel mai mare păcat; şi iată la ce īnălţime de īndrăznire l-a ridicat Hristos!

Nici tu, dar, nu-ţi pierde nădejdea din pricina păcatelor tale, că mai grozav decīt păcatul este rămīnerea īn păcat, mai cumplită decīt căderea este neridicarea din cădere. Aceasta şi Pavel o jeleşte şi o plīnge, spunīnd că este vrednică de plīns o astfel de stare: Nu cumva, venind la voi, să mă umilească Dumnezeu şi să plīng pe mulţi, nu din cei care au păcătuit, ci din cei care nu s-au pocăit de necumpătarea, de necurăţia şi de desfrīnarea pe care au făcut-o! (2 Corinteni 12, 21). Şi care timp poate fi oare mai potrivit pentru pocăinţă decīt timpul postului? [...] Să nu intrăm dar īn post cu beţie şi nici să ieşim din post tot cu beţie, ca să nu ni se īntīmple la fel ca unui om bolnav, care, vrīnd să se ridice īn picioare, este trīntit iarăşi jos. Asta se īntīmplă şi cu sufletul nostru, cīnd - din două părţi, şi la īnceputul, şi la sfīrşitul postului - umbrim trezvia pricinuită de post cu norul beţiei. După cum cei ce vor să lupte cu fiarele sălbatice, īnainte de īnceperea luptei, īşi acoperă mădularele mai de seamă cu multe arme şi apărători, tot aşa sīnt acum mulţi oameni care, cīnd īncep postul, ca şi cum ar avea de luptat cu postul ca şi cu o fiară sălbatică, īşi īnarmează stomacul, mănīncă de plesnesc, īşi īntunecă mintea şi īntīmpină cu multă nebunie faţa liniştită şi paşnică a postului. Dacă te-aş īntreba: Pentru ce te duci la baie astăzi? ai să-mi răspunzi: Ca să intru īn post cu trupul curat. Dacă te-aş īntreba din nou: Pentru ce te īmbeţi? ai să-mi răspunzi iarăşi: Pentru că am să intru īn post! Nu-i oare o nebunie să īntīmpini această prea-frumoasă sărbătoare[13] cu trupul curat, dar cu sufletul necurat şi beat?

[...] Căci se poate să īnduri osteneala postului şi să nu iei plata postului! Cum? Cīnd ne īnfrīnăm de la mīncări, dar nu ne īnfrīnăm de la păcate; cīnd nu mīncăm carne, dar mīncăm casele săracilor; cīnd nu ne īmbătăm cu vin, dar ne īmbătăm cu pofte rele; cīnd stăm toată ziua nemīncaţi, dar ne petrecem toată ziua la spectacole pline de desfrīnare. Iată osteneală pentru post, dar fără plată pentru post! Da, atunci cīnd ne ducem la spectacolele teatrale cele nelegiuite! Nu spun asta despre voi! Ştiu că nu vă atinge această īnvinuire! Dar este obiceiul celor īndureraţi să-şi verse focul pe cei de faţă, cīnd nu pot pune mīna pe vinovaţi. Care e cīştigul celor ce postesc, cīnd se duc la spectacole teatrale nelegiuite[14], cīnd intră īn şcoala obştească a desfrīnării, īn locul cel public de deprindere a desfrīului, ca să şadă pe scaunul ciumaţilor (Psalmi 1, 1)? N-ai greşi dacă ai da teatrului - locul aceluia prea-rău, plin de tot felul de boale, cuptorului din Babilon - toate aceste nume prea-urīte: scaun de ciumaţi, şcoală de desfrīnare, loc de deprindere a desfrīului. Cīnd diavolul duce pe locuitorii oraşului la teatru[15], īi azvīrle ca īntr-un cuptor! Aşa īi arde! Nu pune dedesubt vreascuri - ca barbarul acela din Babilon, nici păcură, nici cīlţi, nici smoală - ci alte materii, cu mult mai cumplite: chipuri desfrīnate, cuvinte de ruşine, trupuri dezgolite, cīntece pline de păcate. Cuptorul din Babilon a fost aprins de mīini barbare; cuptorul acesta este aprins de gīnduri mai nesocotite decīt mīinile barbarilor. Mai cumplit este cuptorul acesta decīt cel din Babilon, pentru că şi focul e mai cumplit; nu arde trupul, ci buna stare a sufletului; iar grozăvia e că cei care ard nici nu-şi dau seama; că, de şi-ar da seama, n-ar rīde cu gura plină de cele ce văd pe scenă. Grozăvia cea mai mare e atunci cīnd cel bolnav nu ştie că-i bolnav, cīnd cel ce arde īn chip ticălos şi netrebnic nu simte că stă pe jăratec. Care-i folosul postului cīnd opreşti trupul de la mīncările legiuite, dar dai sufletului hrană nelegiuită, stīnd toată ziua īn teatru, ca să vezi cum se schimonosesc şi se fac de rīs oamenii, ca să vezi femei desfrīnate, ca să vezi oameni care adună păcatele din fiecare casă şi joacă scene de prea-curvie? La teatru vezi şi desfrīnări, şi prea-curvii, şi auzi şi hule, ca boala să-ţi intre īn suflet şi prin ochi, şi prin urechi. Actorii īnfăţişează lucruri de ruşine, de aceea şi numele ce-l poartă e nume de ruşine. Ce cīştig ai de pe urma postului, cīnd īţi hrăneşte sufletul cu o hrană ca aceasta? Cu ce ochi te vei mai uita la soţia ta, cīnd te īntorci de la astfel de spectacole? Cu ce ochi vei privi pe copilul tău, pe sluga ta, pe prietenul tău? Trebuie neapărat să te schimonoseşti dacă vrei să povesteşti cele īnfăţişate pe scenă, sau să taci şi să-ţi acoperi faţa de ruşine[...].

Mare-i īntr-adevăr ruşinea - şi pentru tineri, şi pentru bătrīni - să alerge la teatru cu zor. Dar de s-ar mărgini răul numai la ruşine! Deşi nici asta nu-i de īndurat pentru un bărbat liber, ci ruşine şi cea mai mare pagubă pentru un om cu judecată! Dar răul nu se mărgineşte numai la ruşine, ci atrage şi mare pedeapsă şi mare osīndă. Căci toţi cei care se duc la teatru sīnt neapărat cuprinşi de păcatul desfrīnării, nu pentru că fac desfrīnare cu femeile de acolo, ci pentru că le privesc cu ochi desfrīnaţi. Căci şi aceştia sīnt cuprinşi de desfrīu! Nu vă voi spune cuvīntul meu, ca să nu-mi dispreţuiţi cuvīntul, ci vă voi citi Legea dumnezeiască pe care n-o puteţi dispreţui. Ce spune dar Legea cea dumnezeiască? Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu curveşti! Iar Eu vă spun vouă: Oricine se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi curvit cu ea īn inima lui! (Matei 5, 27-28). Ai văzut că desfrīnarea s-a săvīrşit deplin? Ai văzut că păcatul s-a īmplinit? Şi ceea ce-i mai cumplit e că cel ce a săvīrşit desfrīnarea va da socoteală de păcatul său nu īn faţa unei judecăţi omeneşti, ci īnaintea judecăţii lui Dumnezeu, unde pedepsele sīnt veşnice: „Oricine se uită la o femeie ca să o poftească a şi făcut curvie cu ea īn inima lui.” Legea aceasta nu stīrpeşte numai boala, ci şi rădăcina bolii; iar rădăcina curviei este pofta curvească. De aceea Dumnezeu pedepseşte nu numai curvia, ci şi pofta, mama curviei.

[...] Şi tu dar - cīnd vezi o femeie frumoasă la chip şi minunat īmbrăcată, cīnd vezi că pofta te aţīţă, cīnd vezi că sufletul doreşte s-o privească - ridică atunci ochii la cununa ce ţi-e gătită sus, ca să treci cu vederea peste un astfel de chip!... Copiii, cīnd sīnt īnsoţiţi de pedagog, nu aleargă de colo-colo, nu stau pe drum cu gurile căscate, nici nu se minunează de orice; cu atīt mai mult, tu n-ai să faci asta cīnd vezi că Hristos este alături de gīndurile tale! „Cel care se uită la o femeie ca să o poftească a şi făcut curvie cu ea īn inima lui!” Īmi place să vă citesc mai des cuvintele Legii! O, de-aş putea să vi le citesc toată ziua! Dar, mai bine spus, nu vouă, ci celor vinovaţi de păcate; dar şi vouă, că şi voi veţi ajunge mai īntăriţi, iar cei bolnavi īşi vor redobīndi iute sănătatea. „Cel care se uită la o femeie ca să o poftească a şi făcut curvie cu ea īn inima lui!”

E de-ajuns numai citirea acestor cuvinte ca să curăţiţi tot puroiul păcatului. Dar, iertaţi-mă! Eu caut să curăţ răni; iar cel ce curăţă răni trebuie neapărat să pună pe răni şi doctorii usturătoare. Cu cīt veţi auzi mai mult cuvintele acestea, cu atīt mai mult se va curaţi şi veninul păcatului. După cum focul, cu cīt stă mai mult līngă aur, cu atīt mai mult macină zgura din aur, tot aşa şi frica de aceste cuvinte, cu cīt glăsuieşte mai mult īn sufletul nostru, cu atīt mai mult curăţeşte tot păcatul desfrīnării. Să ardem aici desfrīnarea cu cuvīntul īnvăţăturii, ca să nu fim siliţi să o ardem acolo cu focul gheenei. Dacă plecăm de aici cu sufletul curat, focul acela nu ne va vătăma; dar, dacă plecăm de aici cu sufletul plin de păcate, focul acela ne va primi. Lucrul fiecăruia - spune Pavel - īl va īncerca focul, ca să arate ce fel este (1 Corinteni 3, 13). Să ne punem la probă acum, fără durere, ca să nu fim puşi atunci la probă, cu durere.

Orice-ai zice - mi se poate spune - Legea este greu de īmplinit! Şi ce-i cu asta? Oare Dumnezeu ne porunceşte lucruri cu neputinţă de īmplinit? Nu spun asta! Atunci, taci! Nu īnvinui pe Stăpīn. Aceste cuvinte nu-s cuvinte de apărare, ci adaos de păcat, mai cumplit decīt cel dintīi. Mulţi păcătoşi au obiceiul să dea vina pe Dumnezeu pentru păcatele lor. Ascultă! A venit la stăpīn cel ce primise cinci talanţi şi a mai adus alţi cinci; a venit şi cel ce primise doi talanţi şi a mai adus alţi doi (Matei 25, 14-23); a venit şi cel ce primise un talant; şi, pentru că n-a avut să mai aducă īncă un talant, a adus īn locul talantului īnvinuire. Ce-a spus? Am ştiut că eşti om aspru (Matei 25, 24). Ce slugă nerecunoscătoare! Nu-i este de-ajuns păcatul! Mai şi īnvinuieşte pe Stăpīn, spunīndu-i: Seceri de unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai risipit (Matei 25, 24). Tot aşa şi īn viaţa cea de toate zilele: toţi cīţi nu fac nimic bun īşi īnmulţesc păcatele īnvinuind pe Stăpīn.

Nu īnvinui, dar, Stăpīnul! Nu ţi-a dat porunci cu neputinţă de īndeplinit. Vrei să afli că nu ţi-a poruncit lucruri cu neputinţă? Iată, mulţi au făcut mai mult decīt li s-a poruncit; dacă poruncile ar fi fost cu neputinţă de īndeplinit, nu le-ar fi īntrecut prin propria lor voinţă. Dumnezeu n-a poruncit fecioria şi totuşi mulţi trăiesc īn feciorie! Dumnezeu n-a poruncit sărăcia de bunăvoie şi totuşi mulţi aruncă averile lor, mărturisind cu fapta cīt de uşoare sīnt poruncile! Nu le-ar fi īntrecut, dacă poruncile n-ar fi fost uşoare [...].

Cel ce se uită la o femeie ca să o poftească, a şi făcut desfrīnare cu ea īn inima lui (Matei 5, 28). Da! Dar pentru ce Hristos citeşte din Legea Veche (că pentru asta am făcut ocolul de mai īnainte)? Căci a spus: Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrīnare! (Matei 5, 27). Hristos ştia că porunca aceasta e grea, nu prin firea ei, ci din pricina trīndăviei ascultătorilor. Multe lucruri, chiar uşoare prin firea lor, ajung foarte grele cīnd ne trīndăvim; după cum altele, care sīnt chiar grele, ajung lesnicioase şi uşoare cīnd le facem cu tragere de inimă. Greutatea nu stă īn firea lucrurilor, ci īn voinţa celor ce fac un lucru sau altul. Că acesta e adevărul se va vedea din cele ce am să spun. Mierea, prin firea ei, este dulce şi foarte plăcută; celor bolnavi īnsă le este amară şi neplăcută, nu din pricina firii ei, ci din pricina bolii acestora. Tot aşa şi cu porunca aceasta! Dacă pare a fi īmpovărătoare, apoi nu-i din pricina firii ei, ci din pricina trīndăviei noastre. Şi nu mi-e mare osteneală să arăt că porunca aceasta se īndeplineşte uşor. Ca să o facă grea, Hristos ar fi trebuit să grăiască altfel. Aşa īnsă a spus: Fugi din faţa femeii! Depărtează-te de desfrīnare! Deci, ca să o facă grea, ar fi trebuit să spună cu totul altfel: Uită-te la femei! Iscodeşte frumuseţile cele străine! Şi, totuşi, caută de-ţi īnfrīnge pofta! De ne-ar fi dat o astfel de poruncă, porunca aceasta ar fi fost grea! Dar cīnd ne spune: Fugi de cuptor, depărtează-te de foc, nu te apropia de văpaie, ca să rămīi nevătămat! atunci porunca e tare uşoară, căci este potrivită firii.

„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrīnare!” Dar pentru ce ne aminteşte de Legea cea Veche, odată ce avea să ne dea alta? Ca, din asemuire, să afli că nu se īmpotriveşte o lege cu alta. Cīnd le asemuieşti, atunci le poţi judeca mai bine. Pentru că unii aveau să-I aducă vina că da legi potrivnice Legii Vechi, Domnul le spune: Iată, pun una līngă alta amīndouă legile! Īncercaţi-le şi cunoaşteţi potrivirea dintre ele! Dar nu numai din pricina asta, ci ca să şi arate că e uşoară porunca Lui şi că e dată la timp. De aceea a spus: Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu curveşti! Aţi īnvăţat atīta vreme Legea cea Veche! Domnul, voind să-i ridice la nişte porunci mai īnalte, le grăieşte cum ar grăi un dascăl unui copil leneş, care vrea să rămīnă īncă la lecţiile cele vechi: Gīndeşte-te de cītă vreme īnveţi lecţia asta! Tot aşa şi Hristos, amintindu-le că au īnvăţat şi au pus īn lucrare multă vreme Legea Veche, le spune că a sosit timpul să se ridice la una mai īnaltă. De aceea le pune īn faţă legiuirea dată părinţilor, spunīnd: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrīnare!” Porunca aceea s-a dat celor de demult, „dar Eu vă spun vouă: Cel care se uită la o femeie ca să o poftească a şi făcut curvie cu ea īn inima lui!” Dacă Domnul ar fi grăit aşa celor de demult, pe bună dreptate te-ai fi supărat, zicīnd: Cum, atunci cīnd firea omenească nu era desăvīrşită? Dar acum, cīnd omul s-a mai deşteptat, cīnd a ajuns mai desăvīrşit, acum a venit vremea unor īnvăţături mai desăvīrşite. De aceea Domnul, chiar la īnceputul legiuirii Sale - ca nu cumva cineva, văzīnd īnălţimea filozofiei Sale, să se trīndăvească şi să pregete – a spus: Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decīt a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra īn Īmpărăţia Cerurilor! (Matei 5, 20). Deci - ca să nu spună cineva: īmi ceri mai multă osteneală? Pentru ce? N-am şi eu aceeaşi fire ca şi cei de demult? Nu sīnt şi eu om ca şi aceia? - deci, ca să nu spună oamenii: Pentru ce ne măreşti ostenelile? Pentru ce ne faci mai grele luptele? - Domnul le-a vorbit de Īmpărăţia Cerurilor şi cu asta a zdrobit mai dinainte orice īmpotrivire, spunīndu-le: Vă aduc mai mare răsplată! După ce a vorbit de lupte, după ce a vorbit de īnălţimea noii legiuiri, a amintit şi de răsplată, spunīndu-le: Nu vă dau Palestina, nici un pămīnt īn care curg miere şi lapte (Ieşire 3, 8), ci vă aduc īnsuşi Cerul! Acum nu ne este numai răsplata mai mare pentru faptele noastre bune, ci şi pedeapsa mai aspră pentru căderile īn păcate. După cum cei care au trăit īnainte de Lege sīnt pedepsiţi mai blīnd decīt cei din timpul Legii (căci toţi cīţi au păcătuit fără Lege vor şi pieri fără Lege (Romani 2, 12), adică nu īi īnvinuieşte Legea, ci-i osīndeşte firea lor, pentru că gīndurile lor se īnvinuiesc sau se apără īntre ele (Romani 2, 15) - după cum spune Pavel), tot aşa şi cei care au păcătuit īn timpul harului vor suferi o pedeapsă mai cumplită decīt cei care au păcătuit īn timpul Legii. Pavel a arătat deosebirea dintre aceste diferite categorii de păcătoşi, grăind aşa: De calcă cineva Legea lui Moise, este omorīt fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Gīndiţi-vă cu cīt mai aspră va fi pedeapsa cuvenită celui ce a călcat īn picioare pe Fiul lui Dumnezeu, care a socotit ceva de rīnd sīngele Legămīntului şi a făcut de ocară darul harului? (Evrei 10, 28-29). Vezi că, pe timpul harului, mai mare e pedeapsa, după cum mai mari sīnt şi răsplăţile?

[...] Dumnezeu rabdă īndelung pe păcătoşi, ca şi păcătosul să se mīntuiască, dar şi ca să nu-i īnlăture de la mīntuire pe urmaşii lui. Chiar dacă păcătosul nu se pocăieşte, Dumnezeu de multe ori cruţă rădăcina ca să ferească roadele; adeseori schimbă chiar rădăcina, după cum am spus mai īnainte; iar cīnd rădăcina se īnrăutăţeşte desăvīrşit, Dumnezeu īntīrzie cu folos pedeapsa, aşteptīnd mīntuirea celor ce au să se pocăiască. Şi acum, ascultă! Terah (Facere 11, 24-32), tatăl lui Avraam, era īnchinător la idoli. Cu toate acestea, nu l-a pedepsit aici pentru necredinţa sa. Şi pe bună dreptate! Dacă Dumnezeu ar fi tăiat mai īnainte această rădăcină, cum ar mai fi dat un rod de credinţă atīt de mare? Cine a fost mai rău ca Isav? Vezi-mi aici temeiul unei alte iubiri de oameni a lui Dumnezeu! Ce răutate este mai mare ca răutatea lui Isav? Nu era el desfrīnat şi spurcat, precum spune Apostolul (Evrei 12, 16)? Nu era, cu gīndul, ucigaş de mamă, ucigaş de tată, ucigaş de frate? Nu era urīt de Dumnezeu? Scriptura o mărturiseşte, spunīnd: Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urīt (Maleahi 1, 2; Romani 9, 13). Pentru ce nu l-a nimicit Dumnezeu, dacă era desfrīnat, ucigaş de frate, spurcat şi urīt de Dumnezeu? Pentru ce nu i-a curmat viaţa? Pentru ce nu i-a dat īndată pedeapsa ce i se cuvenea? Pentru ce? E bine, īntr-adevăr, să vă spun şi pricina: dacă i-ar fi curmat viaţa, lumea ar fi pierdut, odată cu el, cel mai mare rod de dreptate. Şi care rod, ascultă: Isav a născut pe Raguel; Raguel a născut pe Zara; Zara a născut pe Iov (Facere 36, 1-34). Vezi dar ce minunată floare de răbdare ar fi pierit dacă Dumnezeu tăia mai dinainte rădăcina?

Īn tīlcuirea tuturor faptelor din Scriptură să ai īn vedere deci această regulă. Pentru aceasta i-a răbdat īndelung pe Egipteni, care huleau pe Dumnezeu cum nu se putea mai mult; i-a răbdat pentru bisericile care īnfloresc acum īn Egipt, pentru mănăstirile de acolo şi pentru cei care au īmbrăţişat viaţă īngerească. Şi, după cum spun cei ce cunosc legile civile şi după cum hotărăsc legile romane, o femeie īnsărcinată, condamnată la moarte, nu este ucisă īnainte de a naşte copilul. Şi pe bună dreptate: căci au judecat drept cei ce au făcut legile, că nu trebuie să piară odată cu cea vinovată şi cel nevinovat. Deci, dacă legile omeneşti cruţă pe cei care n-au păcătuit cu nimic, apoi pe bună dreptate cu mult mai mult va păstra Dumnezeu rădăcina, pentru a păstra, pentru roadele ei, binefacerile pocăinţei. Vezi, dar, că şi asupra celor păcătoşi se revarsă binefacerile pocăinţei, că şi ei au parte de iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Dacă judecata lui Dumnezeu ar fi luat-o īnaintea īndreptării oamenilor, lumea ar fi pierit īn īntregime; dacă Dumnezeu ar fi fost grabnic la pedeapsă, Biserica n-ar fi avut pe Pavel, n-ar fi primit īn sīnul ei un om atīt de mare, un om ca acesta. De aceea Dumnezeu a amīnat pedepsirea celui ce a hulit, ca să arate pe cel ce s-a pocăit. Īndelunga-răbdare a lui Dumnezeu a făcut pe prigonitor propovăduitor; īndelunga-răbdare a lui Dumnezeu a schimbat pe lup īn păstor; īndelunga-răbdare a lui Dumnezeu a făcut din vameş, evanghelist; īndelunga-răbdare a lui Dumnezeu ne-a miluit pe toţi, pe toţi ne-a schimbat, pe toţi ne-a īntors la Dumnezeu. Dacă vezi pe vreunul, care era altădată beţiv, că posteşte; dacă vezi pe vreunul, care altădată hulea, că vorbeşte despre Dumnezeu; dacă vezi pe vreunul, care altădată īşi murdărea gura cu cīntece ruşinoase, că acum īşi curăţă sufletul cu cīntece dumnezeieşti, admiră īndelunga-răbdare a lui Dumnezeu şi laudă pocăinţa; iar din schimbarea aceasta ia prilej ca să zici: Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaīnalt (Psalmi 76, 10). Dumnezeu este bun cu toţi, dar īn chip deosebit īşi arată īndelunga Lui răbdare cu păcătoşii.

[...] Dacă Dumnezeu ar īnfricoşa pe cel păcătos, pe cel ce cade īn păcate, l-ar īmpinge la deznădejde; dacă l-ar ferici pe omul drept, i-ar slăbi tăria virtuţii lui, l-ar face să nu mai fie atīt de sīrguincios, odată ce se şi vede fericit de Dumnezeu. De aceea pe păcătos īl miluieşte, iar pe cel drept īl īnfricoşează. Īnfricoşător este pentru toţi cei din jurul Lui! (Psalmi 88, 8). Şi: Bun este Domnul cu toţi! (Psalmi 144, 9), A spus: Īnfricoşător este pentru toţi cei din jurul Lui! Şi cine sīnt aceia decīt Sfinţii? David spune: Dumnezeu, cel preaslăvit īn Sfatul Sfinţilor, mare şi īnfricoşător este pentru toţi cei din jurul Lui! (Psalmi 88, 8). Dacă vede pe cineva căzīnd, Dumnezeu īi īntinde mīna iubirii de oameni; dacă vede pe altul stīnd, īi bagă frica īn oase... Aceasta este o faptă de dreptate şi de dreaptă judecată. Pe omul drept īl īntăreşte prin frică, iar pe cel păcătos īl ridică prin iubire de oameni.

[...] Legea veche pedepsea fără nici o milă pe păcătoşi, harul īnsă amīnă pedeapsa cu multă īndelungă-răbdare, ca să aducă īndreptarea. Să primim dar, fraţilor, pocăinţa, leac spre mīntuire! Să primim leacul care ne şterge păcatele! Iar pocăinţă nu-i cea spusă cu cuvīntul, ci cea īntărită cu fapta! Pocăinţa cea din toată inima şterge murdăria necredinţei. Spălaţi-vă - spune Dumnezeu - curăţiţi-vă! Ştergeţi răutăţile din inimile voastre, dinaintea ochilor Mei! (Isaia 1, 16). Ce vor să spună cuvintele acestea de la urmă, care par de prisos? N-au spus oare totul cuvintele: Ştergeţi răutăţile din inimile voastre? Pentru ce a mai adăugat: dinaintea ochilor Mei? Pentru că altfel văd ochii oamenilor, şi altfel vede ochiul lui Dumnezeu! Omul vede la faţă, iar Dumnezeu īn inimă (1 Regi 16, 7). Nu vă pocăiţi cu făţărnicie - zice Dumnezeu - ci arătaţi roadele pocăinţei īnaintea ochilor Mei, care cercetează cele ascunse!

După ce ne-am curăţit de păcate, trebuie să păstrăm īnaintea ochilor păcatele acestea. Dumnezeu, din iubirea Sa de oameni, īţi iartă păcatul, dar tu, pentru siguranţa sufletului tău, să ai īnaintea ochilor păcatul. Amintirea păcatelor trecute este oprire a păcatelor viitoare. Cel care se īntristează de păcatele trecute este mai hotărīt să nu le mai repete. De asta şi David spunea: Şi păcatul meu īnaintea mea este pururea (Psalmi 50, 4). Avea īnaintea ochilor păcatele trecute, ca să nu cadă īn altele viitoare. Că o stare sufletească ca aceasta cere Dumnezeu de la noi, ascultă că Īnsuşi o spune: Eu sīnt Cel ce şterg păcatele tale şi nu-mi voi aduce aminte de ele! Tu īnsă adu-ţi aminte de ele şi să ne judecăm! - zice Domnul. Spune tu mai īntīi păcatele tale, ca să te īndreptezi! (Isaia 43, 25-26). Dumnezeu nu cere mult timp de pocăinţă! Ţi-ai spus păcatul, te-ai īndreptat! Te-ai pocăit, ai fost miluit! Nu timpul te īndreptăţeşte, ci chipul cum te pocăieşti īţi stinge păcatul. Se poate ca timpul cīt te pocăieşti să fie lung, dar să nu capeţi mīntuire; şi se poate ca, īn scurtă vreme, mărturisindu-te din inimă, să lepezi păcatul. Mult timp a irosit fericitul Samuil rugīndu-se pentru Saul şi multe nopţi a petrecut priveghind pentru mīntuirea celui ce păcătuise! Dar Dumnezeu n-a primit timpul (căci pocăinţa păcătosului nu īnsoţea rugăciunea Proorocului) şi i-a spus Proorocului Său: Pīnă cīnd vei plīnge pentru Saul, Eu l-am lepădat? (1 Regi 16, 1). Cuvintele „pīnă cīnd” arată timpul şi stăruinţa celui ce se ruga. Dumnezeu īnsă n-a primit timpul rugăciunii Proorocului, căci pocăinţa īmpăratului nu īnsoţea rugăciunea dreptului. Fericitul David īnsă, care a primit prin Proorocul Natan mustrarea pentru păcat, īn faţa ameninţării, a arătat īndată īntoarcere curată şi a spus: Am păcătuit Domnului (2 Regi 12, 12). Ei bine, acest singur cuvīnt a adus fericitului David, care s-a pocăit din toată inima, īntr-o clipită, īntreaga mīntuire. Pocăinţa a schimbat īndată hotărīrea, căci Natan i-a spus: Şi Domnul a iertat păcatul tău (2 Regi 12, 13) [...].

Dacă pocăinţa a īnvrednicit-o pe Rahav aceea de o atīt de mare mīntuire, īncīt să fie propovăduită de gura sfinţilor - Isus al lui Navi să strige īn pustie: Să trăiască Rahav, curva! (Iosua Navi 6, 17), iar Pavel să spună: Prin credinţă, Rahav, curva, n-a pierit īmpreună cu cei necredincioşi (Evrei 11, 31) - cu cīt mai mult nu ne vom mīntui noi, dacă ne pocăim? Timpul de acum e timp de pocăinţă. Mare să ne fie teama de păcatele ce le avem īn spate, dacă pocăinţa n-o ia īnaintea pedepsei! Să īntīmpinăm faţa Lui īntru mărturisire (Psalmi 94, 2). Să stingem vīlvătaia păcatelor, nu cu apă multă, ci cu puţine lacrimi. Multul foc al păcatului e stins şi cu o picătură de lacrimi. Că lacrimile sting vīlvătaia păcatelor şi spală mirosul greu al păcatului, o mărturiseşte fericitul David, spunīnd şi arătīnd cīt de mare e puterea lacrimilor: Spăla-voi īn fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, aşternutul meu voi uda! (Psalmi 6, 6). Dacă ar fi vrut să arate numai belşugul de lacrimi, ar fi fost de ajuns să spună atīt: Cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda! Dar atunci, pentru ce a spus īnainte: „spăla-voi”? Ca să arate că lacrimile sīnt baie şi mijloc de curăţire de păcate.

Păcatele sīnt pricina tuturor relelor. Din pricina păcatelor - supărările; din pricina păcatelor - tulburările; din pricina păcatelor - războaiele; din pricina păcatelor - bolile şi toate suferinţele greu de vindecat ce vin peste noi. După cum doctorii iscusiţi nu cercetează numai cele ce arată bolile pe dinafară, ci caută să afle şi pricina bolilor, tot aşa şi Mīntuitorul, vrīnd să arate că păcatul este pricina tuturor relelor ce vin peste oameni, a spus celui slăbănogit cu trupul: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca nu-ţi fie ţie ceva mai rău! (Ioan 5, 14) - pentru că Doctorul sufletelor a văzut că sufletul īi e slăbănogit, iar din pricina lui şi trupul. Aşadar, păcatul fusese pricina bolii de care zăcuse slăbănogul. Păcatul e pricina pagubei, păcatul e pricina supărării, păcatul e pricina oricărei suferinţe. Eu īnsă mă minunez de aceea că Dumnezeu, Care la īnceput a hotărīt omului suferinţa pentru păcatul săvīrşit, pune capăt hotărīrii acesteia printr-o altă hotărīre şi alungă osīnda chiar prin osīndă. Să-ţi lămuresc cum! Dumnezeu a dat omului suferinţa din pricina păcatului; dar, prin suferinţă, pune capăt păcatului. Fii cu mare luare-aminte! Cīnd Dumnezeu a ameninţat pe femeie şi a osīndit-o pentru călcarea de poruncă, i-a spus: Īn dureri vei naşte fii! (Facere 3, 16). A arătat că suferinţa este rodul păcatului. Dar cīt e de darnic Dumnezeu! Ceea ce dăduse ca pedeapsă, aceea Dumnezeu a prefăcut īn mijloc de mīntuire! Păcatul a dat naştere suferinţei, dar suferinţa şterge păcatul; şi, după cum cariul se naşte din lemn şi macină lemnul, tot aşa şi suferinţa se naşte din păcat, dar nimiceşte păcatul, cīnd e īnsoţită de pocăinţă. De aceea spunea Pavel: Īntristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mīntuire, de care nu-ţi pare rău (2 Corinteni 7, 10). Bună este īntristarea pentru cei ce se pocăiesc sincer! Cei ce păcătuiesc trebuie să plīngă pentru păcatul lor, căci fericiţi cei ce plīng, că aceia se vor mīngīia! (Matei 5, 4). Plīnge-ţi dar păcatul, ca să nu jeleşti osīnda! Apără-te īnaintea judecătorului īnainte de a te duce la scaunul de judecată! Nu ştii oare că toţi cei care vor să roage pe judecător nu fac aceasta atunci cīnd are loc judecata, ci īnainte de a se duce la scaunul de judecată, fie prin prieteni, fie prin protectori, fie īn vreun alt chip? Aşa şi cu Dumnezeu! Īn timpul judecăţii n-ai să-L īndupleci pe Judecător; dar īnainte de judecată poţi să-L īndupleci. De aceea spunea David: Să īntīmpinăm faţa Lui īntru mărturisire! (Psalmi 94, 2). Īnaintea scaunului de judecată, arta oratorică a apărătorilor nu poate īnşela pe marele Judecător; puterea nu-L īnduplecă; dregătoria īnaltă nu-L convinge; de faţa omului nu ţine seamă; de bani nu e ademenit, ci dreapta Lui judecată este īnfricoşătoare şi neīndurătoare. Aici pe pămīnt aşadar, să īnduplecăm pe Judecător şi să I ne rugăm; aici, pe pămīnt, să-L rugăm din toata puterea, dar nu cu bani. Dar, mai bine zis, dacă trebuie să spun adevărul, iubitorul de oameni Dumnezeu este īnduplecat şi cu bani: nu-i primeşte El, ci prin săraci. Dă celui nevoiaş bani şi-ai īnduplecat pe Judecător! Asta v-o spun prieteneşte, pentru că pocăinţa fără milostenie este moartă şi fără aripi. Pocăinţa nu poate zbura dacă nu are aripa milosteniei. De aceea lui Corneliu, cel ce s-a pocăit bine, milostenia i-a fost aripa credinţei: Milosteniile tale - spune Scriptura - şi rugăciunile tale s-au suit la cer (Faptele Apostolilor 10, 4). Dacă pocăinţa n-ar fi avut milostenia aripă, nu s-ar fi urcat la cer. Astăzi, iarmarocul milosteniei e deschis: vedem pe prinşii de război şi pe săraci; vedem pe cei ce strigă; vedem pe cei ce lăcrimează; vedem pe cei ce oftează. Iarmaroc minunat stă īn faţa noastră; iarmarocul nu are alt rost, iar negustorul nu se gīndeşte la altceva decīt să cumpere ieftin şi să vīndă scump. Nu-i oare acesta scopul oricărui negustor? Nimeni nu se apucă de negustorie cu alt gīnd decīt ca să vīndă mai scump mărfurile cumpărate cu bani puţini şi să scoată cīştig mare de pe urma negoţului. Un astfel de iarmaroc ne-a pus nouă īn faţă Dumnezeu. Cumpără fapte de dreptate cu puţini bani, ca să le vinzi īn viaţa ce va să fie cu bani grei, dacă trebuie totuşi să numeşti vīnzare răsplata pe care o vei primi dincolo! Aici, pe pămīnt, cumperi dreptatea cu puţini bani, cu un codru de pīine, cu o haină ponosită, cu un pahar cu apă rece: Cel care va da un pahar cu apă rece, amin zic vouă - spune Dascălul neguţătoriei celei duhovniceşti - nu-şi va pierde plata sa! (Matei 10, 42). Să-şi aibă plata sa un pahar cu apă rece, iar hainele şi banii, date ca să faci bine, să nu-şi aibă plata lor? Dimpotrivă, chiar multă plată!

Dar pentru ce Domnul a vorbit de un pahar cu apă rece? Ca să-ţi arate că milostenia nu īnseamnă cheltuială. Ca să dai un pahar cu apă rece n-ai nevoie să-ţi goleşti lada, nici să faci vreo altă cheltuială. Dacă, acolo unde datul este fără cheltuială, harul binefacerii este atīt de mare, cīt de mare trebuie să fie plata primită de la Dreptul Judecător acolo unde datul stă īn belşug de haine, de bani şi de alte bunuri?

Deci, atīta vreme cīt putem cumpăra faptele bune la un preţ atīt de scăzut, să le luăm, să le răpim, să le cumpărăm de la marele Dăruitor: Cei īnsetaţi - spune Domnul - mergeţi la apă şi toţi cīţi nu aveţi argint mergeţi şi vă cumpăraţi! (Isaia 55, 1). Atīta vreme cīt iarmarocul e īn toi, să cumpărăm milostenii; dar, mai bine spus, prin milostenie să cumpărăm mīntuirea! Īmbrăcīnd un sărac, īmbraci pe Hristos. Asta o ştiu şi eu, şi o ştiu prea bine īmi poţi răspunde. Am īnvăţat asta mai īnainte, nu eşti tu primul care să mă īnveţi! Nu am auzit asta īntīi de la tine, nu-mi predici o noutate, ci cele ce m-au īnvăţat demult mulţi din cei de faţă! Ştiu şi eu, ştiu că acestea şi altele ca acestea le-aţi auzit de multe ori. Dar facă Dumnezeu să le auzim de multe ori, ca să facem puţin bine! Cel ce miluieşte pe sărac īmprumută pe Dumnezeu (Pilde 19, 17). Să īmprumutăm lui Dumnezeu milostenia, ca să luam de la El īn schimb, ca răsplată, iubirea de oameni. Cīt de īnţelepte sīnt aceste cuvinte: „cel ce miluieşte pe sărac īmprumută pe Dumnezeu”!

[...] „Cel ce miluieşte pe sărac īmprumută pe Dumnezeu.” Ai īncredere - spune Dumnezeu - că pe Mine Mă īmprumuţi! Dar ce cīştig atīt de mare am dacă Te īmprumut pe Tine? E cea mai mare nelegiuire să ceri socoteală lui Dumnezeu. Totuşi, Mă plec nelegiuirii tale şi cu iubirea de oameni voi pune capăt neomeniei tale. Să stăm dar de vorbă şi să ne socotim: cīt cīştigi cīnd īmprumuţi pe ceilalţi oameni? Ce dobīndă le ceri? Nu-i aşa că unu la sută, dacă ceri o dobīndă legiuită? Dacă lăcomia ţi-e mai mare, iei o dobīndă nedreaptă, de două sau de trei ori mai mare. Eu īnsă am să-ţi satur lăcomia! Īţi voi da mai mult decīt ţi-e pofta nesaţului tău. Acopăr cu dărnicia Mea nesaţul tău. Ceri o dobīndă de unu la sută? Eu īţi dau de o sută de ori mai mult. Dacă-i aşa, Te īmprumut, Doamne! Te īmprumut cu milostenia pe care o dau aici săracului! Dar cīnd ai să-mi dai īnapoi īmprumutul? Vreau să hotărīm condiţiile. Vreau să īntărim īnvoiala! Spune-mi timpul īnapoierii banilor! Hotărăşte scadenţa! Īntrebarea asta, mai ales, este de prisos, căci Dumnezeu este credincios īn toate cuvintele Lui (Psalmi 144, 13). Dar, pentru că un bun platnic are obiceiul şi dorinţa de a măsura timpul şi de a hotărī ziua scadenţei, ascultă cīnd şi unde īţi va plăti datoria Cel ce S-a īmprumutat de la tine prin mīna săracului: „Cīnd va şedea Fiul Omului pe tronul slavei Lui şi va pune oile de-a dreapta Lui, şi caprele de-a stīnga Lui, va zice celor din dreapta...” Aici, ia aminte cum grăieşte Datornicul cel recunoscător creditorului Său, cum īi mulţumeşte Datornicul: „Veniţi, binecuvīntaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Īmpărăţia gătită vouă de la īntemeierea lumii!” Şi pentru ce? Că am flămīnzit, şi Mi-aţi dat să mănīnc; am īnsetat, şi Mi-aţi dat să beau; gol am fost, şi M-aţi īmbrăcat, īn temniţă, şi aţi venit la Mine; bolnav am fost, şi M-aţi cercetat; străin am fost, şi M-aţi primit (Matei 25, 31-36). Apoi, cei care au slujit bine la vreme se vor uita la nimicnicia lor şi la vrednicia Celui īmprumutat, şi vor spune: Doamne, cīnd Te-am văzut flămīnd, şi Te-am hrănit? Sau īnsetat, şi Ţi-am dat să bei? (Matei 25, 37). Ţie, spre Care ochii tuturor nădăjduiesc, Ţie, Care le dai lor hrană la bună vreme (Psalmi 144, 16)? [...] Īntrucīt aţi făcut - răspunde El - unuia dintr-aceştia prea-mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40). Nu-i adevărat deci cuvīntul că cel ce miluieşte pe sărac īmprumută pe Dumnezeu? Şi, iată, lucru de mirare! N-a amintit de nici o altă faptă bună, decīt de milostenie. Şi doar ar fi putut să spună: Veniţi, binecuvīntaţilor, că aţi trăit īn curăţenie trupească şi sufletească, că aţi trăit īn feciorie, că aţi dus viaţă īngerească! Dar le trece pe acestea sub tăcere! Nu că sīnt nevrednice de a fi pomenite, ci pentru că vin īn urma iubirii de oameni.

Şi, după cum celor din dreapta le-a dăruit Īmpărăţia pentru milostenia lor, tot aşa şi pe cei din stīnga i-a ameninţat cu pedeapsa, pentru asprimea lor: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, īn īntunericul cel mai din afară, care este gătit diavolului şi īngerilor lui! (Matei 25, 41). Pentru ce? Pentru care pricină? Pentru că am flămīnzit, şi nu Mi-aţi dat să mănīnc! (Matei 25, 42). N-a spus: că aţi făcut desfrīnare, că aţi făcut prea-curvie, că aţi furat, că aţi dat mărturie mincinoasă, că aţi jurat strīmb. Toată lumea ştie că şi acestea sīnt păcate, dar vin īn urma neomeniei şi a nemilosteniei. Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte căi de păcat? Nu judec păcatul - răspunde Domnul - ci neomenia! Nu judec pe păcătoşi, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Pentru neomenie vă osīndesc! Aţi avut un leac atīt de mare şi atīt de bun pentru mīntuire, milostenia, cu care puteaţi şterge orice păcat, şi aţi dispreţuit o atīt de mare binefacere. Ocărăsc neomenia, ca rădăcină a păcatului şi a toată necredinţa; laud omenia, ca rădăcină a tuturor bunătăţilor. Pe unii īi ameninţ cu focul cel veşnic, iar altora le făgăduiesc Īmpărăţia Cerurilor. Bune sīnt, Stăpīne, făgăduinţele Tale, bună este şi Īmpărăţia Ta, pe care o aşteptăm, dar şi gheena, cu care ne ameninţi! Una ne īndeamnă, cealaltă ne īnfricoşează: Īmpărăţia ne īndeamnă spre bine, gheena ne īnfricoşează cu folos. Dumnezeu ne ameninţă cu iadul, nu ca să ne arunce īn iad, ci ca să ne scape de iad. Dacă ar fi vrut să ne pedepsească, nu ne-ar fi ameninţat mai īnainte, pentru ca, īntăriţi, să fugim de cele ce ne ameninţă. Ne ameninţă cu pedeapsa ca să scăpăm de pedeapsă. Ne īnfricoşează cu cuvīntul ca să nu ne pedepsească cu fapta.

[...] Asta e pricina că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi īnfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, īndrăznire către Dumnezeu, armă īmpotriva diavolului, sabie care-i taie capul, nădejdea mīntuirii, pieirea deznădejdii. Pocăinţa deschide cerul, pocăinţa ne bagă īn Rai, pocăinţa biruie pe diavol, după cum īncrederea īn noi ne face să cădem. De aceea vă vorbesc mereu de pocăinţă! Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Şi eu nu voi īnceta a vă unge neīncetat cu aceste alifii. Ştiu doar ce armă puternică avem īmpotriva diavolului atunci cīnd nu pierdem nădejdea. De ai păcate, nu deznădăjdui! Şi n-am să īncetez de a-ţi spune necontenit aceasta: De păcătuieşti īn fiecare zi, īn fiecare zi pocăieşte-te! Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se īnvechesc; cīnd părţi din ele putrezesc, scoatem părţile putrezite şi punem īn loc materiale noi; şi nu īncetăm a face asta. Te-ai īnvechit azi din pricina păcatului? Īnnoieşte-te prin pocăinţă! Dar pot să mă mīntuiesc dacă mă pocăiesc? Da, poţi! Am trăit toată viaţa īn păcate! Dacă mă pocăiesc, mă mīntuiesc?

Da! De unde ştiu? De la iubirea de oameni a Stăpīnului tău! Să am oare īncredere numai īn pocăinţa de care īmi vorbeşti? Este oare īn stare pocăinţa să şteargă atītea păcate? Dacă ar fi numai pocăinţa, atunci pe bună dreptate, teme-te! Dar, cīnd iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde curaj! Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui nu se poate tălmăci cu cuvīntul. Păcatul tău are hotar, leacul īnsă nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită. Ai curaj! Pocăinţa biruie păcatul! īnchipuie-ţi o scīnteie ce cade īn ocean! Poate rămīne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu! Ei bine, ce e scīnteia faţă de ocean, aceea e păcatul faţă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atīta. Oceanul, oricīt de mare ar fi, tot are margini. Bunătatea lui Dumnezeu īnsă e fără de margini. Nu vă spun acestea ca să vă fac trīndavi, ci ca să vă fac şi mai sīrguitori.

[...] Ştiindu-le dar pe toate acestea, gīndindu-ne la ziua cea īnfricoşătoare a Judecăţii, la focul iadului şi la muncile cele īnfricoşătoare de acolo, să ne īntoarcem de pe calea noastră cea rătăcită. Va veni vremea cīnd teatrul lumii acesteia se va risipi. Atunci nu mai putem lupta; după trecerea acestei vieţi, nu mai putem neguţători; după ce s-a īnchis stadionul, nu mai putem fi īncununaţi. Timpul de acum e timp de pocăinţă; acela, de judecată! Timpul de acum e timpul luptelor; acela, al cununilor! Timpul de acum e timp de osteneală; acela, de odihnă! Timpul de acum e timp de muncă; acela, de răsplată! Deşteptaţi-vă, vă rog, deşteptaţi-vă, şi să ascultăm cu rīvnă cele spuse! Am trăit cu trupul, să trăim şi cu duhul! Am trăit īn plăceri, să trăim şi īn fapte bune! Am trăit īn trīndăvie, să trăim şi īn pocăinţă! Pentru ce te trufeşti, tină şi cenuşă? (Isus Sirah 10, 9). Pentru ce te mīndreşti, omule? Pentru ce te făleşti? Ce nădăjduieşti de la slava lumii şi de la bogăţie? Să ne ducem la morminte, vă rog, şi să vedem tainele de acolo. Să vedem pe om īmpuţit, oasele roase, trupurile putrezite. Dacă eşti īnţelept, priveşte! Dacă eşti priceput, spune-mi: Cine e īmpăratul, cine e ostaşul? Cine e stăpīnul, cine e robul? Cine e īnţeleptul, cine e neīnţeleptul? Unde-i frumuseţea tinereţii? Unde-i faţa cea frumoasă? Unde-s ochii cei strălucitori? Unde-i nasul cel bine īntocmit? Unde-s buzele cele arzătoare? Unde-i frumuseţea obrajilor? Unde-i fruntea cea luminoasă? Nu-s toate praf? Nu-s toate cenuşă? Nu-s toate pulbere? Nu-s toate putreziciune?

Gīndindu-ne la acestea, fraţilor, şi aducīndu-ne aminte de ziua noastră cea din urmă, să ne īntoarcem, cīt mai avem timp, de pe calea noastră cea rătăcită. Am fost cumpăraţi cu Sīnge scump (1 Petru 1, 18-19). Pentru aceasta Dumnezeu pe pămīnt S-a arătat (Baruh 3, 38). Pentru tine, omule, Dumnezeu pe pămīnt S-a arătat şi nu avea unde să-Şi plece capul (Luca 9, 58). Vai, ce minune! Judecătorul vine să fie judecat pentru cei vinovaţi! Viaţa gustă moarte! Ziditorul este pălmuit de făptura Lui! Cel ce nu poate fi privit de Serafimi este scuipat de rob, gustă oţet şi fiere, este īmpuns cu suliţa, este pus īn mormīnt! Şi tu, spune-mi, te trīndăveşti, dormi, dai din umeri cu dispreţ, omule? Nu ştii că, de ţi-ai vărsa sīngele tău pentru El, nici aşa n-ai făcut ce erai dator să faci, căci altul e sīngele Stăpīnului şi altul sīngele robului?! Pocăieşte-te şi īntoarce-te īnainte de ieşirea sufletului, ca nu cumva să vină moartea şi tot leacul pocăinţei să fie fără de folos! Că aici, pe pămīnt, are putere pocăinţa, şi numai aici. Īn iad n-are nici o putere. Să căutăm pe Domnul cīt avem timp! Să facem binele, ca să scăpăm de iadul cel fără de sfīrşit ce va să fie şi să ne īnvrednicim de Īmpărăţia Cerurilor, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea īn vecii vecilor! Amin!

Bibliografie: din Omiliile despre pocăinţă ale Sfīntului Ioan Gură de Aur, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Romāne, Bucureşti, 1998.


ALT CUVĪNT AL SFĪNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE POCĂINŢĂ

Vrei să afli şi din altă parte că aducerea-aminte de păcate este o ispravă mare? Ascultă pe Iov, care pe līngă celelalte fapte bune a fost slăvit şi pentru mărturisire, căci zice : Şi de am păcătuit fără de voie şi am ascuns păcatul meu. Căci nu m-am ruşinat de multa mulţime a gloatei să măr­turisesc īnaintea lor (Iov 31, 33-34). Ca şi cum ar zice: Niciodată nu m-am ruşinat de mulţimea celor asemenea cu mine. Căci ce folos este a nu şti oamenii, cīnd ştie Dumnezeu? Şi ce vătămare mi se pricinuieşte cīnd aceştia īmi ştiu greşalele, cīnd Dumnezeu voieşte să mă slobozească de osīndă? Şi cu toate că toţi mă vor osīndi, dar dacă Judecătorul va strica hotărīrea lor, nici o grijă nu port de hotărīrea lor; sau cu toate că toţi mă vor lăuda şi mă vor slăvi, dar Acela mă va osīndi, nici un folos nu-mi va fi din judecata acelora. Căci īntru toate trebuie a privi la Acela, şi să facem cu păcatele cum facem cu banii. Fiindcă noi īndată ce ne-am sculat din pat, mai īnainte de a merge la tīrg sau de a ne apuca, de vreo treabă, din cele ale noastre sau din cele de obşte, chemăm pe slugă şi-i cerem socoteala pentru cele cheltuite, ca să vedem ce a cheltuit rău, ce bine şi ce a mai rămas. Iar de vom vedea că ceea ce a rămas este puţin, īndată căutăm surse de venituri, ca să nu rămīnem săraci şi să pierim de foame. Aşa să facem şi la faptele noastre. Chemīnd aducerea aminte a noastră să facem socoteala cuvintelor, cugetelor şi faptelor; să cercetăm ce s-a cheltuit cu cuviinţă şi ce spre vătămarea noastră, care cuvīnt s-a cheltuit rău la ocări, la vorbe de ruşine şi la sudalme; care cuget a pornit ochiul să privească cu desfrīnare, care gīnd s-a făcut lucru spre vătămarea noastră, prin mīini, prin limbă, sau prin ochi. Şi să ne silim a ne depărta de cheltuiala cea necuviincioasă şi īn locul celor ce odată s-au cheltuit rău să investim cele spre bine; īn locul cuvintelor grăite īn zadar, rugăciuni; īn locul privirilor desfrīnate, posturi şi milostenii. Şi de vom cheltui fără cuviinţă tot, nelăsīndu-ne nimic bun ca să punem īn vistieria noastră, vom ajunge la sărăcia cea mai de pe urmă, greşind fără de luare aminte, şi ne vom trimite īnşine īn osīnda focului cea fără de sfīrşit.

Socoteala banilor obişnuim s-o facem dimineaţa, iar socoteala faptelor seara după cină, şezīnd pe pat, cīnd nimeni nu ne supără, cīnd nimeni nu ne tulbură; atunci să ne facem socoteala pentru toate ce le-am lucrat ziua. Şi de vom vedea că am greşit ceva, să ne pedepsim pe noi īnşine, mustrīndu-ne cugetul şi īmboldindu-ne gīndul aşa de tare, īncīt, să nu mai īndrăznească să ne mai ducă la acea prăpastie a păcatului după ce ne vom scula, aducīndu-şi aminte de rana cea de seară. Şi cum că această vreme este cea mai īndemīnatecă pentru acest fel de judecată ascultă pe Proorocul zicīnd: De cele ce ziceţi īntru inimile voastre, īntru aşternuturile voastre vă căiţi (Psalmi 4, 4).

Ziua facem multe lucruri pe care nu le voim. Prietenii ne īntărītă, slugile ne tulbură, femeia ne mīhneşte, copiii ne scīrbesc şi mulţime de treburi ale vieţii de obşte ne stau asupra şi nu putem pricepe atunci că acestea sīnt păcate. Dar după ce ne izbăvim de toate acestea, seara cīnd sīntem singuri şi avem multă linişte, să facem īn pat judecata aceasta, ca să avem pe Dumnezeu milostiv, prin ea. Iar dacă păcătuim īn toate zilele şi rănim sufletul nostru, dar nu simţim niciodată, precum defăima unii rănile cele multe, dar care apoi aduc asupra lor friguri şi moarte nesuferită, tragem asupra noastră osīnda cea, nesfīrşită, din pricina acestei nesimţiri.

Ştiu că cele ce vi le-am spus vă vin greu, dar aduc mult folos. Avem Stăpīn blīnd şi-şi arată īndată toată iubirea Sa de oameni, numai voieşte să aibă o părere de rău de la noi. Şi dacă nu ne-am face mai răi nepedepsindu-ne după ce am păcătuit, n-ar mai fi adus osīnda, dar El ştie bine că nu mai puţin decīt păcatele ne vatămă a rămīnea nepedepsiţi cīnd păcătuim. De aceea, aduce pedeapsa, nu pedepsindu-ne pentru cele ce au trecut, ci īndreptīnd cele ce vor fi. [...]

Deci ştiind toate acestea, că Dumnezeu face totul ca să ne izbăvească de pedeapsă şi osīndă, ne mărturisim, pocăindu-ne, plīngīnd, rugīndu-ne, lăsīnd mīnia faţă de cei de aproape, uşurīnd sărăcia vecinilor, petrecīnd īn rugăciuni cu trezvie, arătīnd smerită cugetare, aducīndu-ne aminte neīncetat de păcate. Căci nu este de ajuns a zice „sīnt păcătos”, ci trebuie a-ţi aduce aminte de fiecare păcat īn parte. Şi precum focul căzīnd īn mărăcini īi prăpădeşte cu lesnire, aşa şi gīndul care īnvīrteşte neīncetat greşalele, cu lesnire le afundă şi le pierde. [...]

Pentru ce ţi-i ruşine să-ţi spui păcatul? Cīnd ai făcut desfrīnare nu ţi-a fost ruşine. Cīnd iei doctoria te ruşinezi? Cīnd te scapi de păcat, te ruşinezi? Se cuvenea să te ruşinezi atunci cīnd păcătuiai! Atunci trebuia să-ţi fie ruşine! Cīnd ai ajuns păcătos, nu te-ai ruşinat şi te ruşinezi acum cīnd ai să ajungi drept? Spune tu mai īntīi fărădelegile tale, ca să te īndreptezi (Isaia 43, 26). Cīt este de mare iubirea de oameni a Stăpīnului! N-a spus: „Ca să nu fii pedepsit!”, ci „ca să te īndreptezi!”

- Nu īi este de ajuns, Doamne, păcătosului că nu-l pedepseşti? Pentru ce īl mai faci īncă şi drept? Nu! īţi răspunde Dumnezeu. Uită-te cu luare aminte la cuvintele: „īl fac drept.” Dar cu cine a făcut Stăpīnul asta? Cu tīlharul! Cīnd tīlharul a spus celuilalt tīlhar numai acele cuvinte: Nici tu nu te temi de Dumnezeu? Noi pe bună dreptate, că am primit cele cuvenite pentru faptele noastre (Luca 23, 20-41), atunci Mīntuitorul i-a spus: Astăzi vei fi cu Mine īn Rai! (Luca 23, 43). Nu i-a spus: „Te scap de osīndă şi de pedeapsă”, ci l-a făcut drept şi l-a băgat īn Rai.

Ai văzut că a ajuns drept īn urma mărturisirii? Mult iubitor de oameni este Dumnezeu! Nu şi-a cruţat pe Fiul Său, ca să cruţe pe rob! A dat pe cel Unul Născut, ca să răscumpere pe nişte robi nerecunoscători! A dat sīngele cel scump al Fiului Lui! O, iubire de oameni a Stăpīnului! (Ioan 3, 16; Romani 8, 32). Să nu-mi spui iarăşi: Am făcut multe păcate! Cum voi putea să mă mai mīntui? Tu nu poţi, Stăpīnul tău poate! Şi atīt, īncīt să-ţi şteargă păcatele! Uită-te cu luare aminte la ce spun! Aşa īţi şterge Stăpīnul păcatele, că nu mai rămīne nici urmă de păcat! Cu trupurile rănite nu-i cu putinţă asta; ci oricīt de mult s-ar strădui doctorul, oricīte doctorii ar pune pe rană, rana nu dispare desăvīrşit. Te loveşti la faţă; rana s-a tămăduit, dar rămīne urma, mărturia rănii şi ea strică frumuseţea chipului şi se străduieşte mult doctorul să şteargă urma, dar nu poate; i se īmpotriveşte şi slăbiciunea firii omeneşti şi neputinţa artei medicale şi neputinţa doctorilor. Dar Dumnezeu, cīnd şterge păcatele, nu lasă nici urmă, nici nu īngăduie să rămīnă semn, ci odată cu sănătatea dăruieşte şi frumuseţea, odată cu izbăvirea de pedeapsă dă şi dreptate şi face pe cel ce păcătuise asemenea cu unul care n-a păcătuit. Dumnezeu pierde păcatul şi-l face să nu mai fie, nici să mai revină, atīt de desăvīrşit īl pierde! Nu tu urmă, nu tu semn, nu tu mărturie, nu tu dovadă!

Poate că cineva m-ar īntreba: De unde se vede asta? Se cuvine, deci, să aduc dovezi de cele ce spun, ca să nu fie spusele mele numai o simplă afirmare. Şi am să vin cu dovezi din Scripturi, ca să capete temei ce v-am grăit. Am să vă aduc oameni răniţi, un popor īntreg, oameni plini de bube, de puroi, de viermi, toţi numai o rană, toţi numai bube, care au putut să se vindece aşa de bine, că n-a mai rămas pe ei urmă, că n-a mai rămas semn, că n-a mai rămas mărturie. N-au avut o rană, nu două, nu trei, nu patru, ci din cap pīnă īn picioare erau numai o rană. Fiţi cu luare aminte la ce am să vă spun! Cuvīntul ce vi-l spun e mīntuitor şi ne priveşte pe toţi. Eu prepar doctorii mai bune ca doctorii, doctorii pe care nici īmpăraţii nu le pot prepara. Ce poate face un īmpărat? Poate scoate din īnchisoare, dar din iad nu poate libera; poate să dea bani, dar sufletul nu-l poate mīntui. Eu am să vă dau pe mīna pocăinţei, ca să-i cunoaşteţi puterea, să-i cunoaşteţi tăria, să cunoaşteţi că păcatul nu o biruie, că nu-i fărădelege īn stare să-i biruie puterea. Deocamdată am să vă aduc mărturie nu un om, nu doi, nu trei, ci multe mii de oameni, plini de bube, răniţi, plini de nenumărate păcate, care, prin pocăinţă, au putut să se mīntuie, că nu le-a mai rămas nici urmă, nici semn de la buboaiele de mai īnainte. Fiţi, īnsă, cu mare luare aminte la ce vă spun; şi nu fiţi numai cu luare aminte, ci căutaţi să şi ţineţi minte cele ce-am să spun, ca să-i īnvăţaţi şi pe cei care lipsesc şi aşa să-i faceţi mai sīrguincioşi pe cei care au fost lipsiţi de folosul celor ce s-au spus.[...]

Ascultă, cerule, şi ia īn urechi, pămīntule, că Domnul a grăit! (Isaia 1, 2). Spune-mi, ce-a grăit? Fii am născut şi i-am crescut, iar ei s-au lepădat de Mine. Boul a cunoscut pe stăpīnul său (cel mai necuvīntător dintre necuvīntătoare) şi asinul ieslea domnului lui (cel mai īncăpăţīnat dintre animalele īncăpăţīnate), dar Israil nu M-a cunoscut şi poporul Meu nu M-a īnţeles. Vai, neam păcătos! (Isaia 1, 2-4). Nu mai este oare nădejde de mīntuire? Pentru ce spui: Vai? Pentru că nu găsesc leac. Pentru ce spui: Vai? Pentru că am pus leacuri, dar nu s-a dezumflat buboiul. De asta Mi-am īntors faţa de la ei. Ce pot să mai fac? Nu Mă mai ostenesc să-i vindec! Vai! Dumnezeu imită pe o femeie, care plīnge. Şi bine face! Fiţi, vă rog, cu luare aminte! Pentru ce „vai”! Pentru că aşa se spune la bolile trupeşti. Cīnd doc­torul vede că bolnavul nu mai are nădejde de vindecare, plīnge; plīng cu suspine şi prietenii şi rudele. Dar acolo īn zadar şi fără folos! Cīnd bolnavul e pe moarte, de-ar plīnge toată lumea, nu poate să-l mai scoale. Aşa că plīnsul este plīns de jale, nu de īndreptare. Cu bolile sufleteşti, īnsă, nu-i aşa; ci, dacă plīngi, de multe ori scoli pe un om al cărui suflet este mort. Pentru ce? Pentru că trupul, odată mort, nu mai poate fi ridicat cu putere omenească; pe cīnd un om, cu sufletul mort, poate fi ridicat prin īndreptare. Vezi un desfrīnat? Plīnge-l! Şi de multe ori īl ridici din păcat. De asta şi Pavel nu scria numai, nici nu īndemna numai, ci şi plīngea cu lacrimi, sfătuind pe fiecare. Fie! Sfătuieşti, Pavele, dar pentru ce şi plīngi? Pentru că dacă nu reuşeşte sfatul, să ajute lacrimile.[...]

Ai văzut buboi? Ai văzut boală de nevindecat, nu la un om, nu la doi; nu la zeci, ci la mii? Ce s-a īntīmplat apoi? Dumnezeu le spune: Spălaţi-vă, curăţiţi-vă! (Isaia 1, 16). Este, oare vreun păcat, care să aducă deznădejde? Nu! Īnsuşi Dumnezeu le spune: Nu vă ascult pe voi şi totuşi, Doamne ce le spui: Spălaţi-vă! Cu ce scop le spui aceste cuvinte? Sīnt de folos şi unele şi altele. Cele dintīi: Nu vă ascult pe voi, ca să īnfricoşez; acestea: Spălaţi-vă, ca să atrag. Dar dacă nu-i asculţi, nu au nădejde de mīntuire; iar dacă nu au nădejde de mīntuire, pentru ce le spui: Spălaţi-vă!

Dumnezeu le spune asta, pentru că este Tată iubitor, singurul bun şi-i este milă de ei mai mult decīt īi este milă unui tată de copiii lui. Şi ca să afli că e Tată, le-a spus: Ce voi face, Iudo? (Osea 11, 9). Cum, Doamne, nu ştii ce vei face? Ştiu, dar nu voiesc. Păcatele lor īmi cer să-i pedepsesc, dar marea Mea iubire de oameni Mă opreşte. Ce-ţi voi face? Te voi cruţa? Dar ai ajuns mai trīndav! Să te pedepsesc? Dar Mă opreşte iubirea Mea de oameni! Ce-ţi voi face? Să te pun ca pe Sodoma şi să te distrug ca pe Gomora? Dar s-a īntors inima mea. Cel nepătimitor grăieşte ca om pătimitor. Dar, mai bine spus, ca o mamă cu copilul ei. S-a īntors inima Mea, ca inima unei mame. Dar nu s-a mulţumit cu cel dintīi cuvīnt, ci a adăugat: M-am tulburat īntru părerea Mea de rău. Cum? Se tulbură Dumnezeu? Doamne fereşte! Dumnezeu nu se tulbură. Dar, după cum am spus, Dumnezeu se foloseşte de cuvintele de care ne folosim noi. S-a tulburat inima Mea. Spălaţi-vă, curăţiţi-vă!.

Ce vă făgăduisem? Că Dumnezeu ia păcătoşii, care se pocăiesc, plini de mii şi mii de păcate, plini de buboaie şi-i vindecă atīt de desăvīrşit, că nu le mai rămīne nici urmă de păcate, că nu le mai rămīne semn, nu le mai rămīne mărturie. Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, scoateţi vicleniile din sufletele voastre! Īnvăţaţi-vă să faceţi bine! (Isaia 1, 16-17). Ce bine porunceşti să facă? Ajutaţi pe orfan, faceţi dreptate văduvei (Isaia 1, 17). Nu sīnt grele poruncile; ci acelea pe care ni le impune şi firea. Veniţi să stăm de vorbă, zice Dumnezeu (Isaia 1, 18). Faceţi voi puţin, şi Eu adaug restul. Daţi-Mi voi puţin şi Eu dăruiesc totul. Veniţi! Unde să venim? La Mine, la Cel pe Care L-aţi supărat, pe Care L-aţi mīniat, la Mine cel ce am spus: Nu vă ascult pe voi, ca īnfricoşaţi de ameninţarea Mea, să-Mi potoliţi mīnia. Veniţi la cel ce nu vă ascultă, ca să vă ascult. Şi ce faci, Doamne? Nu las semn, nu las mărturie, nu las urmă. Veniţi să stăm de vorbă, zice Domnul. Dacă vor fi păcatele voastre stacojii, ca zăpada le voi albi. Nu mai rămīne urmă, nu mai rămīne semn? De vor fi păcatele ca roşeala, ca līna le voi albi. Nu-i mai rămīne negreală? Nu mai rămīne pată? Cum se face, asta? Au fost oare altele făgăduinţele? Nu! Gura Domnului a grăit acestea! Ai văzut nu numai măreţia făgăduinţelor, ci şi vrednicia Dăruitorului. Că lui Dumnezeu toate īi sīnt cu putinţă. Cel ce face din murdar curat.

Ascultīndu-L, dar, pe El şi cunoscīnd leacul pocăinţei, Lui să-I īnălţăm slavă, că a Lui este mărirea şi puterea īn veci. Amin!

Bibliografie: Sfīntul Ioan Gură de Aur, Dascălul pocăinţei. Omilii şi cuvīntări, Editura Sfintei Episcopii a Rīmnicului, Rīmnicu Vīlcea, 1996.


CUVINTE ALE SFĪNTULUI TEOFAN ZĂVORĪTUL - DESPRE PREGĂTIREA PENTRU SPOVEDANIE ŞI SFĪNTA ĪMPĂRTĂŞANIE

[...] Mulţumirea de sine şi īndreptăţirea de sine sīnt īnşelarea cea mai pierzătoare īn care vrăjmaşul reuşeşte să īi ţină pe mulţi oameni, şi īncă nu din cei mai răi. Această īnşelare taie picioarele şi opreşte din mers. Cel ce se simte drept ce nevoie are să se neliniştească şi să caute mult milă? Scopul a fost atins - omul e drept; la ce să se mai ostenească? Rămīne doar să se uite īn jur, să se īngīmfe, iar pe ceilalţi să īi defaime. De fapt, asta īnseamnă a strica prin gīnd ceea ce ai dobīndit prin osteneală şi a te pierde pe tine īnsuţi. Iată de ce īn īnvăţăturile Sfinţilor Părinţi sīnt repetate fără īncetare lecţii de smerenie şi defăimare de sine şi sīnt īnfăţişate cu deosebită stăruinţă mustrări ale părerii de sine şi īnălţării de sine. [...]

Avem obiceiul să spunem: „sīnt păcătos”, „sīnt păcătoas㔠- ce cuvinte plăcute lui Dumnezeu! Dar să ne īngrijim ca ele să nu fie doar rostite de limbă, ci şi simţite de către inimă. Să ne convingem pe noi īnşine că simţămīntul dreptăţii proprii este o abatere pe calea pierzării şi apoi, īndată ce se arată cītuşi de puţin, să īl gonim ca pe un vrăjmaş cīt se poate de primejdios, ce se strecoară ca să ne răpească bunul cel mai scump - īndreptăţirea īnaintea lui Dumnezeu. Pentru a nu arăta slăbiciune īn nici o privinţă faţă de această ispită, să facem aşa fel ca oricărei fapte şi īntreprinderi a noastre să-i meargă īnainte simţămīntul păcătoşeniei noastre, şi acesta să fie īn fruntea tuturor. Dai milostenie? Dă cu gīndul: „nu sīnt vrednic să primesc pentru ea mila lui Dumnezeu.” Posteşti sau iei asupra ta vreo altă asprime trupească? Să ai gīndul: „Alţii īşi măresc prin nevoinţa asta suma faptelor bune, iar pentru mine e canon - trebuie să mă ostenesc pentru păcatele mele.” Mergi la biserică ori săvīrşeşti acasă rugăciune? Să-ţi spui: „Să mă ostenesc, poate că Domnul se va milostivi şi-mi va ierta păcatele.” Şi mai ales īn lucrarea rugăciunii, cīnd vă īndreptaţi cu mintea şi cu inima spre Dumnezeu, să nu vă vedeţi altfel decīt ca pe oamenii cei mai neīndreptaţi şi care au nevoie mai mult ca toţi de milostivirea lui Dumnezeu, asemenea Sfīntului Pimen, care spunea: „eu mă văd ca pe un om cufundat īn noroi pīnă la grumaz şi numai gură am ca să strig: Dumnezeule, miluieşte-mă!.” Astfel orīnduindu-ne lăuntric, prin harul lui Dumnezeu vom scăpa de īnşelarea părerii de sine şi vom īndepărta piedica cea mai īnsemnată din calea deschiderii uşii frīngerii inimii - uşă prin care ieşind, īn cele din urmă vom da şi de uşa milostivirii lui Dumnezeu.[...]

A venit gīndul la mīntuire; ai simţit primejdia rămīnerii īn păcat, te-ai hotărīt să te īndrepţi: ia seama să nu pierzi aceste mişcări ale sufletului tău, lăsīndu-le să treacă fără a le fi băgat īn seamă! Acesta e un dar al harului: nu īl dispreţui şi nu-l respinge. Ceea ce ţi se insuflă să faci nu amīna pe mīine. Chiar astăzi intră īnăuntrul tău şi īncepe să socoteşti şi să chibzuieşti tot ce se cuvine, potrivit insuflării primite, să faci cu tine şi pentru tine. După aceea, īncepe să umbli după rīnduiala īn care se sălăşluieşte şi se aprinde harul biruitor: păzeşte postul, mergi la biserică, fă milostenie, īncetează pentru o vreme treburile şi grijile lumeşti, īnsingurează-te, citeşte dacă poţi, cugetă la cele Dumnezeieşti şi, lucrul cel mai īnsemnat, roagă-te, roagă-te cu mintea şi cu inima ta şi cazi la Domnul, cerīndu-I cu durere să-ţi dăruiască ajutor ca să te birui pe tine īnsuţi. Dacă vei face acest lucru cu toată sinceritatea, īn cele din urmă va căuta Domnul spre cererea ta, te va umbri cu harul Său, va despietri inima ta şi īţi va da putere ca să frīngi īncăpăţīnarea voii tale. Sīnt multe legături care nu īngăduie sufletului să se ridice şi să meargă la Domnul.[...]

Prima capcană a vrăjmaşului e tulburarea gīndurilor. De obicei, el īncepe prin a semăna doar un gīnd, totuşi īn aşa fel ca acesta să atingă inima şi să se īnsămīnţeze īn ea. Īndată ce va reuşi asta, īndată va aduna īn jurul acestui gīnd care nu pare īnsemnat, iar uneori nici rău, un nor īntreg de gīnduri ce vin să se adauge, şi īnceţoşează īn acest chip atmosfera pīnă atunci curată şi luminoasă a sufletului. Prin aceasta, vrăjmaşul īşi pregăteşte loc şi īntindere pentru lucrarea sa şi īn scurtă vreme īncepe să lucreze īn această ceaţă, rănind sufletul prin - atacuri păcătoase, care lasă īn suflet rană după rană. Aceste răni micuţe acoperă apoi sufletul din toate părţile pentru a se contopi, īn cele din urmă, īntr-o singură rană dureroasă a aşezării (dispoziţiei) sufleteşti pătimaşe. Se īntīmplă acelaşi lucru cu ceea ce păţeşte cineva care este īmpuns pe īntuneric cu un ac ascuţit: capătă o rană, două, trei şi aşa mai departe pe tot trupul. Fiecare īmpunsătură pricinuieşte suferinţă şi lasă īn urma sa o rană īn care se fac puroi şi coji - şi aşa, coajă după coajă, trupul devine tot o rană.

Aşadar, luaţi aminte: īn starea cea bună a sufletului gīndurile nu se tulbură şi vrăjmaşul nu are cum să lucreze, fiindcă el īşi īncepe toată lucrarea sa prin tulburarea gīndurilor omului: iar el le tulbură prin mijlocirea unuia singur, pe care īl alege ca pretext, potrivit caracterului şi īndeletnicirilor omului. Īndată ce reuşeşte să sădească īn inimă acest gīnd, se porneşte viforul gīndurilor; pacea şi liniştea lăuntrică pier. Ei, şi atunci vrăjmaşul se strecoară īn inimă şi īncepe să stīrnească īn ea, puţin cīte puţin, mişcări pătimaşe. Acesta este deja pasul al doilea! Şi acum, ia aminte! Dacă vezi că se īntīmplă īn tine acest lucru, opreşte-te, să nu mergi mai departe, deja e foarte rău. Tulburarea gīndurilor poate că nu vei izbuti s-o bagi de seamă, fiindcă fără să vrem sīntem prinşi cu multe īndeletniciri; mişcarea patimii, īnsă, cum să n-o bagi de seamă? Mai ales atunci cīnd hotărīrea de a nu te supune ei e īncă neatinsă. Dacă şi asta este prea anevoie pentru tine, īţi voi arăta un semn şi mai palpabil. Bagă de seamă: īndată ce, ca urmare a momirii tale de către un singur gīnd şi a tulburării, apoi, de către multe, se va petrece o răcire a inimii, să ştii că īn inimă s-au făcut deja răni şi bube, chiar dacă ele nu se bagă deloc de seamă. Răcirea inimii faţă de slujirea lui Dumnezeu este o jumătate bună din drumul spre cădere - iar unii spun că e cădere sigură.

După aceasta, vedeţi şi singuri ce trebuie să facem, īn ceea ce ne priveşte: nu īngădui să intre īn inimă gīndul dintīi, cel care te momeşte şi nu te īmpreuna cu el. Dacă vei respinge primul gīnd, vei strica toate cursele vrăjmaşului şi-i vei tăia orice putinţă de a lucra asupra ta şi a te ispiti. De aici, iată ce lege a mīntuirii reiese: a venit gīndul ispititor? Alungă-l. A venit iar? Alungă-l iar. A venit un al doilea şi un al treilea? Şi pe acestea alungă-le. Aşadar, să goneşti orice gīnd ispititor şi să-l respingi cu mīnie şi cu supărare faţă de el şi vei fi cu desăvīrşire liber de căderi. Vrăjmaşul te va tot ispiti, se va īncrīncena asupra ta; dar dacă nu vei īnceta să lucrezi īn acest fel, nu va putea să-ţi facă nimic. Dimpotrivă, dacă te vei supune primei momeli a lui, el poate deja să īţi sucească minţile. Strămoaşa noastră, dacă l-ar fi alungat de la īnceput pe şarpele-ispititor, n-ar fi căzut. Ea, īnsă, a intrat īn vorbă cu el... a continuat, a continuat... s-a īncurcat īn cursele vrăjmaşului şi a căzut. La fel se īntīmplă īn privinţa orişicărei căderi! [...]

Deci, aminteşte-ţi de unde ai căzut şi pocăieşte-te! Cīt de nefirească e starea noastră de acum ar trebui să simtă, pare-se, fiecare, necăjindu-se toată viaţa şi īncercīnd greutăţi şi lipsuri de tot felul: şi totuşi, nu se īntīmplă aşa. Unii se obişnuiesc atīt de mult cu starea lor de cădere, īncīt nici prin gīnd nu le trece că n-ar fi trebuit să fie aşa, chiar īncearcă să aducă dovezi cum că nici nu trebuie să fie altfel. Ce jalnic! Jalnici sīnt toţi cei ce nu-şi simt căderea şi nu caută scularea. Cu atīt mai jalnici sīnt creştinii şi cei care trăiesc avīnd īn faţă creştinismul. Īn faţa noastră este casa mīntuirii, şi īn ea ne-am īmpărtăşit deja de puterile tămăduitoare ce lucrează īn ea; este un lucru jalnic dacă am ieşit din ea, gustīnd mīncarea ce ne-a adus pierzarea.

Dar e un lucru şi mai jalnic dacă, stīnd afară, privim cu nepăsare pierderea şi īn lenevia noastră nu năzuim să intrăm īnăuntru iarăşi şi să ne desfătăm de bunătăţile aflate acolo. Aşadar, treziţi, fraţilor, sufletele voastre, dacă au adormit. Treziţi-le zicīnd: „Scoală-te, suflete adormit şi istovit īn păcate - scoală-te, şi te va sfinţi Hristos! Ai fost deja sfinţit, şi ştii ce mare este fericirea celor sfinţiţi! Umple-te iar de rīvnă pentru acelaşi lucru şi scoală-te! lată, acum este vremea bineprimită, iată, acum este ziua mīntuirii!”

Am căzut prin mīncare, să ne străduim a ne ridica prin post; am căzut prin părerea de sine, să ne sculăm prin defăimarea de sine; am căzut prin nepocăinţă, să ne sculăm prin lacrimile străpungerii; am căzut prin lenevie şi uitare de Dumnezeu, să ne sculăm prin grija de mīntuire şi frica de Dumnezeu; am căzut dedīndu-ne plăcerilor, să ne sculăm prin vieţuire aspră şi īndurare de bună voie a lipsurilor; am căzut prin īnstrăinarea de Biserică, să ne sculăm prin mersul īn casa lui Dumnezeu; am căzut ascultīnd cīntece ruşinoase şi īngăduindu-ne să dansăm, să ne sculăm prin ascultarea cīntecelor bisericeşti şi prin metanii dese; am căzut prin multa vorbire, să ne sculăm prin tăcere; am căzut prin īmprăştiere, să ne sculăm prin īnsingurare şi păzirea luării aminte; am căzut prin ascultarea de vorbe deşarte şi citirea de cărţi deşarte, să ne sculăm prin ascultarea Cuvīntului lui Dumnezeu şi citirea de cărţi mīntuitoare.[...]

Deci īngrijiţi-vă din nou să vă cunoaşteţi păcatele şi să vi le recunoaşteţi. A-ţi cunoaşte păcatele īnseamnă a spune: „Am săvīrşit cutare şi cutare păcat”, iar a ţi le recunoaşte īnseamnă a te osīndi pe tine īnsuţi pentru ele, zicīnd: „Sīnt vinovat”, neīngăduindu-ţi nici un fel de īndreptăţiri şi dezvinovăţiri. „Am păcătuit, sīnt vinovat”: aceste două spuse trebuie rostite mai īnainte de orice şi trebuie rostite cu sinceritate.

Uitaţi-vă īn ce şi cum aţi păcătuit. Nu cred că este greu să faceţi asta. Poruncile sīnt cunoscute, conştiinţă aveţi: porunca arată ce trebuia să facem, iar conştiinţa mărturiseşte dacă am făcut sau nu. Patima pe care se cuvenea s-o biruim şi păcatele cu care īl necăjim cel mai mult pe Domnul nu pot să se ascundă de luarea noastră aminte: ele stau pe primul plan şi ne īnghesuie conştiinţa fără a putea fi alungate. Aceasta este, după cuvīntul Domnului, nici măcar andrea, ci bīrnă īn ochi. Iată, asupra lor puneţi toată asprimea cercetării şi osīndirii de sine: fiindcă este viclenie īn inima noastră păcătoasă, viclenie potrivit căreia ea este gata să se judece cu asprime īn toate privinţele, afară de boala sa morală principală, īn vreme ce orice altceva afară de păcatele principale sīnt moralmente nişte nimicuri. Şi reiese că dacă nu luăm aminte cu asprime, sīntem īn stare numai să strecurăm ţīnţarul şi să īnghiţim cămila īn vasul nostru cel lăuntric. Tocmai această nedreptate să o īndrepte fiecare īn sine mai īnainte de toate, adică să-şi cunoască patima principală şi păcatele sale principale şi să se osīndeasca pentru ele fără să īşi īngăduie nici un fel de īndreptăţiri. Iar după ce faci asta, nu ai decīt să te īntorci şi spre celelalte păcate, de īnsemnătatea a doua, care faţă de cele dintīi pot fi numite mici, săvīrşite rar, fără voie, īntīmplătoare. Pentru aceasta, cercetează cele zece porunci şi Fericirile, şi vezi ce poruncă ai īncălcat şi ce virtuţi sīnt neīndestulătoare īn inima ta? Īntr-o oglindă curată, cīnd te uiţi īn ea cu ochii deschişi şi neacoperiţi, se văd şi cele mai mici bubuliţe de pe faţă, la fel se vădesc şi toate păcatele noastre īn cuvintele, faptele şi gīndurile noastre atunci cīnd ne punem conştiinţa să se privească īn oglinda poruncilor lui Dumnezeu, care sīnt arătate īn cuvīntul lui Dumnezeu. Rămīne doar să adăugăm la aceasta osīndirea de sine, recunoaşterea vinovăţiei noastre, şi asta va veni atunci cīnd vom lepăda orice īndreptăţire de sine prin orice pretext, cīnd nu ne vom mai dezvinovăţi nici prin temperament, nici prin īmprejurări, nici prin natura serviciului nostru şi a relaţiilor cu ceilalţi, nici prin distrageri, nici prin neştiinţă: īntr-un cuvīnt, prin nimic; cīnd vom face īn aşa fel ca īndată ce ne-am băgat de seamă păcatul să spunem cu sinceritate: „Sīnt vinovat! Sīnt vinovat, nu am nici un răspuns īnaintea lui Dumnezeu!”

După ce ne-am recunoscut păcatele, trebuie să plīngem pentru ele, să ne străpungem pentru că le-am făcut. Cel ce a spus cu sinceritate: „Sīnt vinovat” nu e departe de a spune: „De ce am făcut toate astea?”, de a-i părea rău pentru păcate, de a se ruşina, de a se īndurera īnaintea Domnului, de a se īnfricoşa de judecata Lui şi de necazul care īl aşteaptă pe cel ce va rămīne neīndreptăţit īntru păcatele sale! Totuşi, aceasta cere să īţi dai osteneală, silinţă cu tine īnsuţi, fiindcă este o īmpietrire a inimii potrivit căreia, chiar recunoscīndu-şi păcatul şi neavīnd cu ce să se dezvinovăţească pentru el, omul spune: „Şi ce dacă?” Iată că trebuie să apucăm de mīnerul meditaţiei ciocanul zdrobitoarelor adevăruri Dumnezeieşti şi să lovim cu el inima īmpietrită pīnă ce se va īnmuia, se va frīnge şi va suspina. Adu-ţi aminte de negrăitele mile ale lui Dumnezeu arătate faţă de tine īn zidire, īn purtarea de grijă şi, mai presus de toate, īn răscumpărare, precum şi de nerecunoştinţa ta; adu-ţi aminte de desăvīrşirea firii tale, pe care tu ai īnjosit-o; adu-ţi aminte de soarta cea amară pe care o meriţi şi care, poate, nici nu e departe de tine; adu-ţi aminte de tihna dinainte şi de īmpovărarea de acum a duhului; adu-ţi aminte de cīte ori ai zis: „N-o să mai fac! N-o să mai fac!”, īnsă tot ai păcătuit, chiar mai mult şi mai cu īncăpăţīnare decīt īnainte; adu-ţi aminte că nimeni nu te-a silit, ci singur, după năravul tău cel rău, ai păcătuit şi L-ai jignit īn faţă pe Dumnezeu, care vede toate, şi mīna cu care El voia să te oprească i-ai dat-o la o parte. Adu-ţi aminte de moarte, de judecată, de iad; adu-ţi aminte şi toate celelalte prin care ai nădejde să frīngi inima ta īncăpăţīnată. Nelinişteşte-o īn tot chipul, stīrneşte-o şi pune-o īn mişcare. La aceste cugetări adaugă rugăciunea către Domnul, ca El, Stăpīn fiind al tuturor, să-ţi dea stăpīnire peste inima ta şi, intrīnd ca focul, să topească īncăpăţīnarea inimii tale şi să te izbăvească de nesimţirea cea īmpietrită, īntrebuinţează toate mijloacele legiuite ca să ajungi a suspina din inimă, fiindcă aceasta este rădăcina pocăinţei. Suspinării īi premerge cunoaşterea păcatelor şi īi urmează hotărīrea de a nu mai păcătui. Dar ceea ce premerge e nefolositor şi ceea ce urmează nu ai de ce s-aştepţi dacă nu există această verigă ce le leagă: īntristarea din inimă pentru păcate. Doar īntristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţă fără de căinţă (hotărīre neclintită de a nu mai păcătui) spre mīntuire (2 Corinteni 7, 10). Ce pocăinţă este cea din care lipsesc īntristarea, īndurerarea şi frīngerea inimii?

Īn urma īndurerării inimii pentru păcate vine şi hotărīrea de a le părăsi, de a nu-L mai jigni cu ele pe Domnul, dīndu-ne īn acelaşi timp pierzării pe noi īnşine. Iar după ea urmează mărturisirea cīt se poate de sinceră a păcatelor şi dezlegarea desăvīrşit lucrătoare de ele. Şi astfel se săvīrşeşte pocăinţa cu adevărat mīntuitoare. Dăruieşte-ne, Doamne, tuturor să ne īnvrednicim īn zilele de faţă de acest dar al lui Dumnezeu! Altminteri, ce folos dacă vom sta fără simţire, cu plictiseală sau īmprăştiere la slujbă, supărīndu-ne că ţine aşa de mult; dacă vremea cīnd nu sīnt slujbe o vom petrece īn moţăiala şi nelucrare, iar apoi vom rosti cu răceală: „Am păcătuit” cīnd ne īntreabă duhovnicul dacă am făcut cutare şi cutare păcat, fără să ne gīndim cītuşi de puţin că scopul nostru de căpetenie trebuie să fie desăvīrşita īndreptare a vieţii?! Ce folos? Asta va īnsemna că īmplinim un obicei, nu că ne pregătim de īmpărtăşire īn chip mīntuitor. Vegheaţi, deci, fiindcă umbletul vostru este cu primejdie, mai ales īn aceste zile cīnd vrăjmaşul, neispitindu-ne cu păcate, se străduieşte īn chip viclean să facă nefolositoare mijloacele dăruite nouă de către harul lui Dumnezeu spre curăţirea noastră de păcate, şi prin aceasta şă-şi prelungească stăpīnirea asupra noastră.

[...] Pocăinţa dimpreună cu spovedania sīnt inima pregătirii pentru īmpărtăşire. Nevoinţele premergătoare, slujesc drept pregătire pentru ele, iar Sfīnta Īmpărtăşanie īncununează şi desăvīrşeşte totul. Fără adevărată pocăinţă şi mărturisire nevoinţele rămīn neroditoare, iar Sfīnta Īmpărtăşanie nu va fi spre tămăduirea sufletului şi trupului. Să intrăm, deci, īn noi īnşine şi să ne īndeletnicim cu aceasta aşa cum trebuie.

Mărturisirea păcatelor nu ridică mari greutăţi atunci cīnd omul reuşeşte să aibă stăpīnire de sine şi să ia hotărīrea de a lăsa păcatul; dar omul nu dobīndeşte stăpīnire de sine pīnă ce nu se pocăieşte; nu se pocăieşte atīta vreme cīt nu se osīndeşte şi nu se osīndeşte pīnă ce nu-şi cunoaşte păcatele sale. Deci, totul īn pocăinţă pleacă de la cunoaşterea păcatelor proprii.

Aşadar, să intre fiecare īn sine īnsuşi şi să se īndeletnicească mai īntīi de toate cu cercetarea vieţii sale şi a tot ce a rămas neīndreptat īn ea. Bineīnţeles, fiecare este gata să spună despre sine că este păcătos, ceea ce şi face, şi nu doar că o spune, ci deseori se şi simte păcătos; īnsă această păcătoşenie ni se īnfăţişează īntr-un chip foarte tulbure şi nedefinit. Nu este de ajuns: mergīnd la spovedanie, trebuie să ne lămurim limpede ce anume este īn noi necurat şi păcătos, şi īn ce măsură. Trebuie să ne cunoaştem păcatele limpede, pe fiecare īn parte, socotite şi numărate, ca să zic aşa. Pentru aceasta, iată ce să faci: pune de o parte legea lui Dumnezeu, iar de cealaltă viaţa ta, şi uită-te: īn care privinţe se potrivesc şi īn care nu? Ia fie faptele tale şi du-le īn faţa legii ca să vezi dacă sīnt legiuite sau nu, fie legea şi uită-te dacă a fost īmplinită aşa cum trebuie īn viaţa ta sau nu. De pildă, ai fost jignit şi te-ai răzbunat: aşa porunceşte legea creştină? Ai văzut păcătoşenia altora şi ai osīndit: aşa spun poruncile lui Hristos să faci? Ai făcut un lucru bun şi te-ai īngīmfat sau ai trīmbiţat īnaintea ta: oare este īngăduit unui creştin să facă aşa ceva? Legea porunceşte să mergi la biserică fără lene şi să stai īn ea cu evlavie, īntru luare-aminte şi rugăciune: oare ai īmplinit lucrul acesta? Legea porunceşte să nu pofteşti, să nu te mīnii, să nu pizmuieşti, să nu īţi īnsuşeşti bun străin şi aşa mai departe: oare este purtarea noastră pe potriva acestor porunci? Īn acest fel să treci prin legea toată şi prin toată viaţa ta. Dar, pentru a nu scăpa din vedere nici o parte din această īnsemnată lucrare care este cercetarea de sine, e bine să păstrăm īn ea o anumită rīnduială. Fă-ţi o idee cīt mai limpede despre toate īndatoririle noastre faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de noi īnşine, şi apoi verifică-ţi toată viaţa, cīt mai exact şi mai amănunţit, īn toate aceste privinţe. Sau ia poruncile Decalogului, una după alta, dimpreună cu toate prescripţiile particulare ce ţin de ele, şi uită-te: ai īmplinit toate cerinţele lor? Cine poate să mai citească şi predica de pe munte a Mīntuitorului, unde El tīlcuieşte Legea Veche, umplīnd-o de duh creştin, sau să citească ultimele capitole ale Epistolelor apostolice, unde sīnt īnfăţişate faptele la care sīnt īndatoraţi creştinii şi hotărīri īn privinţe de īnsemnătate obştească: de pildă, capitolul 12 al Epistolei către Romani, sau capitolul 4 al Epistolei către Efeseni, Epistola Apostolului Iacov şi prima Epistolă a Sfīntului Ioan Teologul şi aşa mai departe. Priviţi īn toate acestea ca īntr-o oglindă şi veţi vedea ce pată sau sluţire este īn voi şi unde.

Ca urmare a acestei verificări a vieţii noastre, iese la lumină că īn rīndul faptelor, cuvintelor, simţămintelor, gīndurilor şi dorinţelor noastre sīnt o mulţime fie de-a dreptul nelegiuite, fie numai pe jumătate legiuite, adică īn care intenţiile nu au fost tocmai curate, deşi pe dinafară ele erau potrivite cu legea; se-adună cu totul o mare mulţime de acest fel, şi poate că viaţa īntreagă se arată alcătuită numai din fapte rele, ca dintr-un lanţ sau şir necurmat de lucruri urīte şi dezgustătoare.

Īn aceasta, īnsă, este doar īnceputul cunoaşterii de sine şi nu se cade să ne oprim aici. Este nevoie să īnaintăm īn cunoaşterea propriei păcătoşenii, altfel spus să pătrundem mai adīnc īn inima noastră păcătoasă. Sub fapte şi cuvinte, sub gīndurile, dorinţele şi simţămintele luate īn parte stau dispozi­ţiile statornice ale inimii, care sīnt izvorul acestora. Suma acestor dispoziţii ale inimii alcătuieşte personalitatea omului şi defineşte caracterul lui: de aceea, tocmai pe ele trebuie mai ales să le cunoaştem. Aici nu e nevoie de multă osteneală: conştiinţa noastră sinceră faţă de noi īnşine nu ne va īngădui să ascundem ceea ce stăpīneşte inima noastră şi ce stăpīnitori locuiesc īn ea. De altfel, avem un semn foarte limpede: faptele rele īn care cădem deseori, şi cu asemenea putere că nu ne putem stăpīni, arată că avem īn inimă aplecarea, patima corespunzătoare, care le şi pricinuieşte mereu. Dacă, de pildă, cineva, arătīnd pe altul, īntr-un caz spune: „Ia uite ce face!”, īn altul repetă cu asprime: „Ce lucru urīt!”, făcīnd o faţă batjocoritoare şi, īndeobşte, vorbeşte mai cu plăcere şi mai mult despre partea urītă a faptelor străine, pentru acela nu este greu de ghicit că suferă de patima potrivnică lui Dumnezeu a osīndirii.

O astfel de verificare ne duce la cunoaşterea patimilor care domnesc īn noi sau a celei care precumpăneşte asupra tuturor celorlalte. Ştiţi că rădăcina tuturor relelor este iubirea de sine (egoismul). Din iubirea de sine iau naştere trufia, lăcomia şi īmpătimirea de plăceri, iar din acestea vin toate celelalte patimi. Īn oricine păcătuieşte se află toate aceste patimi, dar nu la toţi īn aceeaşi măsură: la unul precumpăneşte trufia, la altul lăcomia, la altul īmpătimirea de plăceri. Nici trufaşul nu e străin de felurile lăcomiei şi de plăceri, dar le biruie lesne atunci cīnd satisfacerea lor īl poate īnjosi īn ochii celorlalţi; şi lacomul e gata să se desfete dacă asta nu īl costă nimic, şi aşa mai departe. Aşadar, la fiecare domneşte doar o patimă, iar celelalte stau īn umbra şi sub ascultarea acesteia. Noi trebuie să vedem şi să definim tocmai această patimă precumpănitoare, ca după aceea să putem şi lucra īn chip mai hotărīt asupra ei. Oarecare dintre Sfinţii Părinţi spune: „Domnul cere de la tine repunerea īn drepturi a īntregii īnţelepciuni, iar tu faci azile şi paraclise: īndreaptă mai īnainte lucrul dintīi şi atunci cel de-al doilea va fi plăcut īnaintea Lui!”

Totuşi, trebuie să īnaintăm şi mai mult īn ce priveşte cunoaşterea de sine. Īn cele din urmă, trebuie definit duhul īn care se desfăşoară īndeobşte viaţa noastră, sau trăsătura caracteristică a ei, şi anume: Cui slujim? Domnului sau nouă īnşine şi păcatului? Ce avem īn vedere? Pe noi īnşine sau pe Domnul - slava Lui şi bună plăcerea Lui? Pentru ce ne luptăm? Pentru numele Domnului sau pentru al nostru? Această trăsătură defineşte ce sīntem īn noi īnşine şi ce putem, ca atare, aştepta de la noi īnşine. Această cunoaştere īncununează cunoaşterea de sine. Aceasta este concluzia generală a tot ceea ce se spune mai īnainte īn conştiinţă, se defineşte limpede īn mintea omului şi se mărturiseşte īnaintea Domnului Celui Atoateştiutor.

Astfel, īn cele din urmă, se va zugrăvi īntregul tablou al păcătoşeniei noastre şi toată istoria vieţii noastre păcătoase: faptele, simţămintele şi dispoziţiile şi duhul care stăpīneşte īn viaţa noastră! Īn urma acestui fapt, se cuvine să ne īndurerăm pentru noi īnşine şi să ne plīngem păcatele.

După ce ţi-ai cunoscut păcătoşenia, nu fi spectator indiferent al ei. Nu trece pe līngă ea cu gīndul la fel de nepăsător cum umblă cineva pe un cīmp străin, părăsit şi plin de buruieni. Apropie-ţi această cunoaştere de conştiinţă şi īncepe īmpreună cu ea să stīrneşti īn inimă simţămintele mīntuitoare ale pocăinţei. Aceste simţăminte ar trebui, īn chip firesc, să urmeze īn noi de la sine; din păcate īnsă, nu se īntīmplă aşa īntotdeauna. Păcatul īnăspreşte inima. Omul care face muncă de jos se īnăspreşte ca urmare a muncii sale: şi inima se īnăspreşte īn omul care se dă pe sine la munca de jos īn folosul păcatului şi patimilor, care adună roşcove şi se hrăneşte cu ele. Ca atare, ea nu se īnmoaie lesne atunci cīnd trebuie s-o aducem la pocăinţă. Iată īncă o osteneală, şi o osteneală mai īnsemnată: fiindcă īn lucrarea pocăinţei totul depinde de simţămintele inimii!

Purcezīnd la această lucrare, mai īnainte de toate sileşte-te să ajungi la demascarea de sine, aşa īncīt īn adīncul inimii tale să se rostească: „Sīnt vinovat!” Aici se va purta lupta cu īndreptăţirea de sine, altfel spus cu dezvinovăţirile pentru căderile şi păcatele proprii. Pentru a le alunga, īndepărtează de la luarea ta aminte totul, lasă-te singur cu Dumnezeu-Judecătorul şi mustră-te fără ascunzişuri: „Ai ştiut că nu se cade să păcătuieşti şi ai păcătuit; ai fi putut să te īnfrīnezi şi să fugi de păcat şi nu ai īntrebuinţat spre bine stăpīnirea de sine pe care ţi-a dat-o Dumnezeu; şi conştiinţa te ameninţa, dar tu ai īnăbuşit cu dispreţ acest glas al lui Dumnezeu către tine.” După aceea, adu-ţi aminte de locurile, timpurile şi īmprejurările īn care ai păcătuit, şi din toate acestea scoate mărturiile care pot face inima ta şi conştiinţa ta să se pătrundă de simţămīntul vinovăţiei: „Sīnt vinovat! Nu am nici o īndreptăţire!” Īn acest fel, treci de la un păcat la altul şi de la o aşezare sufletească necurată la alta, şi la suma tuturor adaugă ca pe o semnătură spusa: „Sīnt vinovat!”

Săvīrşind cu conştiinţă bună această lucrare a demascării de sine, vei recunoaşte din inimă toate păcatele tale; vei recunoaşte că eşti vinovat şi īn cutare privinţă, şi īn alta, şi īn cealaltă, că īntru toate eşti vinovat; te vei īmbrăca, parcă, īn păcatele tale şi vei simţi că ele zac asupra ta cu toată greutatea lor; īţi vei da seama că eşti fără de răspuns şi vei striga: „Ticălos om sīnt eu!” Iar după ce se va petrece asta īn inima ta, grăbeşte-te să stīrneşti ori să scoţi din inimă, care a fost deja predispusă la asta, simţămintele īndurerate ce alcătuiesc cuprinsul adevăratei pocăinţe, şi anume: īntristarea că L-ai jignit pe Dumnezeu; ruşinea că ai ajuns atīt de neisprăvit; părerea de rău că puteai să te īnfrīnezi şi nu te-ai īnfrīnat şi supărarea pe voia ta cea păcătoasă, care n-a luat aminte la nici o insuflare a raţiunii şi conştiinţei. Aceste simţăminte sīnt gata să se nască īn inimă de la sine după conştientizarea păcatelor şi vinovăţiei proprii; īnsă şi tu să le ajuţi să se dezvolte şi să le stīrneşti din ce īn ce mai puternic. Sufletul să ardă īn ele ca īn foc: cu cīt va arde mai mult şi cu cīt va fi mai puternică arderea, cu atīt va fi mai mīntuitoare. Limita pīnă la care trebuie dusă această īndurerare pentru păcate este ura faţă de păcate şi dezgustul faţă de ele. Īn acest dezgust se află temeiul hotărīrii de a nu mai păcătui şi nădejdea īndreptării de sine. Cel ce a dobīndit dezgust faţă de păcat, acela a ajuns īn afara păcatului, altfel spus l-a alungat din sine şi are acum deplină libertate de a lucra fără să simtă atracţiile lui. Iată, aceasta este clipa cīnd poţi să purcezi cu īndrăzneală la făgăduinţa de a nu mai păcătui, făgăduinţă ce se rosteşte īn inima ta īnaintea feţei Domnului. Să cazi atunci īnaintea Lui şi să īi spui: „Nu o să mai păcătuiesc! Nu o să mai păcătuiesc niciodată, chiar de ar fi să mor, numai să mă mīntuieşti şi să mă miluieşti!” Această făgăduinţă din inimă trebuie să īncununeze simţămintele de pocăinţă şi să dea mărturie pentru sinceritatea lor. Ea trebuie să fie nu īn cuvīnt, ci īn simţămīnt şi alcătuieşte legămīntul cel lăuntric al inimii cu Dumnezeu, repune īn drepturile ei religia inimii.

Pīnă aici am vrut să aduc luarea voastră aminte. Īncepeţi prin cunoaşterea păcătoşeniei voastre, treceţi prin demascarea de sine şi simţămintele īndurerate de pocăinţă şi sfīrşiţi prin hotărīrea de a nu mai păcătui, īntărind-o prin legămīntul dat īnaintea feţei Domnului de a fi de aici īncolo īndreptaţi şi cu viaţa. Cel care va străbate tot acest şir de lucrări nu va avea nici o greutate īn a-şi descoperi la spovedanie, cu inimă curată, toată necurăţia sa: el va aduce mărturisire deplină, sinceră, fără cruţare de sine, şi pentru asta va primi dezlegare atoatelucrătoare de la Domnul prin gura părintelui său duhovnicesc, dezlegare care va umple cu adīncă pace şi bucurie toată fiinţa lui. Harul Atotsfīntului Duh, care nu a putut sălăşlui īn inima iubitoare de păcat, se sălăşluieşte iarăşi īn el şi omul se arată īnnoit, aşa cum a ieşit la īnceput din scăldătoarea botezului. [...]

Lucrarea pocăinţei este simplă: un suspin şi un cuvīnt: „Am păcătuit, n-o să mai fac!” īnsă acest suspin trebuie să străbată cerurile, să devină mijlocitor īnaintea tronului Dreptăţii; şi acest cuvīnt trebuie să şteargă din cartea vieţii toate īnscrisurile prin care sīnt īnsemnate acolo păcatele noastre. Dar de unde vor lua ele asemenea putere? Din osīndirea de sine fără cruţare şi din frīngerea fierbinte de inimă. Iată, īntr-acolo şi trebuie să fie īndreptată toată strădania noastră de a ne pocăi: īnmuiaţi-vă şi frīngeţi-vă inima şi apoi, īn ceasul spovedaniei, nu vă ruşinaţi să destăinuiţi tot ce vă face de ruşine īnaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Īn lucrarea pregătirii pentru spovedanie şi īmpărtăşire, cel mai greu ne vine să ne călcăm pe inimă şi să ne destăinuim părintelui nostru duhovnicesc; de fapt, īnsă, acesta ar trebui să fie lucrul cel mai īmbucurător. Oare nu e o bucurie pentru cel acoperit de răni să fie vindecat, pentru cel pătat de toată necurăţia să fie spălat, pentru cel legat īn lanţuri să fie slobo­zit? Dar tocmai īn aceasta stă puterea dezlegării preoţeşti de la spovedanie: venim acoperiţi de răni şi plecăm vindecaţi, venim necuraţi şi plecăm albiţi, venim īn lanţuri şi plecăm liberi. Aceasta e făgăduinţa lui Dumnezeu: „Spune tu fărădelegile tale mai īnainte, ca să fii īndreptăţit!” Vei fi īndreptăţit fără nici o īndoială; dar mai īnainte spune fărădelegile tale fără să tăinuieşti nimic. Să ştii că numai rana descoperită se vindecă, numai necurăţia dată īn vileag se spală, numai lanţurile arătate se desfac. Ia seama, dar, să nu pleci netămăduit, nealbit şi neslobozit!

Cel ce lucrează aici e Domnul. Părintele duhovnicesc īl reprezintă şi spune cuvīntul Lui. Domnul ştie păcatul tău şi tu nu poţi să nu ţi-l recunoşti īn gīnd īnaintea Domnului; dar Domnul vrea să ştie dacă tu ţi-ai da păcatul īn vileag īnaintea feţei Lui atunci cīnd ţi S-ar īnfăţişa El Īnsuşi, ori te-ai ascunde aşa cum au făcut protopărinţii. De aceea a şi rīnduit să īţi arate faţa Sa īn părintele duhovnic care te spovedeşte, poruncindu-i să spună īn numele Său şi cuvīnt dezlegător care, rostit fiind pe pămīnt de o făptură slabă, mai apoi este pecetluit īn cer prin puterea lui Dumnezeu.

Şi īncă o faţă mai īnchipuie părintele duhovnicesc: faţa īntregii omeniri. Cel ce se ruşinează să se dea īn vileag la spovedanie să alunge această ruşine prin gīndul că schimbă ruşine cu ruşine: o ruşine mare cu o ruşine mică, o ruşine fără bucurie şi fără folos cu o ruşine mīntuitoare! Īnaintea feţei īntregii omeniri vor fi date cīndva īn vileag toate faptele noastre rele, şi ne vor acoperi cu o asemenea ruşine că mai bucuroşi ne-am īnvoi să cadă munţii peste noi decīt să fim supuşi unei asemenea ruşini. Iată, de aceea a şi rīnduit Domnul să ne ruşinăm īnaintea unuia singur, a duhovnicului, ca prin aceasta să ne scape de ruşinarea īnaintea īntregii omeniri.

Este o anumită viclenie preapierzătoare īn inimile noastre: uneori oamenii īşi arată cu plăcere toate păcatele afară de cel principal, de cel care ruşinează mai mult decīt toate faţa noastră. Cel mai ades e un păcat trupesc, īnsă poate fi şi oricare altul. Cel īn care se află o asemenea neputinţă e gata a purta orişice nevoinţe şi a săvīrşi orişice virtuţi, numai să rămīnă neatinsă boala pe care a īndrăgit-o. La Domnul, īnsă, legea e aşa: „Nu īmi da milostenie dacă pătimeşti de lipsa īntregii īnţelepciuni; nu īmi da post, dacă eşti īmpovărat cu dragostea de agonisită; nu īmi da osteneala rugăciunii, dacă eşti bolnav de slavă deşartă. Descoperă-ţi rana, ca să se vindece şi să se preschimbe īn frumuseţe prin virtutea potrivnică ei.” Să se īnsufleţească, aşadar, tot sufletul, să se īnfrīngă pe sine mai ales īn privinţa a ceea ce se īmpotriveşte īnfrīngerii.

Acest rod nevrednic al pocăinţei este urmarea pregătirii nepotrivite pentru spovedanie. Spovedaniei īi premerge pregătirea prin ostenelile postirii, īnsingurării, privegherii şi rugăciunilor. Această parte a vieţuirii aspre, care chinuie şi frīnge trupul, a fost rīnduită cu scopul ca sub această nevoinţă exterioară să se zămislească şi să se desăvīrşească īntru străpungere mişcările de pocăinţă ale inimii. Ea e neapărat trebuincioasă ca mijloc, dar fără simţămintele de pocăinţă nu are scop şi īşi pierde īnsemnătatea. Despre cel ce se străpunge numai la arătare nu se poate īncă spune că are deja putere pentru o spovedanie deplină, fără ruşinare; dar cel ce pe līngă asta se străpunge şi lăuntric face spovedanie curată, deplină, fără ascunzişuri. Cel ce şi-a cunoscut păcatul, s-a recunoscut vinovat pentru el, l-a plīns şi a ajuns să se dezguste de el, acela a zis deja īnaintea lui Dumnezeu īn chip lăuntric, prin aşezarea inimii lui: „Sīnt vinovat! N-o să mai fac!” Unul ca acesta e gata să se mărturisească īnaintea īntregii lumi, nu numai a părintelui său duhovnicesc. Şi iată unde este rădăcina deplinătăţii pocăinţei: īn frīngerea inimii pentru păcate īnsoţită de dezgust faţă de ele! Inima īnfrīntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Deci, īnmoaie-ţi inima, topeşte-o frīngīnd-o - şi ea va lepăda afară de la sine tot ce e necurat; iar spovedania va arde toată necurăţia prin focul ruşinării şi al dezlegării de către Dumnezeu.

Inima care lăcrimează şi se īndurerează atrage īnţelepciune, ce īl īnvaţă pe cel care se pocăieşte să lucreze īn pocăinţa sa, atīt lăuntric cīt şi īn afară, īn aşa chip īncīt să culeagă cu mīinile pline roadele ei, īn rīndul cărora intră nu numai miluirea şi deplina iertare, ci şi deplina schimbare a inimii spre bine, de la care vine īndreptarea vieţii. Cel ce şi-a străpuns adīnc inima se mărturiseşte deplin şi după spovedanie se arată cu totul īnnoit. Aduceţi-vă aminte de pilda Mariei Egipteanca, a Taisiei, a Evdochiei, a lui Moisi Arapul, a lui David, a tīlharului şi a altora. La o asemenea schimbare să rīvnească acum oricine se pregăteşte pentru spovedanie!

Īn urma dezlegării de păcate, frīngerea inimii şi spovedania dau naştere unirii īn pocăinţă a elementului Dumnezeiesc cu cel omenesc, din care iese o făptură nouă, aşa cum a ieşit la īnceput din scăldătoarea botezului. De asta să vă şi īnvrednicească Multmilostivul Dumnezeu pe voi pe toţi, ca toţi să ieşiţi din spitalul pocăinţei īntru totul tămăduiţi şi cu desăvīrşire īnnoiţi īn toate simţămintele şi aplecările inimii voastre; ca de acum īnainte să iubiţi ceea ce mai īnainte vreme vă lăsa reci şi să urīţi cele faţă de care mai īnainte eraţi īmpătimiţi; ca să iubiţi īn locul mīniei -blīndeţea, īn locul trufiei - smerenia, īn locul beţiei - trezvia, īn locul curviei - īntreaga īnţelepciune, īn locul zavistiei - voirea de bine, īn locul urii - dragostea, īn locul zgīrceniei - dărnicia, īn locul iubirii de plăceri - īnfrīnarea, īn locul leneviei - iubirea de osteneală, īn locul īmprăştierii - seriozitatea, īn locul gīlcevirii - iubirea de pace, īn locul judecării şi clevetirilor - cinstirea aproapelui, īntr-un cuvīnt īn locul oricărui păcat şi oricărei patimi, virtutea şi buna aplecare potrivnică.

Cineva care s-a pocăit aşa cum trebuie, atunci cīnd după spovedanie tovarăşii de viaţă păcătoasă pe care-i avusese īnainte vreme l-au poftit la plăcerile lor obişnuite, a răspuns: „Eu nu mai sīnt acelaşi!” Iată cu ce īntocmire sufletească se cade să ne arătăm şi noi la sfīrşitul pregătirii pentru īmpărtăşire, aşa īncīt atunci cīnd se vor răscula patimile cu care ne-am deprins, cerīnd să fie satisfăcute, toate oasele noastre să le răspundă: „Noi nu mai sīntem aceiaşi!” Şi aşa va fi, dacă ne vom cunoaşte păcatele, ne vom mărturisi vinovăţia pentru ele şi le vom plīnge, şi vom dobīndi dezgust faţă de ele şi le vom mărturisi fără să tăinuim nimic părintelui nostru duhovnicesc, luīnd hotărīrea nestrămutată de a nu le mai repeta, fiindcă atunci puterea lui Dumnezeu se va pogorī īn noi şi ne vom arăta zidiţi īntru Hristos Iisus spre fapte bune, ca īntru ele să umblăm, ferindu-ne de tot răul. […]

Īntristarea pentru păcate, supărarea pe ele şi dezgustul faţă de ele ar trebui să fie atīt de fireşti īn suflet īncīt nici să nu am pentru ce pomeni de ele. Păcatul este rana sufletului. Dacă se īntīmplă să căpătăm vreo rană īn trup, simţim durere şi ne grăbim să doftoricim rana; aşa ar trebui să fie şi cu sufletul īn privinţa păcatului! Şi totuşi, se īntīmplă cu totul altceva: păcatul, rana sufletului, aduce cu sine şi o anumită tīmpire, care īl face pe cel care s-a īnrobit păcatului să nu īşi vadă nenorocirea, să nu o simtă şi să nu aibă grija de a ieşi din ea. Orbirea, nesimţirea şi nepăsarea sīnt urmarea iubirii de păcat, care apoi īi şi ţine pe iubitorii de păcat pe tărīmul păcatului, īntr-o stare fără de ieşire. Pe bună dreptate este asemănat păcătosul cu cineva cufundat īntr-un somn adīnc, la care trebuie să ţipi tare: „Scoală-te, adormitule!” ca să se scoale.

Şi iată ce aveţi acum de făcut cu sufletul vostru: să-l treziţi din somnul păcatului; să-l faceţi să vadă primejdia păcatului, să simtă această primejdie şi să se īngrijească a se izbăvi de ea. Veţi īntreba: „Şi cum să facem asta?” Răspunsul meu este acesta: „Nimeni nu poate face acest lucru pentru voi, afară de voi īnşivă.” Trebuie să intraţi voi īnşivă īnăuntrul vostru şi, stīnd īnaintea sufletului adormit de păcat, să īl treziţi din acest somn, fiecare aşa cum poate şi cum se pricepe, īn această sfīntă a sfintelor din voi nu poate pătrunde altcineva şi ceea ce trebuie să se īnfăptuiască acolo nu se poate īn­făptui prin nici o faptă şi nevoinţă exterioară: totul se săvīrşeşte acolo prin īmpreună-vorbirea tainică ce are loc īntre voi şi sufletul vostru īnaintea numai a feţei Domnului, de Care nimic nu e ascuns. Īmpreună-grăirea cu sine, īnduplecarea sufletului este mijlocul de căpetenie pentru a-l trezi din somnul păcatului.

Intraţi deci, īn voi īnşivă şi īncepeţi să lucraţi cu conştiinţă bună! Toate, doar, vă sīnt cunoscute: vă sīnt cunoscute patimile şi păcatele voastre. Toate acestea īi sīnt cunoscute şi Domnului, pe Care nu puteţi să nu-L vedeţi din inima voastră. N-aveţi ce să ascundeţi. De oameni, care sīnt īn afara noastră, putem să ne ascundem: dar de noi īnşine şi de Domnul unde să ne ascundem? Iată, luaţi tocmai această limpede vedere de sine īnaintea Domnului ca punct de plecare īn īmpreună-vorbirea cu sufletul vostru. Spuneţi-i: „Nu te mai ascunde după deget, suflete: şi patima asta e urītă, şi păcatul ăsta este cumplit, şi obiceiul ăsta este prost!” Poruncile limpezi şi bine statornicite au fost călcate, şi judecata pentru călcarea lor este limpede şi bine statornicită. Iată, īnaintea conştiinţei noastre este şi Domnul, Care a dat poruncile şi a statornicit judecata! Nu avem īncotro să ne mai īntoarcem: rămīne fie să pierim īmpreună cu osīndiţii, fie să ne grăbim a ieşi din starea aceasta pierzătoare. Luīnd aminte cu conştiinţă bună la această īmpreună-vorbire īnaintea feţei Domnului, vă veţi pune īn starea cea īntru mīntuire fără ieşire, cu totul potrivnică stării fără ieşire īn care vă ţine, spre pierzania voastră, iubirea de păcat. Temerea pentru voi īnşivă, pentru soarta voastră veşnică, va fi īn mīinile voastre pīrghie, cu care veţi răsturna toate cele dinăuntrul vostru şi veţi pricinui acolo o prefacere mīntuitoare.

Iarăşi repet că acest lucru trebuie să-l săvīrşiţi chiar voi īnăuntrul vostru: nimeni din afară nu-l poate face īn locul vostru. Sufletul fiecăruia este acoperit de īntuneric īn faţa altcuiva. El devine limpede doar pentru omul īnsuşi, atunci cīnd el intră īn sine īnsuşi şi īncepe a ţine sfat cu sine despre felul īn care trebuie să fie şi despre ceea ce trebuie să īntreprindă. Deci, intraţi acum īn voi īnşivă şi acolo, īmpreună cu sufletul vostru, īn sfatul vostru cel de taină, spuneţi: „De ce, suflete, să ne tot tăvălim īn păcat? Să ne sculăm şi să mergem cu picioare neşovăielnice la Domnul, care e gata să ne primească!” Pentru a lucra īn această privinţă mai cu izbīndă asupra voastră, īnconjuraţi-vă cu gīnduri īnsufleţitoare despre scīrboşenia păcatului, despre cīt de mult īl jigneşte el pe Domnul, Care este atīt de milostiv faţă de noi, despre cīt de mult ne īnjoseşte el pe noi, care am fost meniţi asemănării cu Dumnezeu, şi despre necazul īn care el ne aruncă, aici lipsindu-ne de odihnă şi dincolo gătindu-ne muncile cele veşnice. Adăugaţi la aceasta īnchipuirea că muriţi sau aţi murit deja şi că staţi īnaintea nefăţarnicei judecăţi a lui Dumnezeu. Īnchipuindu-vă toate acestea, purtaţi o discuţie cīt se poate de vie cu sufletul vostru: „Ei, ce o să facem acum, suflete, şi cum o să hotărīm? Ştii că toate acestea adevărate sīnt. Īntocmai, păcatul e scīrbos īnaintea lui Dumnezeu şi a tuturor Sfinţilor, precum şi īnaintea conştiinţei noastre; şi chiar această soartă amară aşteaptă īn veşnicie ca plată pentru el, dacă nu ne vom despărţi de el. Şi de ce să ne pierdem eu şi cu tine pe noi īnşine? Dulceaţa păcatului este mică şi trecătoare, iar amărăciunea lui fără de măsură şi veşnică: s-o lepădăm! Oare sīntem noi mai răi decīt alţii, sau altfel decīt restul lumii? Sau Domnul tuturor nu e şi Domnul nostru? Sau mīntuitoarele Lui aşezăminte din Sfīnta Biserică sīnt īnchise pentru noi? De ce să ne facem de rīs īnaintea tuturor şi să pricinuim plăcere vrăjmaşilor noştri şi ai lui Dumnezeu? Să lepădăm păcatul! Iată, la spovedanie vom primi dezlegare; prin Sfīnta Īmpărtăşanie Domnul ne va primi la Sine şi apoi vom īncepe să trăim īmpreună cu El după poruncile Lui, desfătīndu-ne aici de pace sufletească şi pregătindu-ne dincolo fericire veşnică.”

Aşa să staţi de vorbă cu sufletul vostru şi să-l īnduplecaţi: poate īşi va veni īn fire, se va simţi şi se va īnsufleţi ca să īşi schimbe, īn sfīrşit, viaţa cea rea şi năravul cel neplăcut lui Dumnezeu. Īmbărbătaţi-vă! Domnul este aproape! El urmăreşte mişcările lucrării noastre de taină şi este gata să ne ajute, īndată ce va vedea că īnclinaţi spre bine, va īntări īn voi prin harul Său această aplecare. Fără Domnul nimic nu putem face - īnsă El aşteaptă totdeauna propria noastră īncordare spre bine şi doar atunci cīnd o vede este gata īndată să ne ajute. Ca atare, sfătuindu-vă cu sufletul vostru şi īncordīndu-vă să daţi naştere īn el unor mişcări bune, īntoarceţi-vă mereu spre Domnul īn rugăciune - toate acestea īn cămara cea de taină a inimii voastre. Vorbiţi cu sufletul şi cădeţi la Domnul cu strigare īndurerată ca să vă īnmoaie sufletul şi să lucreze spre schimbarea lui. După aceea, īncepeţi iarăşi să vorbiţi cu sufletul şi iarăşi īntoarceţi-vă către Domnul. Chemaţi īn ajutor pe Stăpīna de Dumnezeu Născătoare, pe Īngerul vostru păzitor, pe Sfīntul al cărui nume īl purtaţi şi pe toţi Sfinţii. Faceţi aşa mereu, fie că staţi īn biserică, fie că vă rugaţi şi meditaţi acasă, avīnd īn minte un singur lucru: cum să vă frīngeţi, īn cele din urmă, sufletul īmpietrit şi să īl īndreptaţi la bine. Osteniţi-vă! Căutaţi ajutor! Sculaţi-vă din cursa diavolului şi spuneţi cu īndrăznire, asemenea fiului risipitor: „Sculīndu-mă, voi merge!”

Şi mergeţi deja, fără a vă uita īnapoi şi fără a da ascultare nici unor insuflări pe care le va semăna atunci īn voi vicleanul. El va īncepe să aţīţe compătimirea de sine ori să vă insufle fie frica pentru viaţa voastră, fie temerea că vă veţi da peste cap felul de trai, fie că piedicile īn calea īnstăpīnirii noilor rīnduieli de viaţă sīnt de netrecut, doar-doar vă va abate de la buna voastră hotărīre. Nu luaţi aminte şi rostiţi cu botărīre īn sinea voastră: „Toate le voi jertfi Domnului: şi starea materială, şi toate ostenelile, şi īnsăşi viaţa. Nu mă voi abate de la hotărīrea mea chiar dacă viaţa mi-ar fi ca mersul pe ace.” O astfel de hotărīre necruţătoare va risipi īndată tot norul de gīnduri tulburătoare şi va pune capăt tuturor īncercărilor vrăjmaşului. El e neputincios să se lupte cu cei care sīnt gata să moară pentru a urma Domnului, Care de dragul nostru S-a răstignit. Īn hotărīrea aceasta se vede umbra morţii de cruce, care a stricat stăpīnirea lui, şi vrăjmaşul fuge de ea ca de foc. Aici e moarte pentru moarte: moartea cea pierzătoare īntru păcat este īnlocuită cu hotărīrea de a fi gata să murim īn luptă cu păcatul, īntru mīntuire; şi iată sămīnţa vieţii celei noi īntru Hristos Iisus, Domnul nostru! […]

Iar dacă cineva īntreabă: „De unde să ştim dacă ne-am necăjit destul pentru păcatele noastre, sau că frīngerea inimii pentru ele şi-a īmplinit lucrarea īn noi?” aceluia īi vom răspunde: „Hotarul frīngerii inimii pentru păcate este hotărīrea nestrămutată de a nu-L mai jigni cu păcatele noastre pe Dumnezeu.” Această hotărīre este plīnsul nemijlocit al frīngerii inimii şi arată că frīngerea inimii noastre a fost nefăţarnică, deplină şi bineplăcută lui Dumnezeu. Şi această hotărīre, la rīndu-i, īnrāureşte frīngerea inimii: alină amărăciunea ei şi o īmblīnzeşte, īn vreme ce buna nădejde a miluirii o īnsufleţeşte şi o īnalţă. Īn pocăinţă toate sīnt legate īntre ele ca un şir neīntrerupt: ca atare, nu te mulţumi cu simţămintele de īntristare, ci, īn timp ce te īntristezi, sileşte-te şi să părăseşti păcatele, făcīnd īn aşa fel īncīt să nu mai cazi īn ele şi să nu te mai pui īntr-aşa o poziţie necăjită şi chinuitoare. Care bolnav după ce a aflat pricina bolii sale, nu se hotărăşte īndată să īndepărteze acea pricină? Cine după ce s-a poticnit de o piatră şi s-a lovit, nu se jură că n-o să mai meargă pe acea cale? Aşadar, cel ce simte durere din pricina păcatelor şi recunoaşte că acestea l-au distrus, nu va mai sta mult pe gīnduri, ci va pune īndată capăt iubirii sale de păcat; şi totodată, cīnd se va īndurera pentru păcate, īşi va aduce aminte toate prilejurile cīnd a păcătuit, şi văzīnd unde a fost greşeala, va lua hotărīrea de a fugi de ele īn tot chipul, statornicindu-şi şi mijloacele pentru asta. De pildă: „Am fost īntr-o casă şi am căzut īn cutare păcat: nu voi mai merge acolo; m-am īmprietenit cu cutare şi cutare, şi iată ce m-au īnvăţat: acum o să rup orice legătură cu ei. M-am dedat cutărei distracţii şi iată ce s-a īntīmplat: acum nu o să-mi mai īngădui acel lucru pentru nimic īn lume.” Astfel, cercetīndu-şi toată viaţa păcătoasă, cel care cu adevărat se pocăieşte şi se īntristează pentru păcatele sale, ia hotărīrile cele bune: cum, unde, ce să īndrepteze pe toată īntinderea vieţii sale ca să nu mai cadă īn păcate; şi īndată face rīnduieli potrivite cu hotărīrile acelea, spunīndu-şi: „De-ar fi să mor, nicicum nu voi mai merge pe căile ce m-au adus īn starea asta pierzătoare.” Cel care īşi simte respiraţia īngreunată īntr-o cameră strīmtă fuge repede afară ca să tragă īn piept aer curat; cel care nu mai poate suferi o haină strīmtă aruncă de pe sine povara lor şi fuge repede din casa necurată şi stricătoare a păcatului īn tărīmul curat şi larg al vieţii bineplăcute lui Dumnezeu. [...]

Vrăjmaşul atacă fiecare parte a firii noastre, asupra fiecăreia trimite patima şi păcatul potrivit ei. Cel ce se apără trebuie să apere īmpotriva năvălirii, cu o armă, fiecare parte a sa. Iată, uitaţi-vă care sīnt părţile noastre, care sīnt atacurile patimilor īmpotriva lor şi care sīnt armele īmpotriva acestor patimi. Să cercetăm pe bucăţele alcătuirea firii noastre şi să o īnarmăm aşa cum trebuie. Avem trup. Viaţa trupului este susţinută prin lucrarea armonioasă a feluritelor lui părţi. Satisfacerea necesităţilor trupului este o lege a firii; dar se apropie de ele patima, această satisfacere pierde măsura şi chipul cuviincios şi devine păcat. Trupul nostru trebuie hrănit. Organele legate de hrănire sīnt cel gustativ, gītul şi stomacul. Patimile care atacă aceste părţi sīnt: multa mīncare, mīncarea de bunătăţi - luxul īn mīncare şi condimente, īmbuibarea şi beţia. Armele cu care se taie această patimă sīnt īnfrīnarea şi postul. Trupul nostru simte. Simţurilor le slujesc nervii şi organele de simţ. Patimile care le atacă pe acestea sīnt multe. Fiecare simţ - ochiul, urechea, gustul - are sminteala sa; iar patima lor comună este patima excitării plăcute a simţurilor, altfel spus a plăcerii simţurilor. Arma cu care trebuie īnarmată această parte se numeşte la Sfinţii Părinţi paza simţurilor, mai ales a văzului şi auzului, de toate impresiile smintitoare, mai ales prin mijlocirea īnsingurării şi ferirea de īntīlnirea cu lucrurile, persoanele şi locurile smintitoare. Trupul nostru se mişcă. Organele mişcării sīnt mīinile şi picioarele, cu muşchii şi oasele lor. Patimile care atacă această parte sīnt, pe de o parte, lenevia şi somnolenţa, pe de alta agitaţia, patima jocurilor şi distracţiilor, dansul, actoria, bătăile şi aşa mai departe. Armele cu care trebuie apărată această parte a trupului sīnt: osteneala, privegherea, metaniile, regularitatea serioasă a mişcărilor. Trupul are limbă - organul cuvīntului. Patimile ce năvălesc asupra ei sīnt: vorbirea īn deşert, clevetirea, certurile, hulele. Arma cu care trebuie apărată ea este tăcerea īnţeleaptă a gurii. Acesta este trupul nostru; acestea sīnt patimile lui şi acestea sīnt armele īmpotriva lor. Suma acestor nevoinţe se cheamă la Sfinţii Părinţi nevoinţe trupeşti. Aşadar, pe trup trebuie să punem frīul şi să īl īnvăţăm cu viaţa evlavioasă. Cei ce sīnt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul īmpreună cu patimile şi poftele (Galateni 5, 24).

Să trecem la suflet. Aici, pe primul loc vine īnchipuirea īmpreună cu memoria: magazinul sufletesc īmpreună cu ghidul comorilor lui. Patimile care tulbură această capacitate a sufletului sīnt: visarea, īmprăştierea sau răpirea minţii, fantezia aprinsă de citirea romanelor şi de discuţiile deşarte. Arma īmpotriva lor este luarea-aminte sau trezvia, īmpreună cu privegherea duhului. După īnchipuire urmează discernămīntul cu raţiunea, prin care este cunoscut cu gīndul orice lucru. Vrăjmaşii care le vatămă sīnt: iscodirea deşartă, īndoiala, trufia, īncrederea doar īn sine, īncăpăţīnarea īn păreri, lipsa convingerilor. Armele cu care trebuie ele īnarmate sīnt: citirea Cuvīntului lui Dumnezeu şi a scrierilor părinteşti, discuţia cu oameni īncercaţi īn viaţa duhovnicească, supunerea propriului discernămīnt faţă de glasul Bisericii.

Līngă discernămīnt vine voinţa, capacitatea făptuitoare de a voi şi a īntreprinde. Patimile care o chinuie sīnt: grija de multe, lăcomia, nesupunerea, obrăznicia. Arma īmpotriva lor este ascultarea īn toate privinţele, altfel spus supunerea faţă de rīnduielile legiuite, obştească, bisericească şi cea dată de părintele duhovnicesc. Īn continuare vine gustul, capacitatea de a cunoaşte plăceri estetice. Patimile care īl biruiesc sīnt: iubirea de modă, scliviseala, patima distracţiilor, a balurilor, a teatrelor. Armele duhovniceşti pentru paza lui sīnt: cīntarea duhovnicească, icoanele şi mai ales mersul la biserică, prin care gustul nepervertit capătă satisfacţia cea mai deplină. Acesta este sufletul; acestea sīnt patimile lui; acestea sunt armele īmpotriva lor. Toate aceste arme luate īmpreună alcătuiesc cercul nevoinţelor sufleteşti, prin mijlocirea cărora īl proslăvim pe Dumnezeu şi īn sufletele noastre (1 Corinteni 6, 20), totodată cīştigăm sufletele noastre (Evrei 10, 39) şi le curăţim (1 Petru 1, 22).

Īn fine, mai presus de suflet e duhul, putere īndreptată către Dumnezeu şi lucrurile Dumnezeieşti. Aici vrăjmaşii sīnt: necredinţa, uitarea de Dumnezeu, netemerea de Dumnezeu, īnăbuşirea conştiinţei, neiubirea faţă de cele sfinte, deznădejdea. Armele īmpotriva lor: credinţa şi iubirea devotate lui Dumnezeu, īnsufleţite de nădejde şi lucrīnd īntru umblarea īnaintea Domnului, prin necurmata īntoarcere a minţii şi a inimii către Dumnezeu, sau īntru rugăciunea neīncetată. Scurtez cuvīntul, pentru a da libertate luării voastre aminte obosite, pe care am purtat-o pe un tărīm cu care ea nu e obişnuită: mă voi mulţumi să īnşir la rīnd toate armele luptei noastre duhovniceşti. Ele sīnt: credinţa, rugăciunea, mersul la biserică şi petrecerea īntru toată rīnduiala bisericească, ascultarea īn toate privinţele, citirea Cuvīntului lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Părinţi, discuţiile cu oameni īncercaţi duhovniceşte şi cugetarea la cele Dumnezeieşti, luarea-aminte trezvitoare la sine, osteneala trupească, privegherea, metaniile, īnsingurarea, paza simţurilor, tăcerea, īnfrīnarea, postul. [...]

Aşadar, lucrarea de căpetenie īn ceea ce ne priveşte e lupta cu păcatul. Luptă-te, nu te da bătut, şi vei īnvinge, şi nu va fi păcat īntru tine. Dacă şi ceilalţi vor face la fel, nici īn ei nu va fi păcat, şi va fi pretutindeni īmpărăţie luminoasă a sfinţeniei şi dreptăţii.

Cel ce se luptă trebuie să aibă arme şi să ştie cum să le folosească, altfel spus, să ştie cum să lupte. V-am īnfăţişat cu un alt prilej panoplia creştină şi v-am lămurit că este neapărată nevoie să vă īnarmaţi cu ea. Aduceţi-vă aminte care sīnt armele din această panoplie: postul, īnsingurarea, privegherea, paza simţurilor, metaniile, mersul la biserică, citirea Cuvīntului lui Dumnezeu şi a scrierilor părinteşti, ascultarea īn toate privinţele, luarea-aminte trezvitoare la sine, rugăciunea, credinţa. Aţi văzut că ele decurg din firea noastră şi din felul de a fi al luptei: puteţi fi siguri că toate sīnt neapărat trebuincioase īn lucrarea luptei noastre īmpotriva păcatului.

Să presupunem, īnsă, că cineva s-a īnarmat cu toate aceste arme; cu asta a făcut tot? Nu. Mai rămīne să şi lucreze cu ele, şi să lucreze nu la nimereală, ci potrivit cu scopul urmărit. Nu mă voi apuca să descriu īn amănunt cum se poartă lupta duhovnicească. Acest subiect este foarte vast. Vă voi arăta doar metodele principale care sīnt suficiente pentru a vă asigura succesul īn luptă.

Unu. Nici nu vă gīndiţi să porniţi război īmpotriva īntregii oşti a patimilor, ci īnarmaţi-vă de fiecare dată īmpotriva acelei patimi care vă luptă. Vă luptă trufia? Luptaţi-vă cu trufia. Vă luptă mīnia? Luptaţi-vă cu mīnia. Vă biruie invidia? Luptaţi-vă cu invidia. Luptaţi-vă cu vrăjmaşul pe care īl aveţi īn faţă, asupra acestuia īndreptaţi-vă toate „forţele armate” şi toată luarea-aminte. Vrăjmaşul ne īntinde cursă, abătīndu-ne forţele īn altă parte decīt aceea dinspre care vine primejdia.

Doi. Grăbiţi-vă să vă deosebiţi de vrăjmaş şi să deveniţi potrivnici lui. Īn lupta duhovnicească nu e la fel ca īn lupta trupească. Īn cea trupească, vrăjmaşul vine īn faţa ta şi īl vezi, iar īn lupta duhovnicească atīt vrăjmaşul, cīt şi noi sīntem īn acelaşi suflet şi īn aceeaşi inimă; şi tot necazul ne vine īn cea mai mare parte din faptul că nu ştim să-l deosebim pe vrăjmaş de noi īnşine şi să ne despărţim de el. Noi credem că mişcarea pătimaşă care ne tulbură ne reprezintă pe noi, firea noastră, o cerinţă firească, ce trebuie satisfăcută, īn vreme ce ea nu ne reprezintă pe noi, firea noastră, ci pe vrăjmaşul nostru, cel venit de aiurea. Această rătăcire este izvorul tuturor căderilor noastre īn păcat şi al tuturor faptelor noastre greşite. Dacă am reuşi să deosebim patima de noi īnşine ca pe ceva duşmănos nouă, nu ne-am īndupleca s-o satisfacem, ci am fi īnsufleţiţi de ură şi īmpotrivire faţă de ea.

Trei. După ce aţi deosebit de voi īnşivă patima care vă strică liniştea şi aţi recunoscut-o ca vrăjmaş, īncepeţi să luptaţi īmpotriva ei, folosind armă după armă, pīnă ce va fugi şi se va ascunde de noi sau pīnă ce sufletul va dobīndi odihnă. Postiţi, rugaţi-vă, citiţi, meditaţi, vorbiţi cu părintele duhov­nicesc, mergeţi la biserică, faceţi metanii acasă: īntr-un cuvīnt, īntrebuinţaţi toate mijloacele pe care le găsiţi de cuviinţă pentru a-l īnvinge pe vrăjmaş. Uneori, patima se ascunde repede, alteori se luptă vreme īndelungată. Treaba noastră este să nu slăbim, ci să răbdăm cu bărbăţie īn nevoinţele lup­tei, pīnă ce nu va rămīne nici urmă de vrăjmaş pe pămīntul sufletului nostru.

Patru. Vrăjmaşul a fost izgonit, patima a fost stinsă, sufletul a dobīndit odihnă. Niciodată să nu credeţi că aţi lovit de moarte acea patimă. Nu. Ea s-a īndepărtat doar pentru o vreme, neavīnd putinţa de a ţine piept iureşului forţelor voastre: īnsă īndată ce se iveşte prilejul, ea se ridică degrabă şi īncepe să lupte. Aţi īnvins patima numai cu un prilej: īnsă ea va afla mii de asemenea prilejuri, şi iarăşi va īncepe să lupte şi să provoace la luptă. Pe līngă asta, dacă o patimă este īnlăturată, iese īn faţă alta; şi arena noastră nicicīnd nu e pustie. Asta īnseamnă că niciodată nu are voie creştinul să lase armele sale, ci să rămīnă echipat cu ele ziua şi noaptea. El este ostaş căruia niciodată nu-i vine schimbul şi care trebuie să fie totdeauna gata de luptă. Aici este răbdarea (Apocalipsa 13, 10). Intru răbdarea voastră veţi dobīndi sufletele voastre (Luca 21, 19), fiindcă numai cel ce va răbda pīnă īn sfīrşit se va mīntui (Marcu 13, 13).

Iată īntreg programul luptei! După ce ai recunoscut ca vrăjmaş al tău patima care te luptă acum, loveşte-o cu armele tale, īntrebuinţīndu-le una după alta, pīnă ce o vei goni. Ai gonit-o? Stai şi priveşte, aşteptīnd năvălirea aceleiaşi patimi sau a alteia: şi atunci cīnd năvăleşte, fă cu ea ceea ce ai făcut şi cu prima, şi tot aşa īn fiecare zi, īn fiecare ceas şi īn fiecare minut.

Īntrebaţi: „Dar cīnd se sfīrşeşte asta?” Īn fapt, fiecare va vedea singur cīnd va veni pentru el anume sfīrşitul bătăliei. Nimeni nu poate spune dinainte. Dinainte se poate spune doar atīt: cu cīt se va lupta cineva mai cu bărbăţie, fără a se supune nici unei īnrīuriri păcătoase, cu atīt mai repede vor īncepe patimile să slăbească şi pe măsură ce această luptă stăruitoare se va prelungi, pacea şi liniştea vor īncepe să se sălăşluiască īn suflet. Şi este nădejde că sufletul va ajunge, īn cele din urmă, īntr-o stare plină de pace, īn care, ca īn liniştea de la miezul nopţii, va īmpăraţi o tăcere adīncă, semn că toţi vrăjmaşii au fost goniţi departe sau răpuşi. Atunci sufletul va prăznui lăuntric sabat neīncetat, strigīnd: Am trecut prin foc şi prin apă, şi ne-ai scos pe noi la odihnă (Psalmi 65, 11) [...]

Astfel, şi patimile sīnt īnsetări lăuntrice arzătoare, sīnt pofte aprinse ale sufletului iubitor de păcat. Aici, pe pămīnt, le satisfaci şi ele tac pentru o vreme. După aceea, īnsă, ele cer iarăşi cu putere să fie satisfăcute şi nu-ţi dau pace pīnă nu vor fi săturate iarăşi. Iar pe lumea cealaltă nu vei mai avea cu ce să le satisfaci, fiindcă toate obiectele patimilor sīnt lucruri pămīnteşti. Aceste lucruri rămīn aici, iar patimile rămīn īn suflet şi trec dincolo īmpreună cu sufletul, şi vor īnseta după satisfacere; vor īnseta şi vor chinui sufletul cu această sete, fiindcă el nu va avea cu ce să le satisfacă. Şi cu cīt va trăi īn continuare sufletul, cu atīt va fi mai chinuit şi mai sfīşiat de patimile nesatisfacute. Acest chin nu va īnceta să tot crească şi această creştere şi īntărire nu va avea sfīrşit. Iată şi iadul! Pizma e vierme; mīnia şi iuţimea sīnt foc; ura este scrīşnire a dinţilor; pofta e īntunericul cel mai dinafară!

Acest iad al patimilor īncepe īncă de aici: fiindcă cine dintre pătimaşi cunoaşte desfătarea odihnei de patimi? Numai că aici patimile nu arată pe deplin cīt sīnt de chinuitoare pentru suflet. Aici, trupul şi viaţa īn societate abat şi moderează loviturile lor. Pe lumea cealaltă această pavăză nu va mai fi, şi patimile īşi vor arunca asupra sufletului toată otrava, şi ca să vă īncredinţaţi mai bine, vă voi spune cuvintele Cuviosului Avvă Dorotei despre aceasta: „Aflīndu-se īn acest trup, sufletul primeşte uşurare de patimile sale şi oarecare mīngīiere: omul mănīncă, bea, doarme, stă de vorbă, umblă īmpreună cu prietenii săi iubiţi. Iar după ce iese din trup, su­fletul lui rămīne singur cu patimile sale şi de aceea este pururea muncit de ele; plin de ele, sufletul este ars de tulburarea lor şi este sfīşiat de ele. Precum cel ce pătimeşte de fierbinţeală (febră) este ars de focul lăuntric, aşa şi sufletul pătimaş va fi pururea chinuit, nefericitul, de obiceiul său cel rău, avīnd pururea īn sine aducerea-aminte amară şi lucrarea chinuitoare a patimilor, care īl pīrjolesc fără īncetare. Iar de vreme ce aşa stau lucrurile, cu adevărat ne aşteaptă un sfīrşit cīt se poate de crunt dacă nu vom fi cu luare-aminte la noi īnşine. De aceea vă şi zic totdeauna: străduiţi-vă să lucraţi īn voi īnşivă aşezările sufleteşti cele bune, ca să le aflaţi dincolo; fiindcă ce are omul aici, aceea va şi pleca īmpreună cu el dincolo şi aceea va avea pe lumea cealaltă.” Acelaşi lucru īl voi adăuga şi eu la cuvīntul meu. Să ne īngrijim atīta vreme cīt sīntem vii, a ne curaţi de toată īntinăciunea patimilor, şi īn locul lor să sădim toate virtuţile. Fireşte, asta cere osteneală, şi īncă nu puţină: īnsă cum ar putea fi altfel? Fără osteneală nimic nu se īnfăptuieşte. [...]

Luaţi aminte că prin cuvīntul „lume” se are īn vedere la modul propriu nu societatea omenească nu lucrurile acestei vieţi, ci tot ce este păcătos, pătimaş, potrivnic lui Dumnezeu. Lumea este acolo unde lucrează pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, sau acolo unde īmpărăţeşte un păcat oricare ar fi el. Luate astfel cuvintele: „Mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii” vor īnsemna acelaşi lucru cu: „Faţă de mine orice păcat este răstignit şi eu m-am răstignit faţă de orice păcat.” Cum şi cīnd se īntīmplă asta?

Īn primul rīnd, băgaţi de seamă că īn fiecare păcat sīnt două laturi: pe una o alcătuiesc faptele păcătoase, iar pe alta - patima păcătoasă. Patima este izvorul şi pricina faptelor păcătoase, iar faptele sīnt produsul şi manifestarea patimii. Astfel, de pildă, mīnia sau irascibilitatea este o patimă păcătoasă, care trăieşte īn inimă - iar faptele prin care ea se manifestă sīnt crizele de mīnie, certurile, scandalurile, bătăile, uciderile. O singură patimă, dar cīte fapte! Şi toate iau naştere din ea. De asemenea, iubirea de plăceri sau senzualitatea este patima păcătoasă a plăcerii simţurilor, iar faptele ei sīnt: īmbuibarea, iubirea de mīncare bună, iubirea de multă băutură, iubirea de băuturi bune, frecventarea cīrciumilor, a bordelurilor, a teatrelor, a balurilor (īn ziua de astăzi a discotecilor - n. tr.). La fel trebuie să īnţelegem lucrurile īn privinţa oricărei patimi. Orice patimă, una fiind īn inimă, se manifestă īn exterior, prin trup, īn multe fapte. După aceasta, nu vă e greu să īnţelegeţi cum se face că păcatul, altfel spus, lumea se răstigneşte faţă de noi şi noi faţă de păcat, altfel spus, faţă de lume.

Atunci cīnd cineva se lasă de faptele păcătoase sau pătimaşe, păcatul, altfel spus lumea se răstigneşte faţă de el; iar atunci cīnd cineva stinge şi dezrădăcinează īn sine īnsăşi patima păcătoasă, şi el se răstigneşte faţă de păcat, altfel spus, faţă de lume. Astfel, de pildă, atunci cīnd cineva se lasă de teatre, cīrciumi, chefuri şi celelalte, aşa īncīt nimeni nu īl mai vede niciodată īn fapte şi locuri netrebnice, ci este văzut īntotdeauna purtīndu-se drept şi cuviincios, īnseamnă că păcatul, altfel spus lumea a murit prin acea parte a sa faţă de el, altfel spus s-a răstignit faţă de el. Cu toate acestea, nu se poate spune īnsă cu siguranţă că şi el s-a răstignit faţă de păcat, altfel spus faţă de lume, căci cu toate că el nu este cu trupul īn acele locuri şi fapte, poate să fie acolo cu inima şi mintea. Nu e īn teatru cu trupul, dar poate să se gīndească la teatru şi să spună cu dor: „Ce bine ar fi să fiu acolo!” Nu e īn cīrciumă şi la chefuri cu trupul, dar poate fi acolo cu mintea şi cu inima, poate gīndi şi dori cum să nimerească acolo, părīndu-i rău că nu este acolo. Īn toate aceste cazuri şi īn cele asemănătoare, chiar dacă păcatul, altfel spus lumea, s-a răstignit faţă de el, el īnsuşi nu s-a răstignit īncă faţă de păcat, altfel spus faţă de lume, īncă īl mai iubeşte, īncă īl mai doreşte şi se mai īndulceşte de el. S-a biruit pīnă la a se depărta de faptele păcătoase; dar pe inimă īncă nu şi-a călcat, īncă n-a dezvăţat-o să iubească faptele păcătoase, să se dezguste de ele şi să le urască. Īnaintea lui Dumnezeu el este īncă iubitor de păcat, altfel spus iubitor de lume: fiindcă Domnul caută nu numai la fapte, ci mai ales la inimă. Ca atare, trebuie nu numai să īncetăm cu faptele pătimaşe şi păcătoase, ci să biruim şi să stingem īnseşi patimile, aşa īncīt să nu ne desfătăm cu nici un fel de lucruri şi fapte pătimaşe, ci să avem faţă de ele dezgust şi să ne depărtăm de ele. Iată, atunci cīnd cineva a ajuns deja la starea aceasta, atunci cīnd nu numai că nu face fapte păcătoase, ci a stins īn sine īnsăşi īmpătimirea de ele, poate să spună despre sine că şi el s-a răstignit faţă de lume.

Aşadar, puneţi de o parte toate faptele păcătoase şi pătimaşe, iar de cealaltă, patimile păcătoase, şi cugetaţi astfel: atunci cīnd veţi părăsi toate faptele pătimaşe se va putea spune că lumea s-a răstignit faţă de voi; iar cīnd veţi stinge īnseşi patimile, se va putea spune că şi voi v-aţi răstignit faţă de lume. Iată īn ce sens vă punem şi vouă, mirenilor, legea de a avea lumea răstignită faţă de voi şi pe voi răstigniţi faţă de lume. Prima parte a legii se īmplineşte prin aceea că omul păcătos părăseşte viaţa dezmăţată, stricată, ruşinoasă şi īncepe o viaţă serioasă, īndreptīndu-şi purtarea; iar cea de-a doua se īmplineşte prin aceea că omul nu are doar purtare bună, ci īşi păstrează bune, curate şi bineplăcute lui Dumnezeu şi simţămintele inimii. Prima parte e mai uşoară, a doua mai anevoioasă. Ca atare, nu orice om care şi-a īndreptat purtările şi-a īndreptat şi inima. [...]

Īntr-adins am stăruit mai mult asupra acestui loc apostolic, pentru a vă insufla că boala pe care o avem aproape toţi īn comun, cruţarea şi īngăduinţa faţă de trup, este cu totul nepotrivită celor ce caută şi aşteaptă Īmpărăţia lui Dumnezeu. Vrei Īmpărăţia? Nu-ţi cruţa trupul. Dacă īţi va părea rău de trup, nu vei primi Īmpărăţia. Ah! Cum nu este pe gustul nostru această vieţuire aspră, ce chinuieşte trupul, şi ce şmecherii nu īntrebuinţăm pentru a ne scuti de ea! Iată, acum e post: şi cine posteşte aşa cum trebuie? Unii nu dau doi bani pe post; alţii īl petrec īn aşa fel că trupul nu simte nici o asprime īn urma lui. Şi ce nu spun aceştia spre a se dezvinovăţi! De cei cărora nu le pasă defel de mīntuire ce să mai spunem, aceştia nu trăiesc decīt trupeşte; dar iată, şi rīvnitorii cucerniciei au aplecarea de a-şi hrăni şi īncălzi trupul īn tot chipul. „Eu”, zic unii ca aceştia, „mă voi īndeletnici cu cugetarea la cele Dumnezeieşti, şi la biserică o să merg, voi citi cărţi mīntuitoare, voi face milostenie şi sīnt gata să fac şi altele; pe trup, īnsă, lasă-l să aibă parte de toată tihna şi īndestularea - īn mīncare, īn somn, īn lipsa de osteneală şi īnlăturarea tuturor greutăţilor.” Şi ce mai zic ei? Ei zic: „Chinuirea trupului e lucrare trupească, iar noi sīntem duhovniceşti; prin lucrări duhovniceşti vom şi ajunge īn Īmpărăţia Cerurilor - cea fără de materie.”

La aceste argumente şi la cele asemănătoare lor voi spune doar un lucru: īn ce măsură era duhovnicesc Apostolul Pavel? Şi cine se poate compara cu el īn ce priveşte cunoaşterea lucrării pe care trebuie să o facem?! Şi vedeţi ce a scris? A arătat cununa cea nestricăcioasă, şi tuturor celor ce vor să pună mīna pe ea le-a poruncit să chinuie şi să supună robiei trupul lor: n-a rīnduit nici un alt mijloc şi nimic altceva n-a adăugat. Aici chinuirea trupului, dincolo cununa cea nestricăcioasă. O vrei pe cea din urmă? Apucă-te de cea dintīi; iar argumentele viclene lasă-le. Dacă şi pe mine ar īncepe cineva să mă bată la cap: „Explică-mi cutare şi cutare lucru”, i-aş spune: „Ce mare filozofie este aici? Ce īnseamnă cununa cea nestricăcioasă este limpede? Fireşte, limpede. Ce īnseamnă chinuirea şi īnrobirea trupului este limpede? Şi asta, bineīnţeles, e limpede. Aşadar, mergi de chinuie trupul tău şi-l supune robiei, şi vei primi cununa cea nestricăcioasă. Iar de vei face altfel, nu numai că nu vei primi cunună, ci te vei arăta netrebnic, precum se teme Sfīntul Apostol şi pentru sine, şi pentru noi. Iar despre cel netrebnic ştii ce s-a zis? S-a zis: pe robul cel netrebnic aruncaţi-l īn īntunericul cel mai dinafară, unde e plīnsul şi scrīşnirea dinţilor. Iată nefericitul sfīrşit al odihnirii trupului!” [...]

Iată, asta e tot! Ţine-ţi trupul īn continuă neodihnă şi pătimire, iar sufletul puneţi-l, adunīndu-ţi īn tine īnsuţi luarea-aminte, īnaintea judecăţii lui Dumnezeu, şi schimbă toate rīnduielile vieţii tale, netemīndu-te şi neruşinīndu-te de nimic. Fă aşa şi vei fi neprimejduit din partea căderilor. Ca să o spun pe şleau: trebuie să dobīndeşti, prin frica de moarte şi de judecată, necruţare faţă de trup, neluare īn seamă a părerii oamenilor despre tine şi frică de Dumnezeu, fiind cu luare-aminte la tine īnsuţi. Atunci cīnd vei pune īn tine această rīnduială, vrăjmaşul nu va mai putea ajunge la tine; iar dacă se va şi apropia vreodată, va fi īndată lovit şi pus pe fugă. Prin luarea-aminte vei băga de seamă īndată apropierea lui şi, īnhăţīndu-l prin necruţarea de sine şi nefrica de judecăţile omeneşti, īl vei lovi cu frica judecăţii. Necruţarea de sine, nepăsarea faţă de ceea ce vor spune oamenii şi frica de judecată sīnt trei săbii ascuţite pe amīndouă părţile, īmpotriva cărora nu poate ţine piept nici o ispită a vrăjmaşului. Atīta vreme cīt sīnt īntregi şi īn putere īn tine aceste arme, vrăjmaşul nici nu va veni la tine. Ca atare, dacă te-ai aprovizionat cu ele şi le păzeşti, vrăjmaşul nu se va apuca să te ispitească prin nimic, ci toată viclenia şi-o va īntoarce spre a īţi smulge armele acestea, adică fie spre a-ţi īmprăştia luarea-aminte, fie spre a te face să slăbeşti frīiele trupului şi dorinţei de a plăcea oamenilor, fie spre a stinge frica de judecată şi a sălăşlui īn inima ta răceală. Dacă va reuşi īn aceasta, va īncepe să te tragă şi la păcat; iar dacă nu va reuşi, se va depărta de la tine. Ştiind aceasta, mai presus de toate păzeşte-ţi armele, stai mereu īnaintea judecăţii lui Dumnezeu, fugi de toată odihna trupului şi păzeşte-ţi neschimbată rīnduială de viaţă, chiar dacă ai fi īn vremea de faţă ocărīt şi chiar bătut - şi fără īndoială că vei rezista, cu ajutorul harului dumnezeiesc.

Cu toate acestea, spune Sfīntul Ioan Scărarul, trebuie să privim cu agerime de unde şi īncotro bate vīntul, ca să dăm pīnzelor noastre īndreptare pe măsură. Vrăjmaşul nu doarme şi va īntrebuinţa toate vicleşugurile spre a te amăgi. La īnceput, el se va depărta cu totul şi va īnceta să īţi mai dea bătaie de cap cu ispitele, ca să crezi că te-ai slobozit deja de patima care te stăpīnea şi, dedīndu-te leneviei, să īţi slăbeşti luarea-aminte. Dacă nu-ţi vei da seama de vicleşugul acesta şi vei slăbi luarea-aminte, vrăjmaşul te va atrage īn cugetări multe şi, mai īnainte de a-ţi veni īn fire, va pricinui conglăsuirea inimii tale cu fapte păcătoase, după care te vei face singur duşman ţie.

Dacă nu va reuşi īn aceasta, va īncepe să se apropie cu gīnduri subţiri şi fulgerătoare, ca să te ademenească afară din cetatea ta, iar odată ce te va prinde īn cīmp deschis să te dezarmeze şi să te īnrobească. Uite, se īntīmplă asta: īn mijlocul unei oarecare fapte, zboară prin mintea ta ca fulgerul gīndul că, pasămite, ai sporit destul. Gīndul zboară şi parcă n-ar mai fi. Urma lui, īnsă, rămīne ca o zgīrietură pe suflet, şi dacă nu vei lua īn seamă acest lucru puterile vor īncepe īndată să īţi slăbească şi īn suflet vor prinde a-ţi răsuna chemări ademenitoare ba la īngăduinţă faţă de tine īnsuţi, ba la īmprăştiere, ba la părăsirea obişnuitei asprimi īn rīnduieli. Supune-te şi vei fi nu departe de cădere.

Dacă nici asta nu īi va reuşi vrăjmaşului, el va īncepe să te aţīţe la nevoinţe peste măsură: fie la postire prea aspră, fie la rugăciuni prea lungi, fie la īnsingurare sau vreun alt lucru dincolo de măsura pe care ne-am pus-o atunci cīnd am stabilit rīnduială noii noastre vieţi. Lipsa de măsură īntotdeauna slăbeşte puterile nevoitorului, strică rīnduială lui şi īi aduce tulburare - īn care vrăjmaşului īi e deja uşor să te īnvingă.

Dacă nici aici nu va reuşi, va īncepe să īmpletească răul īn fiecare lucru bun pe care-l ai, aşa cum se īnfăşoară iedera parazită īn jurul copacilor. Tu te īndeletniceşti cu cugetarea ziditoare la cele Dumnezeieşti, iar el te abate īn iscodirea deşartă a tainelor Scripturii, care īl răceşte pe om şi dezvoltă īn el părerea de sine cea pierzătoare. Tu te īngrijeşti cum să nu jigneşti pe nimeni, iar el te abate īn dorinţa cea pierzătoare de a fi pe placul oamenilor. Tu te temi să nu osīndeşti pe cineva, iar el se grăbeşte să īţi insufle nepăsare atīt faţă de bine cīt şi faţă de rău. Deopotrivă īşi īmpleteşte vrăjmaşul īn multe cele ale sale, spune Sfīntul Ioan: īn dragostea de oaspeţi lăcomia pīntecelui, īn chibzuinţă - asprimea, īn blīndeţe - făţărnicia, īn bucurie - părerea de sine, īn nădejde - lenevia, şi aşa mai departe.

Uită-te cīte curse (cum numesc aceste atacuri ale vrăjmaşului oamenii īncercaţi īn lupta cu ele); uită-te cīte curse şi fii de două ori mai cu luare-aminte şi mai priveghetor. Iar ca să te ajuţi, iată ce să faci: găseşte-ţi un părinte duhovnicesc bun şi, īncredinţīndu-i-te cu totul, roagă-L pe Domnul să-i dea să-ţi spună īntotdeauna ceea ce este bine, spre zidirea ta; sau dacă poţi află-ţi un frate de un cuget cu tine şi fiţi deschişi unul faţă de celălalt, povăţuindu-vă şi īntărindu-vă unul pe celălalt. Dacă ştii să citeşti, aprovizionează-te cu cărţi mīntuitoare şi, studiindu-le, caută īn ele īnvăţătură şi limpezirea feluritelor lucruri nelămurite din gīndurile, simţămintele şi mişcările inimii tale. Prin aceste mijloace, dacă vei avea dorinţa sinceră de a fugi de rău şi de a te īntoarce īn rugăciune către Dumnezeu, vei avea īntotdeauna putere să descurci viclenele īmpletituri ale vrăjmaşului, să vezi răul pe care el ţi-l pregăteşte şi să īl pui apoi pe fugă cu armele tale duhovniceşti. [...]

Este o īndepărtare de lume cu trupul - aceasta este īndepărtarea īn pustie; dar este şi o īndepărtare de lume fără a ieşi din lume: īndepărtarea de felul ei de viaţă. Prima nu e la īndemīna tuturor şi nu stă īn puterea tuturor; a doua e de datoria tuturor şi trebuie īmplinită de către toţi. Şi iată, tocmai la aceasta ne chema Sfīntul Andrei īn canonul său atunci cīnd sfătuia să ne īndepărtăm īn pustie prin legiuirea bună. Aşadar, leapădă năravurile lumeşti şi fiecare faptă a ta, fiece pas al tău, să le săvīrşeşti aşa cum porunceşte legea cea bună a Evangheliei: şi ai să vieţuieşti īn mijlocul lumii ca īn pustie. Această bună legiuire se va face īntre tine şi lume ca un perete despărţitor, din pricina căruia nu vei vedea lumea. Ea va fi īnaintea ochilor tăi, īnsă ca şi cum nu ar fi. Īn lume vor continua schimbările ei, iar tu vei avea rīnduielile tale. Lumea va merge la teatru, tu la biserică; ea va dansa, tu vei bate metanii; ea va fi la plimbare, tu acasă, īn īnsingurare; ea va fi īntru grăire deşartă şi glume, tu īntru tăcere şi slavoslovire a lui Dumnezeu; ea va fi īn plăceri, tu īn osteneli; ea va citi romane deşarte, tu vei citi Dumnezeieştile Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi; ea va fi la petreceri, tu vei sta de vorbă cu cei de un cuget cu tine sau cu părintele duhovnicesc; ea īşi va face socoteli egoiste, tu vei face jertfă de sine; ea va fi īn visări pătimaşe, tu īn cugetare la cele Dumnezeieşti. Şi astfel, īn toate trasează-ţi reguli şi introdu-ţi rīnduieli de viaţă potrivnice obiceiurilor lumeşti - şi vei fi īn lume īn afara lumii, ca īn pustie. Nici tu nu vei fi văzut īn lume, nici lumea nu se va vedea īn tine. Vei fi īn lume pustnic şi vei deveni următor al Sfintei Maria, fără a te īndepărta īn pustie. Dacă, precum am amintit, vei adăuga la aceasta şi ţinerea trupului tău īn post, īn osteneli, īn priveghere şi, īndeobşte, īn lipsa de orişice odihnă, vei stăpīni amīndouă mijloacele cu care şi-a biruit patimile Sfīnta Maria Egipteanca şi s-a mīntuit.

Pe scurt, īn două vorbe: fugi de odihna trupului şi pune-ţi rīnduieli de viaţă potrivnice obiceiurilor lumeşti, altfel spus īngrădeşte-te cu legiuirea cea bună. Fă aşa: vei birui patimile şi tu, te vei mīntui. Căci, iată, potrivit īnvăţăturii Sfīntului Isaac, ce va fi cu tine dacă vei stăpīni amīndouă aceste mijloace: supunere a simţurilor, trezvie a minţii, blīndeţe a gīndurilor, mişcări luminoase ale minţii, sīrguinţă la fapte, gīnduri īnalte şi subţiri, lacrimi ce nu cunosc măsură, pomenire a morţii, īntreagă īnţelepciune curată, departe de orice īnchipuire ce ispiteşte gīndul, īnţelegere de taină, la care mintea ajunge cu ajutorul cuvintelor Dumnezeieşti, frică ce taie lenevia şi nepăsarea şi stinge orice poftă; iar īn cele din urmă, libertatea omului adevărat, bucuria şi īnvierea sufletească īmpreună cu Hristos īntru Īmpărăţia Lui. Iată şi mīntuirea.

Iar dacă cineva se va arăta nepăsător faţă de aceste două mijloace, să ştie următorul lucru: nu doar că se va vătăma pe sine īn toate privinţele, ci va clătina şi īnsăşi temelia virtuţilor. Acestea, dacă le va păstra īn sine şi va rămīne īntru ele, sīnt īnceputul şi capul lucrării Dumnezeieşti īn suflet, uşa şi calea către Hristos: aşijderea, dacă cineva se rupe şi se depărtează de ele, ajunge la patimile potrivnice lor: răsfăţul trupului şi rătăcirea trupească, adică umblarea după obiceiurile lumii, care deschid intrare īn suflet tuturor păcatelor şi tuturor patimilor. Căci arată numai īngăduinţă faţă de obiceiurile lumii, care nu sīnt altceva decīt rătăcire trupească - arată numai īngăduinţă faţă de această rătăcire, şi să vezi ce o să iasă! Alunecări nepotrivite şi neaşteptate (continui cuvīntul Sfīntului Isaac), care apropie de căderi, viforul simţirilor (senzaţiilor) puternice stīrnite prin văz, grabnica aprindere ce pune stăpīnire pe trup, gīndurile neīnfrīnate, ce tind către cădere, răcirea dragostei faţă de cele Dumnezeieşti şi desăvīrşita părăsire a regulilor vieţii tale noi, reīnnoirea faptelor rele care fuseseră uitate şi deprinderea altora, pe care īnainte nu le cunoscusei. Şi patimile care, cu harul lui Dumnezeu, fuseseră deja omorīte īn suflet şi nimicite prin uitarea aducerilor aminte păstrate īn minte, īncep să se pună iar īn mişcare şi să silească sufletul la lucrarea lor. Iată ce se īntīmplă īn tine ca urmare a primei īngăduinţe faţă de păcat, adică a rătăcirii trupului după năravurile lumii şi a nerăbdării īn suferirea petrecerii necăjite īn noua rīnduială de viaţă. Iar cele ce au loc ca urmare a facerii pe placul trupului şi mai ales pe placul pīntecelui, sīnt cu neputinţă chiar a fi īnşirate: greutate īn cap, mare īmpovărare īn trup şi slăbiciune īn muşchi, părăsirea pravilelor de rugăciune, lenevia de a face metanii, īntunecarea şi răcirea inimii, īngroşarea minţii şi gīndurilor, o ceaţă groasă şi de nepătruns, ce se īntinde īn tot sufletul, o puternică trīndăvire şi plictiseală īn orişice lucrare după Dumnezeu, precum şi neputinţa de a gusta īn vremea citirii dulceaţa cuvintelor Dumnezeieşti, rătăcirea gīndurilor pe tot pămīntul, privelişti spurcate ce umplu sufletul şi aprind pofta; neīncetată şi nesuferită aprindere īn tot trupul, de unde vin noi gīnduri amăgitoare, cu care īmpreunīndu-se sufletul, cade īn patimi de ocară, la īnceput īn sine īnsuşi - prin īncuviinţare, apoi şi īn afară, prin faptă.

Iată roadele amare care se nasc din rătăcirea după năravurile lumii şi din toată odihna trupului! Ştie vrăjmaşul că cel ce i se va supune va fi prada lui sigură. Ca atare, se străduieşte īn fel şi chip fie să strice noile rīnduieli de viaţă bună, fie să ne plece spre a face oarecare īngăduinţă trupului. Faci o asemenea īngăduinţă, cazi īn alta şi īn nici una dintre ele nu vei scăpa de căderea īn păcat şi de īntoarcerea patimilor dinainte. Fii īngăduitor faţă de trup şi el te va aduce la īngăduinţa şi faţă de năravurile lumii. Un vrăjmaş te va da pe mīna altuia, fără a īnceta să te lucreze şi el; şi īn doi te vor duce de fiecare dată la cădere. Ştiind de acest necaz, să ţii piept cu tărie īn ceea ce ai īnceput. Pentru trup va lupta iubirea de această viaţă, pentru lume – dorinţa de a plăcea oamenilor. Adu īmpotriva lor ajutoare: īn chinuirea trupului simţirea vieţii celei adevărate şi īn respingerea obiceiurilor lumii - tovărăşia cu oamenii adevăraţi. Trupul va īncepe să se smiorcăie şi sufletul să tīnjească? Īnarmează-te cu răbdare. Īnsufleţeşte-te cu acest gīnd: că te aşteaptă moartea. Īngăduinţa faţă de trup şi de năravurile lumii naşte moartea prin căderea īn păcat: moartea cea adevărată şi veşnică. Şi trupul dimpreună cu lumea īi sperie cu moartea pe cei ce merg īmpotriva cerinţelor lor, īnsă această moarte e părută, nu adevărată, ci născocită de vrăjmaş ca să bage īn sperieţi. Mai bine să fim gata de această moarte spre mīntuire, pentru a scăpa de moartea cea pierzătoare.

Bineīnţeles, acesta e un lucru greu. De asta se şi cheamă calea aceasta „calea strīmtă şi necăjită”: numai că Dumnezeu, Cel Nemincinos, a unit-o cu făgăduinţa mīngīietoare că ea duce la viaţă. Numai nebunii, spune Sfīntul Isaac, preferă o mică odihnă din faţa lor unei īmpărăţii īndepărtate, neştiind că mai bine este să rabzi chinuri īn nevoinţă decīt să te odihneşti pe patul īmpărăţiei pămīnteşti şi să fii osīndit pentru lenevie. Cei īnţelepţi vor mai bine moartea, numai să nu cadă sub īnvinuirea că au īmplinit vreuna din faptele lor fără trezvie. Nu fii trīndav atunci cīnd este vorba de ceea ce te face viu cu adevărat, şi nu te lenevi să mori pentru aceasta.

Cu asemenea gīnduri şi asemenea poveţe părinteşti (patristice) īntăriţi-vă hotărīrea de a rezista īn noile rīnduieli bune de viaţă, īn īmpotrivirea faţă de năravurile lumii, şi de a nu face grija de trup spre pofte. Prin asta veţi scăpa de lucrul cel chinuitor - de robia păcatului şi veţi intra degrabă īn libertatea fiilor lui Dumnezeu, atunci cīnd, īntăriţi fiind de puterea lui Dumnezeu, veţi īncepe să umblaţi deja fără īmpiedicare, fără sforţări, fără jertfe deosebite, īntru poruncile Domnului, aşa cum umblă fiii īn casa tatălui lor. Amin.

Bibliografie: Sfīntul Teofan Zăvorītul, Pregătirea pentru spovedanie şi Sfīnta Īmpărtăşanie, Editura Sophia, Bucureşti, 2002


CUVĪNTUL SFĪNTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI - DESPRE ADEVĂRATA POCĂINŢĂ

Iubirea noastră pentru păcat

[...] Ah, cīt de multe sfaturi şi īndemnuri la virtuţi avem īn scrierile Proorocilor, Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi şi cīt de des auzim poveţele īnvăţătorilor duhovniceşti! Īnsă cīt de puţini sīnt cei care le ascultă, cīt de puţini sīnt cei care se mīntuiesc! Iar la rău nu ne trebuie mulţi īnvăţători: un singur diavol şopteşte şi păcătosul este gata să īl asculte! Dar īnsăşi firea noastră cea iubitoare de păcat īl īndeamnă pe fiecare la păcat, iar prietenia cu cei păcătoşi ce rele nu-l īnvaţă? Şi deseori se īntīmplă ca un om să devină pentru altul un diavol, ce īl īnvaţă tot răul. Iar cine ajunge să se obişnuiască cu păcatul şi cine se īnrudeşte cu el, acela nu se mai teme de Dumnezeu şi nu īi este frică să săvīrşească fapte potrivnice lui Dumnezeu. Să ne păzim să nu ne obişnuim cu păcatele şi să ne ridicăm cīt se poate de repede din căderea īn păcat. Căci dacă cineva cade o dată īn vreun păcat de moarte şi nu se ridică imediat prin pocăinţă, acela va cădea uşor īn păcat şi a doua şi a treia oară şi, repetīndu-l, va īndrăzni să facă şi alte păcate mai grele. Aşadar, este de ajuns să păcătuieşti prima dată: cine a păcătuit o dată, acela nu se mai teme să repete păcatul... Iar pricina acestei īndrăzneli la păcate este fap­tul că la prima lui cădere omul nu s-a grăbit să se ridice, prin pocăinţă. [...]

Dar pentru că păcătosul nu se grăbeşte să facă pocăinţă, păcatele se repetă şi i se īntīmplă după cuvīntul īnţeleptului Solomon: Cīnd vine cel nelegiuit, vine şi defăimarea şi, o dată cu ruşinea, şi batjocura (Pilde 18, 3), ceea ce īnseamnă: atunci cīnd păcatul īi intră īn obicei, lui nu īi pasă de mīntuirea lui, nu se mai teme de Dumnezeu. El se aseamănă atunci cu omul care s-a prăbuşit din īnălţime īn prăpastie; nu mai are de ce să se ţină, cade īn adīnc şi se sfarīmă. Iată, aşa şi păcătosul care cade din viaţa plăcută lui Dumnezeu, dacă nu se sprijină imediat prin pocăinţă, īncepe să cadă din păcat īn păcat: şi īi va fi foarte greu, deşi este cu putinţa să se ferească de păcat, pentru că īl atrage spre păcat deprinderea păcătoasă, care la el s-a transformat īn ceva natural şi face parte din firea lui; aşadar, nu te lenevi să faci pocăinţă pentru păcatul tău, omule căzut! Nu te lenevi căci altfel vei cădea īn prăpastia răului şi vei pieri. [...]

Fără frică de Dumnezeu nu te poţi păzi de păcat

[...] Păcătoşii nu renunţă la fărădelegile lor şi nu vor să dobīndească virtuţi pentru că nu se tem de Dumnezeu. Cine nu se teme de Dumnezeu, acela este gata să facă orice rău: lui nu īi este teamă să omoare un om, socoteşte chiar că aceasta este o faptă de vitejie; a fura, a jefui pe cineva, pentru el este o faptă profitabilă. Ticăloasele păcate trupeşti, el nu le recunoaşte ca fiind păcate, socotindu-le necesităţi ale firii. Viclenia el o consideră īnţelepciune; fiecare păcat este gata să īl socotească virtute, faptă firească şi se laudă chiar cu necuviinţa: Că se laudă păcătosul cu poftele sufletului lui (Psalmi 9, 23); lucrul de care ar trebui să se ruşineze, cu acela se mīngīie; fapta pentru care ar trebui să plīngă, de aceea se bucură; cele de la care ar trebui să dea īnapoi şi să fugă cīt īl ţin puterile, pe acelea le doreşte şi le caută cu sīrguinţă. [...]

Sfīntul Ioan Gură de Aur ne īnvaţă: „Dacă ne gīndim Dumnezeu este pretutindeni, aude totul şi vede totul, nu numai ce facem noi, ci şi ceea ce se ascunde īn adīncul inimilor noastre, atunci ne vom teme de Dumnezeu şi nu vom īndrăzni să facem nici o faptă păcătoasă, nici să spunem vreun cuvīnt păcătos şi nici măcar un gīnd păcătos să avem. Căci spune-mi, dacă tu ai sta īntotdeauna īn apropierea īmpăratului, nu ai sta, oare, cu frică? Dar atunci cum, stīnd īnaintea lui Dumnezeu, īndrăzneşti şi nu te temi şi nu tremuri īnaintea Lui? Nu īntrebuinţa rău īndelunga Lui răbdare. El rabdă īndelung ca să te aducă la mīntuire. Īnainte de a īncepe vreun lucru sau vreun cuvīnt, gīndeşte-te că Dumnezeu te vede şi că El este līngă tine. El este aici, fie că mănīnci, sau bei, sau dormi, sau te mīnii pe cineva, sau furi... Orice ai face, ţine minte că Dumnezeu este cu tine şi nu vei păcătui niciodată: vei simţi că stai īnaintea Īmpăratului Ceresc.” Aşa ne īnvaţă Sfīntul Ioan Gură de Aur. Să ţinem minte că frica de Dumnezeu este īnceputul şi temelia vieţii plăcute lui Dumnezeu.[...]

Īn ce constă adevărata pocăinţă

Adevărata pocăinţă constă nu numai īn a-ţi mărturisi sincer păcatele tale părintelui duhovnic, ci şi īn a nu te mai īntoarce la ele. Şi nu numai să nu te īntorci la păcate, dar să şi plīngi cu inima zdrobită pentru acelea pe care le-ai făcut īnainte; şi nu numai să plīngi pentru ele, dar să le şi īndrepţi prin nevoinţele pocăinţei, nevoinţe care nu numai că ar fi pe măsura păcatelor făcute de noi, dar le-ar şi īntrece pe acestea. Deşartă este pocăinţa celui care vrea ca printr-o īnfrīnare de scurtă vreme de la mīncare şi printr-un post de o zi să acopere īmbuibarea şi beţia lui repetată! Nefolositoare este şi pocăinţa aceluia care crede că printr-o omorīre de scurtă durată a trupului īşi poate curăţa păcatele grele, de moarte, săvīrşite timp de mulţi ani! Nedreaptă este şi pocăinţa celui care nădăjduieşte ca prin cīteva suspine şi cīteva bătăi īn piept să īndrepte multele lui nedreptăţi! Īndoielnică este iertarea păcatelor celui care gīndeşte că prin lacrimi puţine, fără ostenelile şi nevoinţele specifice adevăratei pocăinţe, īşi poate spăla multele lui fărădelegi şi necurăţii, şi astfel să se izbăvească de chinurile veşnice!

Multe lacrimi au vărsat ninivitenii şi mare le-a fost pocăinţa: şi toţi, de la cel mai mic pīnă la cel mai mare, s-au īmbrăcat īn sac, au hotărīt să ţină post nu numai oamenii, ci şi vitele, şi s-au īndreptat către Dumnezeu īn rugă­ciune de pocăinţă. Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinşi că vor fi izbăviţi de pieirea care īi ameninţa, căci spuneau: Poate că Dumnezeu Se va īntoarce şi Se va milostivi şi va ţine īn loc iuţimea mīniei Lui ca să nu pierim! (Iona 3, 9). Şi dacă ei, după o asemenea pocăinţă, tot nu erau convinşi că Dumnezeu īi va milui şi le va ierta păcatele, atunci cum poate fi convins acela care crede că printr-o pocăinţă scurtă şi cīteva lacrimi se va curaţi de păcatele lui multe şi grele? S-ar putea spune: „Ninivitenii erau păgīni, ei nu ştiau ce spune Scriptura: Inima īnfrīntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18); Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul īi va mīntui (Psalmi 33, 17); Zis-am: Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu (Psalmi 31, 6). Iar noi, credincioşii, nădăjduim că şi puţinele lacrimi, īmbinate cu mărturisirea păcatelor, pot primi de la Domnul iertarea lor.” La aceasta īţi voi răspunde: desigur, pot, īnsă numai la aceia care se află la sfīrşitul vieţii lor şi cărora nu le-a mai rămas timp pentru plīngerea păcatelor şi pentru nevoinţe. Pe aceştia Domnul īi va milui chiar şi numai pentru zdrobirea inimii. Ca exemplu īl avem pe tīlharul de pe cruce. Dar de la omul sănătos, care are timp pentru pocăinţă, Dumnezeu cere multe lacrimi, multe osteneli şi nevoinţe, pīnă cīnd aceste nevoinţe ale pocăinţei vor fi pe măsura sau, mai bine zis, vor īntrece păcatele săvīrşite īnainte.

Iată ce trebuie să mai spunem despre lacrimi: există oameni care uneori au inima īnduioşată şi plīng pentru păcatele lor, dar tot nu īncetează să păcătuiască; ce folos au aceste lacrimi dacă oamenii nu īşi īndreaptă viaţa lor? Unii chiar īşi mărturisesc păcatele lor cu lacrimi, dar apoi se īntorc ia­ră­şi la aceleaşi păcate; ce folos au ei de la lacrimile vărsate cīnd, după aceea, se afun­dă iarăşi cu atīta plăcere īn păcatul dinainte? Aşadar nu sīnt de ajuns numai īnduioşarea şi zdrobirea inimii pentru puţină vreme, fără pocăinţă ade­vărată, căci pocăinţa cea adevărată constă nu numai īn faptul de a regreta şi a plīnge pentru păcate, ci şi īn faptul de a nu te mai īntoarce la ele, iar pen­tru acele păcate care sīnt deja săvīrşite, trebuie să săvīrşeşti nevoinţele pocăinţei.

Apostolul Pavel spune că Esau deşi cu lacrimi a căutat, n-a mai avut cum schimbe hotărīrea (Evrei 12, 17). De ce nu au fost primite de către Dumnezeu lacrimile acestui păcătos, de ce nu au curăţit ele păcatele Iui? Sfīntul Ioan Gură de Aur răspunde la această īntrebare astfel: „El n-a mai avut cum să schimbe hotărīrea, pentru că nu s-a arătat el īnsuşi vrednic de pocăinţă.”

Un altul poate spune: „Apostolul Petru a plīns puţin şi a primit iertarea păcatului său; aşa şi mie mi se vor ierta păcatele, fără să am osteneli īndelungate de pocăinţă, dacă voi plīnge măcar un ceas īnaintea Domnului.” Acestuia īi va răspunde īn locul meu īnsuşi ucenicul Apostolulul Petru, Sfīntul Clement. El spune că Sfīntul Petru īn fiecare noapte, auzind cīntarea cocoşului, īşi amintea imediat lepădarea lui de Hristos, se ridica din patul său şi cădea la pămīnt, plīngīnd cu amar şi vărsīnd multe lacrimi şi aşa a făcut īn tot timpul vieţii lui. Iar istoricul bisericesc Nichifor adaugă faptul că ochii Sfīntului Apostol, din pricina plīnsului zilnic, erau īntotdeauna roşii şi parcă īnsīngeraţi. Iată care a fost pocăinţa lui Petru! Dar tu, care nădăjduieşti să-ţi plīngi toate păcatele tale īntr-un ceas, poţi să plīngi cu atīta amar, cum a plīns Petru? Poţi să te tīnguieşti īn fiecare noapte aşa cum s-a tīnguit el? Eşti īn stare să săvīrşeşti acele osteneli şi nevoinţe pe care le-a săvīrşit Sfīntul Petru, de dragul Domnului său, pentru lepădarea sa, chiar pīnă la răstignirea cu capul īn jos pe cruce?

Aşadar nu te īncrede īn puţina zdrobire a inimii tale şi nu-ţi pune nădejdea īn firava ta osteneală şi īn scurta ta nevoinţă: fă īnaintea Domnului pocăinţă pe măsura păcatelor tale mari şi chiar mai mare decīt ele, cu multe lacrimi, şi abia atunci o, păcătosule, să aştepţi milă de la El! Apostolul spune: Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fără­delegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabele dreptăţii, spre sfinţire (Romani 6, 19). Iar Sfīntul Grigorie Dialogul spune: „Pocăinţa se cunoaşte după roade, nu după rădăcină sau frunze: Domnul l-a blestemat pe smochinul care avea numai frunze, īnsă era nero­di­tor; tot aşa nu primeşte nici simpla mărturisire a păcatelor fără rod - omorīrea trupului (ca o nevoinţă a pocăinţei).” Luaţi aminte la aceste cuvinte: rădăcina pocă­in­ţei este buna intenţie de a mărturisi păcatele, frunzele sīnt īnsăşi mărturisirea păcatelor către Dumnezeu īnaintea părintelui duhovnic şi făgăduinţa de īn­drep­tare, iar roadele pocăinţei sunt viaţa virtuoasă şi ostenelile căinţei. După aceste roade se şi cunoaşte adevărata pocăinţă. Īntăreşte buna ta intenţie să fie ca o rădăcină; īnmulţeşte cuvintele mărturisirii păcatelor tale spre a fi ca frunzele īn copac; īnsă dacă, după aceea, nu vei aduce roade vrednice de pocăinţă, dacă nu īţi vei īndrepta viaţa ta şi nu vei īnlocui păcatele tale cu virtuţile opuse lor, atunci vei fi un pom nevrednic de binecuvīntarea lui Dumnezeu şi mai mult decīt aceasta: teme-te de blestemul lui Dumnezeu!

Īn Sfīnta Scriptură citim despre doi păcătoşi care s-au căit deopotrivă pentru păcatele lor şi le-au mărturisit īnaintea lui Dumnezeu. Aceştia au fost Saul şi David. Īnsă nu au primit amīndoi iertare de la Dumnezeu. Saul a spus: Am păcătuit călcīnd porunca Domnului (1 Regi 15, 24). David a spus: „Am păcătuit īnaintea Domnului meu.” Īnsă David a primit iertare şi s-a mīntuit, iar Saul nu s-a īnvrednicit de iertare şi a pierit īn mīnia Domnului. De ce s-a īntīmplat aşa? Oare Domnul a judecat nedrept pe cei doi păcătoşi care I s-au spovedit, pe unul miluindu-l, iar pe celălalt respingīndu-l? Nu! Credincios este Domnul īntru cuvintele Sale şi cuvios īntru toate lucrurile Sale (Psalmi 144, 13). Vinovat este īnsuşi păcătosul neiertat, adică Saul: īn cuvinte el şi-a mărturisit păcatul lui, īnsă nu a făcut pocăinţă adevărată şi nu s-a īndreptat, deşi avea timp destul pentru acestea. Iar David, după mărturisirea păcatului său, cīt s-a nevoit īn pocăinţă! Īn fiecare noapte uda patul cu lacrimile lui, se deştepta la miezul nopţii, mīnca cenuşă īn loc de pīine şi băutura lui o amesteca cu plīnsul; se istovise din pricina postului, īşi omora trupul şi se smerea īnaintea Domnului, īmbră­cīndu-se īn sac şi avīnd capul presărat cu cenuşă. Şi pentru aceste osteneli ale pocăinţei nu numai că a primit iertarea păcatului său, dar a devenit şi alesul cel iubit al lui Dumnezeu. Iar Saul, care şi-a spovedit numai cu gura păcatul său şi nu s-a ostenit să facă pocăinţă, a rămas pe veci neiertat...

Aşadar, nimeni să nu nădăjduiască să se curăţească de păcatele sale mari numai prin spovedanie şi puţina zdrobire a inimii, fără ostenelile şi nevoinţele specifice adevăratei pocăinţe dacă, avīnd vreme să-şi īndrepte viaţa, se leneveşte să īmplinească acest lucru cu fapta. Mai bine să īl urmăm pe David care spune: Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi īngriji pentru păcatul meu (Psalmi 37, 18). Vedeţi, el nu se mulţumeşte numai cu mărturisirea fărădelegii lui, ci se īngrijeşte să o şi īndrepte: voi mărturisi - spune el - păcatul meu şi mă voi osteni să-l īndrept. Căci ce folos este īn a deschide rana şi a nu pune pe ea plasturele care trebuie? Ce folos este īn a-ţi mărturisi păcatele, iar apoi īn a nu săvīrşi ostenelile pocăinţei pentru ele şi a nu-ţi īndrepta viaţa? [... ]

Ce este moartea şi cīt de folositoare este pomenirea ei?

[...] Noi, păcătoşii, trebuie să avem īntotdeauna īn minte pomenirea morţii şi să se īnveţe mintea cu ea ca, avīnd frică de ceasul neaşteptat al morţii, să ne īnfrīnăm de la faptele cu care ĪI mīniem pe Dumnezeu şi să fim īntotdeauna pregătiţi pentru plecarea din această viaţă. Sfīntul Ioan Scărarul spune că pomenirea morţii īi este necesară omului precum īi este necesară pīinea, şi aşa cum fără pīine nu poate trăi, aşa nici fără amintirea morţii nu īşi poate īndrepta viaţa sa. Fără pīine omul slăbeşte trupeşte, iar fără pomenirea morţii slăbeşte duhovniceşte. Pīinea īntăreşte inima omului, iar amintirea morţii īntăreşte virtutea omului. Cine are pīine, acela nu moare de foame, iar cine are īntotdeauna amintirea morţii, acela nu īşi va omorī sufletul cu moartea păcatului, nu va face păcate de moarte. [...]

Astfel, pe unii moartea īi loveşte pe neaşteptate īnainte de bătrīneţe şi īi răpeşte nepregătiţi, iar pe alţii, chiar şi ajunşi la bătrīneţe, īi găseşte tot nepregătiţi şi īi ia şi īi aruncă īn focul gheenei! O, dacă fiecare creştin ar ţine totdeauna minte aceste cuvinte ale dreptului Isaac: „Nu ştiu ziua morţii mele!” Dacă fiecare dintre noi s-ar teme de moartea neaşteptată şi s-ar pregăti prin pocăinţă adevărată pentru plecarea din această viaţă, atunci moartea păcătoşilor nu ar mai fi atīt de cruntă şi sufletele creştinilor nu ar mai umple iadul! Dar vai de nepăsarea noastră!

Noi trăim ca şi cum nu ne este dat să murim niciodată, ca şi cum vom vieţui aici şi ne vom desfată īn această lume veşnic; nici nu ne gīndim că sfīrşitul ne bate la uşă, că securea este la rădăcină, coasa morţii este deasupra capului, ziua Domnului este ca un fur, aproape, judecata nu stăruie, moartea nu doarme şi dintr-odată cădem īn plasa morţii şi īn chinurile iadului, după cum spune Sfīnta Scriptură: Că omul nu ştie nici măcar vremea lui: īntocmai ca şi peştii care sīnt prinşi īn vicleanul năvod, īntocmai ca şi păsările īn laţ, aşa sīnt prinşi fără de veste oamenii īn vremea de restrişte, cīnd vine dintr-odată peste ei (Eclesiastul 9, 12).

O, muritorilor! De ce nu ne amintim de moartea de care nu putem scăpa cu nici un chip? De ce nu ne temem de cumplitul ceas al morţii, cīnd nimeni dintre oameni nu va mai putea să ne ajute? De ce nu ne pregătim pentru moarte, căci nu ştim unde ne aşteaptă şi īn ce zi, īn ce noapte, īn ce ceas va veni să ne ia de aici? Ca o trīmbiţă glăsuieşte vestea cea bună a lui Hristos care ne previne, zicīnd: Vegheaţi, dar, că nu ştiţi cīnd va veni stăpīnul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cīntatul cocoşului, sau dimineaţa. Ca nu cumva venind fără veste, să vă afle pe voi dormind (Marcu 13, 35-36). Īnsă noi nu acordăm atenţie acestui glas, noi, precum aspidele cele surde, ne acoperim urechile ca să nu īl auzim, ca şi cum acest lucru nu ne este spus nouă! Evanghelia spune că pe sluga cea rea, care mānīncă şi bea cu beţivii şi īi bate pe cei ce slujesc īmpreună cu el, stăpīnul ei, venind īn ziua īn care nu se aşteaptă şi īn ceasul pe care nu īl cunoaşte o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plīngerea şi scrīşnirea dinţilor (Matei 24, 51). Iar noi nu ne temem nici un pic de acest lucru, ca şi cum sīntem robii cei buni şi aleşi ai Domnului nostru, deşi, īn realitate, sīntem plini de păcate şi fărădelegi!

Şi dacă oamenii cei sfinţi şi drepţi s-au temut de moarte şi s-au pregătit timp īndelungat pentru ceasul morţii prin mari nevoinţe (ca, de exemplu, Dreptul Isaac), fără să ştie ziua sfīrşitului lor, cu atīt mai mult noi, păcătoşii, trebuie să ne temem de ceasul acesta şi să ne pregătim, curăţind păcatele noastre ticăloase cu lacrimile fierbinţi ale pocăinţei, ca să nu ne găsească sfīrşitul vieţii noastre scăldīndu-ne īn tina păcatului şi să ne arunce īn chinul veşnic. Tocmai pentru aceasta ne este ascunsă clipa morţii noastre, ziua sau noaptea sfīrşitului nostru, ca noi, fără să ştim cīnd vine ceasul acesta cumplit, să īl aşteptăm mereu, să ne temem de el şi să ne pregătim pentru plecarea din această viaţă. [...]

Şi īntr-adevăr: dacă noi, neştiind nici ziua, nici ceasul morţii noastre, fără să ne fie frică de el, săvīrşim păcate nenumărate şi grele, atunci ce nu am săvīrşi noi dacă am şti că mai avem mulţi ani de trăit pe pămīnt şi că nu vom muri curīnd? Īntrucīt nu ştim clipa, ziua şi ceasul īn care vom muri, trebuie să trăim ca şi cum am aştepta īn fiecare zi moartea şi la īnceputul fiecărei zile să ne gīndim: „Oare nu va fi aceasta ultima zi din viaţa mea?” Şi la īnceputul fiecărei nopţi să spunem īn sinea noastră: „Oare nu va fi aceasta ultima noapte a şederii mele printre cei vii?” Plecīnd la culcare, să spui īn sinea ta: „Mă voi mai scula viu din patul meu? Voi mai vedea lumina zilei? Sau īmi va fi acest pat groapă?” Trezindu-te devreme din somn şi văzīnd primele raze din lumina zilei, să te gīndeşti: „Voi trăi pīnă deseară, pīnă la căderea nopţii sau īmi va veni ceasul morţii īn cursul acestei zile?” Gīndind astfel, să-ţi petreci toată ziua, ca şi cum te-ai pregăti să mori, şi seara, īndreptīndu-te spre somn, să-ţi cercetezi şi să-ţi īndrepţi conştiinţa ca şi cum ai şti că īn noaptea aceea īi vei preda lui Dumnezeu sufletul tău.

Pierzător este somnul aceluia care a adormit īn păcate de moarte şi primejdios este somnul aceluia al cărui pat este īnconjurat de diavolii, care aşteaptă momentul să tragă sufletul păcătosului īn focul gheenei. Rău este pentru acela care a plecat la culcare fără să se īmpace cu Dumnezeu, căci, dacă, atunci cīnd l-am supărat pe aproapele nostru cu ceva anume, Apostolul spune: soarele să nu apună peste mīnia voastră (Efeseni 4, 26), cu atīt mai mult cel ce L-a mīniat pe Dumnezeu trebuie să se īngrijească să nu īl găsească soarele īn mīnia lui Dumnezeu, să nu adoarmă fără să se īmpace cu Dumnezeu, căci ceasul morţii noastre este neştiut: să nu ne răpească moartea neaşteptată nepregătiţi. Nu spune omule: mīine mă voi īmpăca cu Dumnezeu, mīine mă voi pocăi, mīine mă voi īndrepta. Nu lăsa de pe o zi pe alta pocăinţa şi īntoarcerea ta la Dumnezeu, căci nimeni nu ţi-a spus că vei trăi pīnă dimineaţa sau pīnă seara. [...]

Sfaturi īnţelepte cu privire la pomenirea morţii

[...] Aşadar, să ascultăm ceea ce ne spun morţii. „O, oamenilor! Ceea ce sīnteţi voi acum, am fost şi noi cīndva; ceea ce sīntem noi acum, veţi fi şi voi īn curīnd. Voi acum trăiţi īn īndestulare, mīncaţi, beţi, vă mīngīiaţi cu bucuriile lumii acesteia; şi noi am trăit aşa, dar acum, iată-ne īn mormintele acestea strīmte... Unde s-a ascuns mīncarea? Unde este băutura? Unde sīnt veselia şi toată desfătarea lumească? Nu am pierdut noi, oare, toate acestea? Aşa şi voi le veţi pierde īn curīnd. Şi noi am fost odată vii, asemenea vouă; şi voi veţi fi morţi, asemenea nouă.”

Iar īn cartea Īnţelepciunii lui Solomon morţii ne spun: „Ce folos ne-a adus mīndria şi ce ne-au dăruit bogăţia īmpreună cu slava deşartă? Toate acestea au trecut ca o umbră şi ca o veste, ce fuge repede, ca o corabie dusă de valuri, după care nu rămīne nici o urmă, sau ca o pasăre ce zboară īn văzduh şi nu lasă nici un semn īn drumul său, sau ca o săgeată trimisă la ţintă; aşa şi noi: ne-am născut şi am murit.”

Iar atunci cīnd morţii ne vorbesc aşa, să īi īntrebăm despre toate. Dacă īi vine cuiva pofta păcătoasă a necurăţiei trupeşti, să īi īntrebe pe cei morţi, dar mai ales pe sodomiţii care ard īn focul cel nestins: ce īi vor spune ei? „Dacă vrei să vii īn acest loc cu flăcări şi să te chinuieşti īmpreună cu noi pe veci, atunci mergi şi fă ceea ce doreşti.” Dacă īi apare dorinţa de a chefui din belşug īn fiecare zi, de a bea şi de a mīnca mult, să īi īntrebe pe cei morţi, dar mai ales pe bogatul acela care, „īn iad, ridicīndu-şi ochii, fiind īn chinuri”, a cerut o picătură de apă pe limba sa de pe degetul lui Lazăr şi nu a primit-o (Luca 16, 23). Vrei să īi asupreşti şi să īi osīndeşti pe cei nevino­vaţi? Īntreabă-l pe faraonul acela, care i-a asuprit pe oamenii nevinovaţi ai lui Dumnezeu şi s-a īnecat īn mare, iar acum īnoată īn gheenă. Dacă ai de gīnd să te ridici īmpotriva conducătorilor tăi şi să unelteşti īmpotriva lor, sfătuieşte-te cu Datan şi cu Aviron care s-au ridicat īmpotriva lui Moise şi a lui Aaron, şi i-a īnghiţit pămīntul. Dacă vrei să īi invidiezi pe cei nelegiuiţi, īntreab-o pe soţia lui Lot, care s-a uitat īnapoi spre Sodoma şi s-a prefăcut īn stīlp de sare. Dacă vrei să răpeşti lucrurile Bisericii, īntreabă-1 pe Eleodor, străjerul īmpăratului Selevoc al Siriei, care a mers īn Ierusalim să jefuiască templul şi a fost pedepsit de mīinile Īngerilor. Dacă vrei să te lauzi şi să te mīndreşti, īntrebă-l pe acel Irod despre care s-a scris īn Faptele Apostolilor că s-a īnălţat şi cu mare trufie s-a aşezat pe tron īnaintea īntregului popor şi īndată Īngerul Domnului l-a lovit, pentru că nu a dat slavă lui Dumnezeu. Şi mīncīndu-l viermii, a murit (Faptele Apostolilor 12, 23). Dacă īţi vine gīndul să īţi aduni bogăţie: sfătuieşte-te cu bogatul acela din Evanghelie care şi-a spus sufletului său: Suflete, ai multe bunătăţi, strīnse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănīncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! īn această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (Luca 12, 19-20). Dacă vrei, īn general, să faci ceva păcătos, rău, care să-L mīnie pe Dumnezeu, īntreabă-i pe păcătoşii īnchişi īn iad şi osīndiţi la chinurile veşnice: te vor sfătui ei să-L mīnii pe Dumnezeu? Aşadar, īntreabă-i pe cei morţi şi fii isteţ, īnvaţă de la ei cuminţenia şi primeşte lecţii de īnţelepciune. [...]

Slavă īndelung-răbdării Tale, Doamne!

[...] Şi, īntr-adevăr, minunată este această īndelungă răbdare a lui Dumnezeu şi faptul că El, Cel Atotsfīnt, īl rabdă pe cel păcătos şi nu īl pierde īmpreună cu fărădelegile lui chiar īn ceasul acela, cīnd păcătosul īşi săvīrşeşte ticălosul lui păcat! Slavă īndelungii Lui răbdări şi milostivirii Lui nesfīrşite! Īndelung īl rabdă Dumnezeu pe cel păcătos, īnsă, dacă păcătosul nu se căieşte, īl aşteaptă pedeapsa cea cumplită a lui Dumnezeu.

Īnfricoşător cuvīnt i-a spus Domnul odinioară alesului Său, Avraam, despre amorei! Ei īnsă se vor īntoarce aici, īn al patrulea veac de oameni, căci nu s-a umplut īncă măsura nelegiuirilor Amoreilor (Facerea 15, 16). Aceasta īnseamnă că Dumnezeu le-a īngăduit să cadă īn cele mai grele păcate, īnsă le-a şi pregătit chinuri nesfīrşite īn iad... Care sīnt acele păcate pentru care au pierit amoreii şi cu trupurile şi cu sufletele? După mărturia Sfīntului Prooroc Moise, acelea au fost: īnchinarea la idoli, care ajunsese pīnă acolo īncīt īşi aduceau copiii lor ca jertfa īnaintea idolilor, asuprirea săracilor şi vărsarea de sīnge şi, īn cele din urmă, păcatele desfrīului lor, despre care nu numai a vorbi, ci şi a ne aminti este ruşinos... Īntocmai cu aceste păcate au umplut amoreii paharul mīniei lui Dumnezeu, pe care acum īl beau īn iad şi īl vor bea īn vecii vecilor...

Oare nu există, fraţilor, şi printre noi, creştinii, păcate asemănătoare? E drept, noi nu avem idoli; īnsă patimile noastre păcătoase nu sīnt aceiaşi idoli cărora le aducem ca jertfa sufletul nostru unic, fără să ne temem să īl predăm gheenei, pentru o desfătare păcătoasă de o clipă? Iar diferitele noastre nedreptăţi cine le va socoti? Iar īn necurăţiile desfrīului, despre care şi a scrie este ruşinos, nu se aseamănă, oare, unii creştini de astăzi cu păgīnii aceia din trecut? Īncă trebuie să se mire de faptul că nu īi loveşte pe neaşteptate pedeapsa cea cumplită a lui Dumnezeu aşa cum a lovit īn vechime Sodoma şi Gomora! Īnsă Domnul mai rabdă, rabdă, aşteptīnd ca păcătoşii ori să se īntoarcă spre pocăinţă ori să umple măsura păcatelor lor aşa cum i-a spus Īngerul, Sfīntului Apostol Ioan Teologul: căci vremea este aproape. Cine e nedrept, să nedreptăţească īnainte. Cine e spurcat, să se spurce īncă (Apocalipsa 22, 10-11).

Iar dacă īntre noi se săvīrşesc asemenea fărădelegi, atunci ce trebuie să aşteptăm de la dreapta judecată a lui Dumnezeu? Oare nu aceeaşi pedeapsă care i-a lovit pe Amorei şi oraşele sodomite? Īnsă mai bine le va fi păgīnilor, mai bine īi va fi, după cuvīntul Domnului Hristos Īnsuşi, pămīntului Sodomei şi Gomorei īn ziua judecăţii decīt nouă, creştinilor! (Matei 10, 15). Căci aceia nici pe Dumnezeu nu Īl cunoşteau, nici pedeapsă pentru păcate, nici răsplată pentru virtuţi nu aşteptau; iar noi ne lăudăm că şi pe Dumnezeu īl cunoaştem, şi despre chinurile veşnice care īi aşteaptă pe păcătoşii nepo­căiţi am auzit şi īn fericirea Drepţilor credem şi, cu toate acestea, fără frică īndrăznim să săvīrşim toate acele fapte potrivnice lui Dumnezeu pe care le-au săvīrşit păgīnii... Cum ne vom īnfăţişa după aceea īnaintea īnfricoşătoarei judecăţi a lui Hristos? Ce sentinţă vom auzi din gura Lui? [...]

Cuvīnt īn săptămīna a patra după Cincizecime

Şi zic vouă că mulţi de la Răsărit şi de la Apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov īn Īmpărăţia Cerurilor. Iar fiii Īmpărăţiei vor fi aruncaţi īn īntunericul mai din afară; acolo va fi plīngerea şi scrīşnirea dinţilor. (Matei 8, 11-12). [...]

„Fiii Īmpărăţiei” sīnt mai ales aceia dintre noi care, pentru viaţa lor cinstită şi virtuoasă arătată īnaintea oamenilor, se cred mari drepţi şi ceilalţi īi cinstesc ca pe nişte oameni sfinţi. Īnsă, īnaintea ochilor lui Dumnezeu ei sīnt nimic, după cuvīntul Apostolului: Căci de se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se īnşeală pe sine īnsuşi (Galateni 6, 3). Pe scurt şi mai clar se poate spune că cine crede că este ceva, acela nu este nimic. Aceşti fii prefăcuţi ai Īmpărăţiei sīnt izgoniţi, īntr-adevăr, afară. Cu privire la aceasta avem multe dovezi īn Dumnezeiasca Scriptură; să pomenim cīteva dintre ele.

Nu este, oare, fecioria, mare şi sfīntă īnaintea oamenilor şi cei ce o păzesc nu sīnt, oare, moştenitorii Īmpărăţiei Cerurilor? Cu toate acestea la uşile Cămării Cereşti sīnt respinse şi fecioarele: „Nu vă cunosc pe voi.” Iar īn locul lor sīnt aduse īn Īmpărăţie desfrīnatele care au făcut pocăinţă după căderea īn păcat, ca şi cum ar fi fost aduse din apus; căci Īnsuşi Domnul spune īn Evanghelie: Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrīnatele merg īnaintea voastră īn Īmpărăţia lui Dumnezeu (Matei 21, 31).

Nu a dobīndit desfrīnata cea păcătoasă, care a plīns la picioarele lui Hristos, Īmpărăţia Cerurilor, primind iertarea păcatelor de la Domnul: Iertate īţi sīnt păcatele (Luca 7, 48)? Cine credea că desfrīnata va intra īn Cămara Īmpărăţiei Cereşti, iar cele cinci fecioare din Evanghelie nu vor intra acolo? Totuşi, fecioarele nu au intrat, iar desfrīnata a intrat. Acelea au fost urīte, iar aceasta a fost iubită de Mirele Ceresc. Acelea au fost alungate, iar aceasta a fost primită.

Nu este lucru mare īnaintea oamenilor a fi postitor asemenea fariseului aceluia care a spus despre sine: Postesc de două ori pe săptămīnă (Luca 18, 12)? Nu este lucru mare a fi īnfrīnat pīnă acolo īncīt să nu mănīnci peşte īn post şi carne īn zilele de dulce şi să nu bei vin deloc? Nu sīnt, oare, aceşti oameni īnfrīnaţi fiii Īmpărăţiei Cerurilor? Totuşi şi pe aceştia Domnul īi respinge cu mīnie de la moştenirea Īmpărăţiei Cerurilor: Este oare acesta un post care īmi place, o zi īn care omul īşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi īn cenuşă, oare acestea se cheamă post, zi plăcută Domnului? (Isaia 58, 5)

Nu este lucru mare să faci milostenie asemenea fariseului pomenit mai īnainte, care a spus despre sine: dau zeciuială din toate cīte cīştig (Luca 18, 12)? Nu sīnt, oare, aceşti iubitori de săraci fiii Īmpărăţiei Cerurilor după mărturia Domnului Īnsuşi: vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară īn cer (Matei 19, 21)? Auziţi, oare, cuvīntul Domnului: cei ce fac milostenie īşi au locul īn Ceruri? Totuşi, uneori nici milostenia nu dobīndeşte Īmpărăţia Cerurilor. Nu a fost, oare, respins de Dumnezeu fariseul cu milostenia lui, iar vameşul cel iubitor de cīştig socotit mai bun decīt el: Zic vouă că acesta s-a coborīt mai īndreptat la casa sa, decīt acela (Luca 18, 14)? Nu degeaba spune Apostolul: Şi de aş īmpărţi toată avuţia mea.. .nimic nu-mi foloseşte.

Nu este lucru mare să fii rugător īnaintea lui Dumnezeu? Nu este, oare, omul rugător către Dumnezeu moştenitorul Īmpărăţiei Cerurilor? Īnsă, după cuvīntul Psalmistului, există şi rugăciune īn păcat. Blestemată este rugăciunea aceea, care, īn loc să īndrepte păcatul, devine ea īnsăşi un alt păcat şi nu īl īnduplecă, ci īl stīrneşte pe Dumnezeu la mīnie!

Nu este lucru mare să ai darul proorociei, să vezi īnainte şi să prezici viitorul? Oare nu īl cinstesc toţi pe un asemenea om ca pe un sfīnt şi, prin urmare, ca pe un fiu şi moştenitor al Īmpărăţiei Cerurilor? Cu toate acestea Domnul spune īn Evanghelie: Mulţi īmi vor zice īn ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu īn numele Tău am proorocit... ? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi (Matei 7, 22-23). Şi Apostolul spune: Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte ...nimic nu sunt (1 Corinteni 13, 2).

Nu este lucru mare să izgoneşti demonii, să muţi munţii din loc şi să faci multe semne şi minuni? Nu sīnt, oare, aceşti făcători de minuni, fără īndoială, socotiţi fiii Īmpărăţiei Cerurilor? Totuşi şi despre ei se scrie īn Evanghelie că vor spune: Doamne, Doamne [...] nu īn numele Tău am scos demoni şi nu īn numele Tău minuni multe am făcut? Iar El le va grăi: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-va de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea. Şi Apostolul spune: de aş avea atīta credinţă īncīt să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sīnt (1 Corinteni 13, 2).

Nu ştiu despre care oameni se spune acest lucru īn Evanghelia Sfīntului Luca: După ce se va scula stăpīnul casei şi va īncuia uşa şi veţi īncepe să staţi afară şi să bateţi la uşă, zicīnd: „Doamne, deschide-ne! - şi el, răspunzīnd, vă va zice: Nu vă ştiu de unde sīnteţi. Atunci voi veţi īncepe să ziceţi: Am mīncat īnaintea Ta şi am băut, şi īn pieţele noastre ai īnvăţat. Şi El vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sīnteţi. Depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii (Luca 13, 25-27). După părerea mea, aceşti oameni ar trebui să fie īn Īmpărăţia Cerurilor, deoarece ei au fost apropiaţi de Hristos pe pămīnt, „au mīncat şi au băut” īmpreună cu El şi au ascultat īnvăţăturile Lui. Īnsă judecata lui Hristos nu este aşa: „Nu ştiu de unde sīnteţi - le grăieşte El - depărtaţi-vă de la Mine, nu vă cunosc pe voi.”

Oare nu trebuie ca şi noi, creştinii ortodocşi, să ne temem de acest lucru, noi, care sīntem atīt de apropiaţi de Hristos īn viaţa aceasta, căci īn numele Lui cel sfīnt am fost botezaţi, numele Lui cel sfīnt īl purtăm, „bem şi mīncăm” din Preacuratele şi Dumnezeieştile Taine, Trupul şi Sīngele Lui, şi īnvăţătura Lui din cărţi şi de la īnvăţători o ascultăm? Cu adevărat se cuvine să ne temem ca să nu ne spună şi nouă: Nu vă cunosc pe voi, nu ştiu de unde sīnteţi: depărtaţi-vă de la Mine. Un exemplu al acestei lepădări a existat īn istorie atunci cīnd Israel cel iubit de Dumnezeu L-a mīniat pe Acesta cu păcatele sale, şi El i-a spus cu mīnie: voi nu sīnteţi poporul Meu, iar Eu nu sīnt Dumnezeul vostru (Osea 1, 9). Mai īnainte El īi spusese: „Ascultă, Israele, Eu sīnt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pămīntul Egiptului şi voi sīnteţi poporul Meu.” Iar apoi, fiind supărat, le spune alt lucru: „Voi nu sīnteţi poporul Meu, iar Eu nu sīnt Dumnezeul vostru!” Ce să credem noi, creştinii, care īntotdeauna Īl mīniem cu păcatele noastre? Oare nu ne va spune şi nouă la fel: „Voi nu sīnteţi poporul Meu, iar Eu nu sīnt Dumnezeul vostru”? După ce am pomenit despre atīţia fii ai Īmpărăţiei care vor pierde moştenirea cerească şi vor fi izgoniţi din Īmpărăţia lui Hristos, să cercetăm acum.

Nu ar fi de mirare dacă ar fi izgoniţi pentru viaţa lor rea şi nelegiuită asemenea celor despre care se spune īn Apocalipsa Sfīntului Ioan: Afară cīi­nii şi vrăjitorii şi desfrīnaţii şi ucigaşii şi īnchinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna (Apocalipsa 22, 15). Nu ar fi de mirare dacă ar fi izgoniţi pentru viaţa lor de cīine, pentru vrăjitorie, pentru desfrīnare şi cele­lalte; ceea ce este de mirare, ceea ce este īngrozitor şi vrednic de multe la­crimi şi tīnguieli este faptul că vor fi alungaţi cei cu viaţă virtuoasă. De ce? Pentru că virtutea lor au săvīrşit-o ori īn chip făţarnic, ori pentru slavă deşartă.

Pentru făţărnicie sīnt izgoniţi aceia care īnfăptuiesc binele pentru a se arăta virtuoşi īnaintea oamenilor. Căci ar trebui ca noi, prin virtutea noastră, să fim lumina lumii, să fim modele pentru ceilalţi, şi să se preamărească īn noi Tatăl Ceresc; ar trebui să facem binele nu cu intenţia de a ne scoate īn evidenţă, de a ne lăuda oamenii, aşa cum se purtau fariseii făţarnici, ci numai din iubire pentru Dumnezeu şi pentru mīntuirea sufletelor noastre şi, dacă Dumnezeu Īnsuşi va vrea să arate virtutea noastră celorlalţi oameni, atunci aceasta să fie spre slava Prea Sfīntului Său Nume şi spre folosul celorlalţi, iar nu spre slava noastră. Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă (Psalmi 113, 9). Căci fără Tine noi nu putem să facem nimic bun. Pentru īngīmfare sīnt izgoniţi aceia care, deşi fac binele nu pentru a se arăta virtuoşi īnaintea oamenilor, deşi săvīrşesc virtutea lor īn taină, numai īn faţa lui Dumnezeu, totuşi īn sufletul lor se mīndresc, socotindu-se sfinţi şi desăvīrşiţi, fii adevăraţi ai Īmpărăţiei Cerurilor, iar pe ceilalţi īi osīndesc pentru neputinţa lor.

Astfel, sīnt izgoniţi din Īmpărăţia Cerurilor acei oameni curaţi care pe līngă curăţia trupească nu au dobīndit curăţia sufletească, şi-au păzit trupul curat, iar sufletul l-au īntinat cu gīnduri necurate, ori s-au trufit cu curăţia lor, iar pe ceilalţi i-au osīndit, neştiind cu adevărat cum este viaţa acelora şi socotindu-i, numai după părerea lor, oameni păcătoşi. Curăţia unor astfel de oameni se va dovedi īn ziua judecăţii necurăţie, fiind nevrednică de Īmpărăţia Cerurilor. Bine spune Fericitul Ieronim: „O, cum se va ruşina īn ziua judecăţii curăţia prefăcută a multor feciorelnici!” Şi, dimpotrivă, cum va fi īncununată de Dumnezeu, Dreptul Judecător necurăţia falsă a multor oameni!

De asemenea, sīnt izgoniţi acei postitori care au postit īn chip fariseic, de ochii lumii sau, chiar dacă nu au postit ca fariseii, totuşi s-au mīndrit īn sufletul lor, ca şi cum ei ar fi fost deja desăvīrşiţi īn virtute. Despre aceşti postitori Sfīntul Ioan Gură de Aur spune: „Cine nu bea vin şi carne nu mănīncă, să nu se mīndrească, căci nu a făcut nimic mai mult faţă de ceea ce face un animal; căci nici unul dintre animalele domestice nu mănīncă nici carne şi nu bea nici vin.”

Un altul, deşi nu posteşte ca fariseii şi nici īn suflet nu se mīndreşte cu postul său, totuşi face multe alte fapte neplăcute lui Dumnezeu, şi pe acestea Dumnezeu le divulgă prin Proorocul Isaia: „Īn zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care īmi place?” grăieşte Domnul Atotţiitorul. Iar Sfīntul Ioan Gură de Aur cugetă despre aceasta astfel: „Dacă eu mă īnfrīnez de la pīine, īnsă nu mă abţin de la mīnie, nu mai sīnt om, ci fiară; căci fiara nu mănīncă pīine, ci carne.” Şi iarăşi: „Nu să nu mănīnci carne şi să nu bei vin este bine şi vrednic de laudă, ci să nu ai duşmănie pe cei apropiaţi.”

Izgoniţi vor fi şi unii dintre aceia, care fac milostenie, care zidesc şi īmpodobesc sfintele biserici, īnsă fac aceste lucruri pentru slavă deşartă sau, dīnd unora milostenie, īi asupresc şi īi jefuiesc pe alţii şi zidesc şi īmpodobesc bisericile lui Dumnezeu din cīştiguri necinstite, din lacrimile şi sīngele oamenilor, iar nu din munca lor cinstită. Voi īnsă, ascultătorilor, luīnd aminte la cuvintele mele, să īnţelegeţi că toate acestea au fost zise spre mīngīierea voastră ca, aflīndu-vă īn multe păcate, să nu deznădăjduiţi cu privire la mīntuirea voastră, ci să vă treziţi din păcatele voastre ca din somn şi, căindu-vă sincer, să vă īnvredniciţi de Īmpărăţia Cerurilor, pe care să ne īngăduie Domnul tuturor să o dobīndim.[...]

Cuvīnt īn săptīmīna a douăzeci şi şaptea după Cincizccime

[...] Ce este nesimţirea sufletească! Nesimţirea sufletească este īmpietrirea inimii, care provine din deprinderea īndelungată cu păcatul. Aşa cum piatra nu simte nici o durere cīnd o loveşti, aşa nici păcătosul, īmpietrit la inimă, fiind bolnav sufleteşte, nu simte acest lucru, pentru că are conştiinţa rea şi nu īl doare acest lucru, nu īşi cunoaşte necazurile, nu īşi vede pieirea, nici nu se teme de osīnda veşnică. Are păcate grele, īnsă nu suferă din pricina conştiinţei şi nu se mustră pe sine, ca şi cum aceasta nu ajunge pīnă la el, ca şi cum nu va fi osīndit la chinuri pentru fărădelegile lui, ca şi cum Īnfricoşătoarea Judecată, nenorocirea cumplită, focul cel nestins, viermele cel nesătul şi pieirea veşnică vor trece pe līngă el.

Aceasta este cea mai cumplită īmpietrire, amorţire, nesimţire: să ai rana cea mai mare, mortală, iar durerea să nu o simţi. Aceasta este cea mai mare nebunie: să cazi īn iad, īn prăpastie, şi să nu ştii, să nu simţi, să nu te temi de căderea ta. Īn această stare, omul este asemenea celui ce a băut fără măsură şi nu mai ştie ce s-a īntīmplat cu el: l-au bătut alţii sau a căzut singur şi s-a lovit? A fost necinstit, īnsă a doua zi dimineaţa nu-şi mai aminteşte deloc despre aceasta, ceea ce arată şi īnţeleptul Solomon, vorbind īn numele celui neīnfrīnat, cu următoarele cuvinte: M-au lovit... Nu m-a durut! M-au bătut... Nu ştiu nimic! Cīnd mă voi deştepta din somn, voi cere iarăşi vin (Pilde 23, 35).

Īntr-adevăr, aşa este: păcătosul īmpietrit la inimă, īmbătīndu-se cu plăcerile trupeşti ca şi cu o băutură dulce, īnsă purtătoare de moarte, este deseori rănit de păcat ca de sabie sau de suliţă sau de săgeata vrăjmaşului său, a obiceiului său rău, a patimilor sale trupeşti. Este rănit greu, īnsă nu simte durerea din sufletul său, din conştiinţa sa: „M-au lovit... Nu m-a durut!” Diavolii īşi bat joc de el īn chip nevăzut, iar el nu vrea nici să ştie, nici să se gīndească la aceasta: „M-au bătut... Nu ştiu nimic!”

Dumnezeu Cel īndelung-răbdător, Care nu īl pierde pe cel păcătos cu fărădelegile lui, īl pedepseşte uneori părinteşte: prin foc, foamete, războaie, boli trupeşti sau alte nenorociri pe care le īngăduie ca el să conştientizeze păcatul său şi să-şi revină. Īnsă el, neţinīnd cont de acest lucru, rămīne īn nepăsare şi nesimţire: „M-au lovit... Nu m-a durut!” Oamenii, vecinii īşi bat joc de el, luīnd seama la viaţa lui nelegiuită, plină de ispite, şi īl osīndesc, rīd de el şi aşa mai departe; īnsă lui nici de acestea nu īi pasă: „M-au bătut... Nu ştiu nimic!” Moartea merge īn urma lui, vrīnd să īl ia pe neaşteptate, diavolul merge īn urma lui, ca un leu, căutīnd să-l īnghită dintr-odată; focul iadului īşi deschide gura sa, gata să īl mistuie; īnsă păcătosului īnverşunat, care a ajuns la culmea răutăţilor, nici de acestea nu īi pasă, sufletul lui nimic nu simte, de nimic nu se teme... Aceasta este femeia care are un duh de neputinţă, nu care suferă de o boală. [...]

Aude omul cuvintele lui Dumnezeu īn biserică, acasă sau īn orice alt loc şi sīnt precum un ciocan care loveşte īn inimă, după cuvīntul Domnului Īnsuşi din proorocia lui Ieremia: „Căci cuvintele Mele sīnt ca focul - care arde şi ca ciocanul care sfarmă piatra.” Dar inima nu răspunde la aceste lovituri. Īl vede omul pe mortul care este dus la groapă sau, trecīnd pe līngă biserică, priveşte mormintele morţilor şi acestea sīnt ca un ciocan care loveşte īn inimă şi prin sunetul său spune: „Adu-ţi aminte de moartea ta, căci şi tu vei ajunge curīnd īn mormīnt şi vei putrezi şi te vei preface īn scrum.” Cu toate acestea, inima tot nu se īnduioşează.

Spune sfīnta credinţă că va avea loc īnvierea morţilor, Īnfricoşătoarea Judecată, răsplata după fapte, iar chinurile păcătoşilor vor fi acolo unde este diavolul, īn focul care nu se va stinge īn veci. Acestea sīnt, de asemenea, un ciocan, care loveşte īn inimă şi prin sunetul său īndeamnă: „Teme-te să nu fii şi tu osīndit la chinuri.” Cu toate acestea, inima nu se frīnge de frică. Cu voia lui Dumnezeu şi pentru păcatele sale, omul este īmpresurat şi chinuit de atītea necazuri şi nenorociri, de atītea lipsuri şi neplăceri - şi acestea sīnt tot un ciocan care loveşte īn inimă, spunīndu-i: „Revino-ţi, īmpacă-te cu Dumnezeu, īnduplecă mīnia Lui care cu dreptate vine asupra ta!”, īnsă inima se īnvīrtoşează şi mai mult din cauza aceasta şi īn durerea ei īl uită pe Dumnezeu. Cade cineva īntr-o boală grea şi aceasta este iarăşi precum un ciocan care loveşte īn inimă şi īndeamnă: „Pocăieşte-te, căci cine ştie dacă te vei mai ridica din patul de boală!” Cu toate acestea, inima nici acum nu se frīnge pe deplin, ci numai puţin; ea īncă mai aşteaptă să se ridice din patul de boală şi să se desfete iarăşi cu bunătăţile lumeşti.

Aceasta este īntocmai cruzimea noastră care nu se lasă zdrobită de nici un ciocan! Sfīntul Ioan Scărarul īnfăţişează īmpietrirea inimii nesimţitoare ca pe o persoană vie care vorbeşte despre sine astfel: „Supuşii mei, cīnd īi văd pe cei morţi, rīd, şi la rugăciune stau īmpietriţi, fără suflet, īntunecaţi; stīnd īn faţa sfintei mese, nu simt nimic; se īmpărtăşesc cu Sfintele Daruri ca şi cum ar gusta pīine simplă: eu, văzīndu-i pe cei ce plīng, rīd de ei; toate cele născute din dragoste de Dumnezeu m-am obişnuit să le omor; eu sīnt mama batjocurii, eu sīnt hrana somnului, eu sīnt prietenul lăcomiei, eu urzesc postul prefăcut; iar dacă sīnt mustrat, nu mă doare.”

O, iubiţi ascultători! Să ne păzim de o asemenea īmpietrire şi să nu ne īnvīrtoşăm inimile cu lenea, nepăsarea şi obrăznicia. Sfīntul David ne īndeamnă: O, de l-aţi auzi glasul (glasul cuvīntului lui Dumnezeu) care zice: Să nu vă īnvīrtoşaţi inimile voastre (Psalmi 94, 8); nu vă īnvīrtoşaţi, ci īnmuiaţi-vă şi zdrobiţi-vă cu īnduioşarea, cu frica de Dumnezeu şi cu pocăinţa. [...]

Bibliografie: Sfīntul Dimitrie al Rostovului, Viaţa şi Omiliile, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003


CUVĪNTUL SFĪNTULUI TEOFAN ZĂVORĪTUL - DESPRE VIAŢA LĂUNTRICĂ

Două cuvinte despre Sfīnta Taină a Botezului

[...] Aşadar, cuvīntul meu vi se adresează vouă, creştinilor pe din afară, care nu aveţi duhul lui Hristos, care nu aveţi inima īn īntregime afierosită Domnului, care nu aveţi rīvnă īn a-I bineplăcea Lui şi numai Lui! ... Sau, nu numai vouă, ci nouă, căci şi eu sīnt primul dintre voi.

Ce avem a ne spune.? Ah, fraţilor, să ne străduim a ne īnălţa pīnă la sentimentul grijii faţă de suflet şi faţă de partea noastră din veşnicie... Gīndiţi-vă ce spun despre noi adevăraţii iubitori ai lui Hristos, atīt cei ce se află īncă aici, pe pămīnt, cīt şi cei din cer! Ce altceva pot spune, decīt: „Iată nişte oameni care par să fie de-ai noştri, dar nu sīnt.” Cuvīntul pare simplu, dar ce īnfricoşător este! Căci, dacă nu sīntem ai lor, īnseamnă că nici ei nu sīnt ai noştri şi nimic din ce-i al lor nu este al nostru. Adică, nici Hristos nu este al nostru, nici toate făgăduinţele Lui, nici Raiul, nici fericirea veşnică. Iar dacă nu-s ale noastre, ştim foarte bine ce urmează să fie al nostru... Vedeţi ce nenorocire! Īn acelaşi timp, priviţi īn jurul vostru: aproape tot ce avem este creştin: obiceiurile ne sīnt creştine, conceptele ne sīnt creştine, cuvintele ne sīnt creştine, avem multe legi şi lucrări tot creştine .... Ce ne lipseşte? Inima creştină! Inima nu īntr-acolo ni se-ndreaptă... nu īn Dumnezeu īi este fericirea, ci īn ea īnsăşi şi īn lume şi nu īn cer īi este Raiul, ci pe pămīnt. Ne lipseşte această rīvnă, tare ca moartea, pentru mīntuire şi de a-i fi pe plac Domnului. Ca şi cum am fi adormit şi amorţit, ne mişcăm unde ne poartă curgerea vieţii. Haideţi să trezim īn noi această rīvnă, căci cine o va face, dacă nu noi?! Singuri ne-am legat de lume, singuri să ne şi rupem de ea. Haideţi să intrăm īn recile noastre inimi, trīndave şi nepăsătoare, şi să īncepem să le īnduplecăm prieteneşte ca să-şi vină, īn sfīrşit, īn fire, să-şi scuture legăturile patimilor şi ale lumii, cu care s-au legat de bunăvoie, şi să se īndrepte spre Dumnezeu. [...]

Caută-L pe Domnul! Ori Dumnezeu, ori lumea: cale de mijloc nu există. Sau dormi atīt de lipsit de grijă, īncīt nu vezi nimic?! Acolo este totul, aici - nimic; acolo este adevărul, aici - mirajul; acolo este liniştea, aici - grijile chinuitoare; acolo, mulţumirea, aici - necontenite suferinţe; acolo, bucuria şi veselia, aici - numai necazuri şi durerea inimii. Le ştii pe toate acestea, le-ai īncercat pe toate, dar rămīi, totuşi, īn aceeaşi stare de deşertăciune a minţii şi a inimii... Vrei să aduci Raiul pe pămīnt?! Iată, este al optulea mileniu, cum iubitorii de lume se tot străduiesc cu toate mijloacele să instaureze Raiul pe pămīnt... Şi nu numai că nu reuşesc, ci, dimpotrivă, totul merge din ce īn ce mat rău... Nu-ţi va reuşi nici ţie ci numai te vei epuiza īn goana după bunăstarea īnşelătoare a lumii, precum copiii după curcubeul care fuge pe cer [...] Şi oare este mult ceea ce ni se cere?! Căci nu sīntem străini cu totul de Domnul! Doar că nu punem pe primul plan a-I bineplăcea Lui: nu este acesta primul nostru scop, ci este mai degrabă un fel de adaos. Căci ţelul nostru este de a-i place lumii şi obiceiurilor lumeşti. Puneţi acum pe primul plan a-I bineplăcea Domnului şi rearanjaţi-le pe toate celelalte potrivit cererilor acestui unic ţel: şi se va schimba starea voastră lăuntrică... Totul va rămīne ca mai īnainte... numai inima va fi nouă. Asta-i tot! Este mult, oare?! [...]

Cinci īnvăţături despre calea māntuirii

Căci ce fel de mīntuire poate aştepta cineva care nu păstrează īnvăţătura adevărată a credinţei şi a Bisericii şi gīndeşte greşit sau despre Dumnezeu, lume şi om, sau despre actuala stare decăzută a noastră, sau despre mijlocul restaurării fiinţei noastre, care este unul singur, sau despre moarte şi viaţa noastră viitoare, sau despre oricare dintre dogme, cīnd Īnsuşi Domnul ne spune că, de se va lepăda cineva de cuvintele Lui īn neamul acesta desfrīnat şi păcătos, de acela se va lepăda şi El īn faţa Tatălui Său, care este īn ceruri (Marcu 8, 38)? Iar cel ce va fi lepădat de Domnul, unde īşi va găsi locul? Desigur că nu īn Īmpărăţia Cerurilor. Dar iată că există oameni care spun: „Crede cum vrei, este suficient să trăieşti corect şi nu te teme de nimic”, ca şi cum poţi trăi corect fără să ai principii sănătoase despre lucrurile pe care ne īnvaţă adevărata credinţă! Nu vă amăgiţi, fraţilor! Īn alcătuirea vieţii adevărate nu intră numai comportamentul, ci şi modul sănătos de judecată, aşa că despre cel căruia īi lipseşte acesta nu putem spune că viaţa lui este bună şi dreaptă. Pe de altă parte, a trăi corect īnseamnă a trăi īntr-un mod bineplăcut lui Dumnezeu; o viaţă bineplăcută Domnului este trăită īn īntregime după voia lui Dumnezeu, iar una dintre primele definiţii ale voii lui Dumnezeu faţă de noi este să credem īn Cel pe care L-a trimis, adică īn Domnul Iisus Hristos şi īn Dumnezeiasca Sa īnvăţătură. Aşadar, cel ce spune: „crede cum vrei, numai trăieşte corect”, īn timp ce avem poruncă să ţinem adevărata credinţă, se aseamănă cu acela care īşi distruge singur fundaţia pe care vrea să-şi ridice casa, sau cu cel care vrea să traverseze un rīu cu o barcă, al cărei fund īl găureşte chiar el.

Ce fel de mīntuire poate aştepta acela care īncalcă anumite porunci dumnezeieşti, ca de pildă porunca dreptăţii sau a milosteniei, a īnfrīnării sau a hărniciei, a curăţeniei sau a neagonisirii, a fidelităţii conjugale sau oricare alta, micşorīndu-şi greutatea păcatelor cu unele interpretări deformate, ca de exemplu „firea īndeamnă, inima cere”, sau īncercīnd să le ascundă chipul hīd de conştiinţă prin unele fapte de evlavie vizibile şi uşor de īmplinit, ca umblatul pe la biserici, īmpodobirea icoanelor preţioase sau aprinderea candelelor? Ce fel de mīntuire, repet, pot aştepta aceştia, cīnd este spus clar că, de vrei să intri īn viaţă, păzeşte poruncile (1 Ioan 3, 23; Matei 19, 17), şi că nedrepţii, de orice fel ar fi, nu pot moşteni Īmpărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6, 9)? Desigur că este nevoie, este īntr-adevăr nevoie pentru mīntuire şi de fapte vizibile de evlavie, dar nu numai de acestea: este obligatorie şi īmplinirea tuturor celorlalte porunci ale lui Dumnezeu. Pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi, spune Domnul (Matei 23, 23). Nu poţi merge fără picioare şi nu poţi zbura fără aripi; la fel, nu poţi ajunge la Īmpărăţia Cerească fără īmplinirea poruncilor. [...]

Ce este de trebuinţă celui ce se pocăieşte şi porneşte pe calea cea bună a mīntuirii

Celui ce se pocăieşte şi porneşte pe calea cea bună a mīntuirii īi sīnt de trebuinţă următoarele:

1. Să se predea unui conducător pe această cale.

2. Să se īnconjoare cu reguli pentru īmplinirea cuviincioasă a fiecărui lucru.

3. Să fie pregătit pentru nevoinţe şi necazuri, căci a pornit pe o cale īngustă şi plină de suferinţe.

4. Şi, pentru a le suporta cu bine pe toate, să aibă duhul arzător sau să aibă rīvnă fierbinte spre mīntuire şi spre a-I bineplăcea lui Dumnezeu. [...]

I. Viaţa trăită sub īndrumare

[...] Aşadar, nu se află om mai nefericit, mai apropiat de pieire decīt acela care nu are o călăuză pe calea spre Dumnezeu, mai ales cel ce abia s-a desprins din viaţa cea rău trăită dinainte. Pe larg şi cu mult folos a zugrăvit aceasta Sfīntul Dorotei īn cuvīntul său pe această temă, cuvīnt pe care īl sfătuim pe orice nevoitor să-l poarte cu sine şi să-l citească cīt mai des (vezi Īnvăţătura a cincea).

Sfīntul Petru Damaschinul, īn prima sa carte din Filocalia, ia la rīnd pe toţi oamenii din toate timpurile, īn toată diversitatea vīrstelor, constituţiilor, chemărilor şi a stării materiale şi găseşte printre ei - trecīnd peste deosebiri, care merg uneori pīnă la opoziţii - atīt dintre cei care se mīntuiesc, cīt şi dintre cei care pier. „Cugetīnd la aceasta - spune el - mi-am frīnt sufletul şi, īn nedumerirea mea, īmi chinuiam mintea cu īntrebarea: „De ce se īntīmplă aşa? Care este īnceputul mīntuirii sau al pieririi noastre?” Mult se trudi Sfīntul cu această īntrebare, căutīnd cu mintea o rezolvare dreaptă şi iată ce judecată găsi la Sfinţii Părinţi: īnceputul fiecărui bine şi al fiecărui rău este īn mintea dată omului şi, după minte, īn voinţă. Īnceputul mīntuirii este ca omul să-şi lase dorinţele şi socotelile sale şi să īmplinească dorinţele şi socotelile lui Dumnezeu. Īnainte de Lege, īn Lege şi sub har se află mulţi mīntuiţi, pentru că aceştia au iubit īnţelepciunea şi voia lui Dumnezeu, mai mult decīt propria lor īnţelegere şi voie; şi iarăşi, īn toate aceste vremuri se află mulţi care au pierit, pentru că au dat īntīietate dorinţelor şi voii lor, īn locul celor ale lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu nu o putem afla (īn cazuri particulare) decīt prin judecată, dar nu prin propria noastră judecată, ci īntărită prin īntrebarea celor īncercaţi, care au darul judecăţii. Numai astfel putem afla ce fel de fapte voieşte Dumnezeu de la noi. Altfel, nicicum nu ne putem mīntui. Fără aceasta, nici ceea ce socotim noi că este bun nu ne este de folos, ori pentru că nu este făcut la momentul potrivit, ori pentru că nu ne este, de fel, necesar. Tot aşa, Sfīntul Ioan Casian, dovedind că trebuie să le facem pe toate cu judecată pentru a cunoaşte care este judecata adevărată şi venită de la Dumnezeu şi care este cea mincinoasă şi făţarnică, diavolească, īl citează pe Avva Moise: judecata adevărată nu vine altfel decīt īn urma smeririi adevărate, atunci cīnd le descoperim părinţilor nu numai ceea ce vrem să facem, ci şi ceea ce gīndim, şi nu ne īncredem de fel īn propria noastră judecată, ci īn toate urmăm povaţa bătrīnilor īnduhovniciţi, considerīnd bun ceea ce ei consideră că este bun. O astfel de conduită nu numai că īl călăuzeşte cu bine pe om, nevătămat pe calea cea dreaptă, dar īl şi apără de toate cursele diavolului. Căci cel ce-şi conduce viaţa după judecata şi sfatul celor care au izbutit (pe calea credinţei), acela nu va cădea īnşelat de diavol, deoarece, chiar prin actul mărturisirii şi al descoperirii gīndurilor rele faţă de părinţi, el le curmă şi le face neputincioase. Aşa cum un şarpe scos la lumină dintr-o văgăună īntunecoasă se străduieşte să fugă şi să se ascundă, la fel gīndurile viclene, descoperite prin spovedanie şi prin mărturisirea lor către părinţi, fug de la om (Dialogul al doilea, Capitolul 10).

Este esenţială necesitatea de a te supune conducerii altora şi foloasele ei sīnt incalculabile, dar nu este indiferent cui să te īncredinţezi. Mulţi părinţi - după cum spune īn acelaşi loc Sfīntul Casian - aduc īn loc de folos pagubă, şi īn loc de mīngīiere, disperare celor ce vin la ei să le ceară sfatul şi īntăreşte această observaţie cu un exemplu. Sfīntul Petru Damaschinul spunea că de multe ori a fost vătămat de cei la care venea cu īntrebări. Iată de ce, scrie el că nu oricine este vīrstnic cu anii este capabil să īndrume, ci numai cel ce a atins nepătimirea şi a primit darul judecăţii. Este bine să nu-ţi ascunzi gīndurile de părinţi, īnsă nu trebuie să le dezvălui fiecăruia pe care-l īntīlneşti īn cale, ci numai părinţilor īnduhovniciţi şi avīnd darul dreptei judecăţi, celor albiţi de īnţelepciune, iar nu numai de ani. Mulţi, privind numai la vīrsta īnaintată, şi-au descoperit gīndurile şi, din pricina neiscusinţei celor care i-au ascultat, īn loc de lecuire, au căzut īn deznădejde. Nu fiecare este īn stare să īndrume, nu numai din pricina propriei neīmbunătăţiri şi nedesăvīrşiri, ci, adesea, din pricina repeziciunii cu care a sporit. Mulţi, din cauza marii lor simplităţi şi a focului rīvnei, trec foarte repede de primele trepte şi, astfel, sar peste multe īncercări, care le rămīn necunoscute. Cei neispitiţi nu pot da ajutor celui ispitit. [...]

Iată cum vorbeşte despre aceasta Sfīntul Vasile cel Mare: „Cu multă băgare de seamă şi cu bună cumpănire străduieşte-te să-ţi găseşti drept călăuză īn viaţă un bărbat neīnşelat, iscusit īn īndrumarea celor ce merg spre Dumnezeu, īnfrumuseţat de virtuţi, priceput īn Scripturile Dumnezeieşti, fără multe griji, neiubitor de arginţi, neagonisitor, iubitor de tăcere, avīnd dragoste de Dumnezeu, iubitor de săraci, nemīnios, fără ţinere de minte a răului, mult folositor pentru cei ce se apropie de el, neiubitor de slavă deşartă, neorgolios, neiubitor de mīngīieri, neschimbător, care nu pune nimic mai presus de Dumnezeu.” Acestea sīnt desăvīrşirile unui părinte adevărat! Fără ele, nu va putea, indiferent de străduinţa sa, să conducă spre mīntuire sufletele care i s-au īncredinţat. Calea spre Dumnezeu o putem cerceta din cărţi, din pildele şi īnvăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi o putem arăta şi altora; dar conducătorul nu trebuie doar să arate, ci să şi conducă, şi nu trebuie doar să conducă, ci oarecum să poarte īn spate. Prin rugăciunea sa, el trebuie să fie un puternic mijlocitor īn faţa lui Dumnezeu şi un izgonitor al vrăjmaşilor nevăzuţi, iar pentru aceasta trebuie să aibă īndrăzneală şi credinţă puternică, prin care să se arunce neispitit asupra puterii vrăjmaşe, acestea se fac sau se dobīndesc pe o a doua treaptă, cea a desăvīrşirii. Sfīntul Ioan Scărarul i se arată īn somn şi-l trezeşte pe ucenicul peste care tocmai era să se prăbuşească un munte. Sfīntul Varsanufie are o mulţime de experienţe īn care, prin rugăciunile sale, ucenicii săi se izbăveau de chinurile patimilor şi de năprasnele dracilor. Ca să poţi călăuzi, trebuie să vezi toate īncurcăturile drumului, să le cunoşti din experienţă proprie şi să ştii cum pot fi depăşite; iar pentru aceasta trebuie să te afli la o anumită īnălţime, de pe care să poţi vedea toate drumurile şi pe toţi cei ce merg pe ele, şi pe acela dintre ei care ţi s-a īncredinţat. Cu cuvīntul său, ca printr-o mişcare a mīinii, conducătorul īl va īndruma cum să meargă drept, fără abateri, repede, fără rătăcire, printre toate īncurcăturile drumului. Cei ce nu s-au curăţat de patimi stau cu toţii pe aceeaşi treaptă, fie că sīnt īnvăţaţi sau neīnvăţaţi, fie că au citit sau nu despre ştiinţa nevoinţei. Cei ce alcătuiesc mulţimea nu văd īncotro şi cum să meargă, ci doar se īnghesuie unii īntr-alţii şi merg la nimereală, cīnd īntr-o parte, cīnd īntr-alta, aşteptīnd să li se arate cărarea cea bună ca să iasă la liman, cu toate că ar putea ieşi imediat, dacă s-ar lăsa călăuziţi de o voce din afara mulţimii. Totul stă īn īnfrīngerea patimilor: cel ce nu şi-a īnvins patimile nu poate da o regulă de īncredere pentru īnfrīngerea lor, pentru că el īnsuşi este pătimaş şi judecă pătimaş. De aceea, un conducător inteligent, dar neīncercat niciodată nu te va duce departe, cu toate bunele sale intenţii. Atīt acesta, cīt şi cel călăuzit, vor vorbi, vor discuta despre căile Domnului şi vor bate pasul pe loc. Īn afară de aceasta, el trebuie să aibă o anumită putere conducătoare naturală asupra sufletului ucenicului, pe care să-l cunoască la fel ca pe al său, pentru ca acesta să i se supună fără cīrtire şi fără comentarii. Dar nu poţi avea puterea duhului fără să-ţi fi supus patimile şi fără să fi primit Duhul lui Dumnezeu. Fără aceasta, cuvīntul va fi īntotdeauna neputincios, neroditor, pentru că nu poate da naştere la ceea ce nu este īn el, aşa cum ne īnvaţă Cuviosul Macarie cel Mare. Iată cīte desăvīrşiri trebuie să aibă un adevărat conducător, un īndrumă­tor de nădejde! Dar şi cel ce i se īncredinţează, atunci cīnd Domnul īl va īnvrednici să-şi găsească o asemenea călăuză, īşi asumă mari şi severe obligaţii.

Esenţa īndrumării şi puterea ei stau īn legătura tainică dintre părinte şi ucenic, făcută īn faţa lui Dumnezeu, prin care părintele ia asupra sa mīntuirea sufletului ucenicului, iar ucenicul se predă pe sine īn īntregime acestuia. Īn această legătură sau făgăduinţă reciprocă se află deosebirea esenţială dintre conducere şi sfătuire sau īntrebare. Īndrumarea dată īn ultimele cazuri nu te leagă, pe cīnd, dincoace, fiecare cuvīnt este lege; acolo, cel ce īntreabă are īncă libertatea să judece şi să verifice, pe cīnd aici orice cercetare este nelalocul ei şi duce la pierzanie. Ucenicul se predă pe sine cu totul. „Tu - spune Sfīntul Vasile cel Mare - predă-te lui sărăcit cu desăvīrşire, adică să nu mai ai nimic al tău sau pentru tine, ci totul să-i aparţină părintelui; altfel, rămăşiţa vechilor frămīntături va strica iarăşi ceea ce se pune īn tine şi tot acest amestec va fi fad, neplăcut Domnului, va fi dezgustător.” Sfīntul Ioan Scărarul dă un exemplu, cum un ucenic īi spunea īndrumătorului său: „M-am īncredinţat ţie, cuvioase părinte, aşa cum fierarului i se īncredinţează fierul” (Cuvīntul al patrulea, punctul 23). Asemeni pīnzei curate īn mīinile pictorului sau asemeni unui bun material īn mīinile sculptorului, la fel este ucenicul īn mīinile părintelui său. El a luat asupra sa jugul lui Hristos, hotărīt să-I bineplacă, iar acum - aşa cum spune Sfīntul Scărar - īncearcă să pună greutatea de pe grumazul său pe cel al altuia (ibidem, punctul 5). El se aseamănă celui care, ţinut deasupra apei de mīinile altuia, se pregăteşte să traverseze marea īnot (ibidem). De aceea, el numeşte viaţa sub īndrumare moarte de bunăvoie, mormīnt, călătorie īn timpul somnului, īnot neprimejduit. Īntr-un fel, ucenicul nu este cel ce lucrează, ci cel asupra căruia se lucrează.

Aceasta, din punctul de vedere al ucenicului. Din punctul său de vedere, şi părintele dă o făgăduinţă hotărītă că răspunde de mīntuirea sufletului ucenicului, ale cărui păcate şi le asumă, ca şi răspunsul īn faţa Īnfricoşatei Judecăţi. Această idee este exprimată īn multe locuri şi foarte adesea de Sfīntul Varsanufie. De pildă, unuia care cerea: „Dă-mi cuvīntul, stăpīne, că răspunzi de mine īn faţa lui Dumnezeu şi că nu va fi vătămare asupra mea”, īi răspunse: „Scumpul meu suflet mi-l pun pentru tine, numai moartea ne va despărţi” (Răspunsul al 57-lea); altuia īi răspunse: „Ia aminte la ceea ce scriu şi ascunde īn sufletul tău: Voi face aşa că vei auzi bucurie cerească, īmpărătească, dumnezeiască, vei fi moştenitorul darurilor mele” (Răspunsul al 10-lea); altuia: „Iau asupra mea jumătate din păcatele tale”, şi, după ce acesta īşi spori cererea: „Bine, le iau pe toate, pentru ascultare” (Răspunsurile 163, 164). Iată ce făgăduieşte: „Dacă păstrezi legămīntul meu la fel ca pe al lui Dumnezeu, mărturisesc că răspund de tine īn ziua cīnd Dumnezeu va judeca īn taină pe oameni” (Răspunsul al 58-lea). Iar īntr-alt loc se roagă: „Prea Puternice! Ori primeşte, o dată cu mine, şi pe copiii mei īn Īmpărăţia Ta, ori şterge-mă şi pe mine din cartea Ta” (Răspunsul al 110-lea). Dar o făgăduinţă atīt de copleşitoare se dă numai īn condiţiile īmplinirii hotărīte, energice, necīrtitoare de către ucenic a tuturor poruncilor părintelui, din inimă, ca şi cum ar fi poruncile lui Dumnezeu, astfel īncīt, la cea mai mică abatere, legămīntul este rupt şi făgăduinţa īşi pierde puterea. Părintele purcede să ridice la cer, am putea spune că pe mīinile sale, sufletul ucenicului, dar cu condiţia ca şi acesta, să caute, să se străduiască, să se nevoiască. Dumnezeu īi ajută unui astfel de căutător īntr-ale credinţei, şi cel ce se īncrede īn Domnul - Care vrea ca toţi să se mīntuiască - acela nu se īndoieşte că totul - şi cuvīntul, şi fapta, vor conlucra la mīntuirea lui. De fapt, părintele devine mijlocitor īntre ucenic şi Dumnezeu, mijlocitor nemincinos, fidel, neprimejdios: ceea ce a spus, aceea va fi.

Astfel, unuia īi spune: „Să se īnscrie cuvintele mele īn inima ta, īnfăşoară-ţi-le īn jurul mīinilor, ca să le ai mereu īnaintea ochilor” şi, mai departe: „Arată-le şi prin īmplinire cu fapta” (Răspunsul al 11-lea). Altuia īi spune: „Mă rog, ziua şi noaptea mă nevoiesc pentru sufletul tău, dar străduieşte-te şi tu, urneşte-te, altfel, totul este zadarnic. Caută sare şi te voi săra” (Răspunsurile 24, 70). Şi īncă: „Dacă vei īncălca ceva din acestea, eu nu sīnt vinovat; tu vei vedea şi vei răspunde īn ziua cea īnfricoşătoare” (Răspunsul al 57-lea).

Astfel, īntre cei doi se creează o legătură nezdruncinată, de inimă, o legătură duhovnicească, īn care părintele se dizolvă cu duhul īn fiu, şi fiul īn părinte; şi aceasta, nu numai pe perioada formării duhovniceşti, ci pentru veşnicie. Sfīntul Varsanufie īi scrie unuia aflat īn suferinţă: „Văzīnd suferinţa şi tulburarea ispitei care te-a cuprins, m-am īmbolnăvit atīt de tare, ca niciodată”, amintind totodată cuvintele Apostolului: „Cu cel ce suferă, şi eu sufăr” (ibidem). Altuia īi spune: „Sīnt nedespărţit de tine; cīnd mergi la ascultare faţă de fraţi, īntotdeauna merge cu tine şi inima mea, care a binevoit īntru Domnul” (Răspunsul al 27-lea). Sau: „Prin harul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu mă despart de tine, ci, prin dragostea ta, sīnt pururi cu duhul alături de tine” (Răspunsul al 55-lea). Sau, mai departe: „Frate, īţi spun ca propriului meu suflet, căci Domnul a legat īntre ele sufletele noastre, spunīndu-mi: „să nu te desparţi de el” (Răspunsul al 159-lea). La Sfīntul Ioan Scărarul, adevăratul ucenic este zugrăvit astfel: Un suflet legat de păstorul său prin dragostea şi credinţa lui Hristos nu se va depărta de el nici cu preţul vărsării de sīnge, mai ales dacă rănile i-au fost cīndva vindecate de acesta. Sufletul ţine minte cuvintele celui care a spus: nici Īngerii, nici Īncepătoriile, nici Puterile... nici vreo altă făptură nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos. Dacă cineva nu īşi va avea sufletul astfel legat, īmpletit (cu celălalt suflet) şi agăţat (de acela), degeaba īşi petrece viaţa īn purtări făţarnice şi prefăcute faţă de părinte (Cuvīntul al patrulea, punctul 28). Īn această uniune sufletească stă toată puterea şi esenţa legăturii (dintre ucenic şi părinte). Prin aceasta, asupra ucenicului neputincios se revarsă toată puterea părintelui. De aceea, vrăjmaşul īncearcă pe toate căile să distrugă această legătură, atīt prin gīnduri ascunse, cīt şi prin vedenii, prin care insuflă ba neīncredere, ba bănuială, ba dorinţa de a trece la alt părinte, după cum vedem din pildele Sfīntului Varsanufie (Răspunsul al 159-lea şi următoarele). Datorită importanţei sale, această legătură sufletească trebuie să fie primul lucru pentru care să se roage ucenicul: „Dezvăluie-I cu mintea lui Dumnezeu credinţa şi dragostea ta neprefăcută faţă de īndrumătorul tău, şi Dumnezeu īl va īnştiinţa īn taină de dragostea ta pentru el şi īl va face să fie la fel de binevoitor şi de prietenos faţă de tine.” (Scara, Cuvīntul al patrulea, punctul 45).

O astfel de uniune este, de altfel, o mare taină duhovnicească, căci este făcută de Īnsuşi Dumnezeu. Nu fiecare poate fi cu adevărat părinte duhovnicesc oricărui ucenic şi nu fiecare poate fi ucenic adevărat oricărui părinte. Celui ce caută credinţă deplină şi cu īncredere, Domnul īi arată şi īl conduce către acela care poate, prin puterea Sa, să-l aducă la mīntuire; īl īnştiinţează īn duh pe vrednicul părinte duhovnicesc să īl primească şi să poarte greutatea acelui neputincios. Aşa vedem la Sfīntul Varsanufie: Ioan i se arătase şi apoi nu mai veni multă vreme. Cīnd Avva Serid crezu că nu va mai veni deloc, Sfīntul Varsanufie īi spuse: „Cu trupul lipseşte, dar cu duhul e alături de noi şi nu se va despărţi pīnă īn veci” (Răspunsul al 5-lea); şi īncă mai īnainte spunea: „Cu doi ani īnainte, Domnul mi-a spus că va veni” (Răspunsul 1). Unul dintre ucenici īi spuse: „Domnul mi te-a trimis liman şi adăpost” (Răspunsul al 159-lea); iar altuia īi spunea: „Credem că Domnul te-a adus aici: nu ispiti harul” (Răspunsul al 163-lea).

De aici se descoperă de la sine cum trebuie să fie ucenicul īn relaţiile cu părintele său. Tot ce se referă la acestea decurge firesc din duhul īn care ucenicul se predă pe sine părintelui şi din unirea care are loc īntre ei. Ucenicul trebuie să aibă deplină şi neīndoită īncredere īn părintele său: să aibă credinţa că acesta cunoaşte calea lui Dumnezeu, că poate conduce pe ea spre desăvīrşire şi că īl va călăuzi şi pe el, că este puternic īn faţa lui Dumnezeu şi că Dumnezeu īi va arăta, prin el, calea cea dreaptă şi nerătăcită; de aceea, toate īndrumările sale trebuie primite ca fiind cu totul adevărate, pe deplin mīntuitoare şi bineplăcute Domnului. Această credinţă trebuie să fie luminoasă, curată şi neīntunecată de nici cel mai mic nor al īndoielii, căci şubrezirea ei este şi şubrezirea legăturii sufleteşti, iar şubrezirea legăturii sufleteşti compromite īntreaga lucrare şi o face neroditoare. De aceea, trebuie să păstrăm această credinţă ca pe ochii din cap. „Cītă vreme credinţa īnfloreşte īn suflet - spune Sfīntul Ioan Scărarul - atīt timp trupului īi izbuteşte toată slujirea; dar, imediat ce cineva se atinge de piatra credinţei, nu īncape īndoială că acela va cădea, căci adevărat este că tot ce nu este din credinţă este păcat (Romani 14, 23) ....Dacă supuşii, īn simplitatea inimii lor, nu vor recurge la viclenii diavoleşti, din curiozitate faţă de poruncile părintelui, atunci vor străbate cu bine drumul spre Domnul” (Cuvīntul al patrulea, punctele 7, 9).

De aceea, Părinţii se īncredinţau mai īntīi de fidelitatea celor pe care-i primeau sub ascultare, şi dacă constatau că aceasta lipseşte, nici nu-i primeau. Astfel, Sfīntul Varsanufie nu-l primea pe unul sub ascultare, cīnd observă neīncredere la acesta; iar cīnd (prin năvălirea vrăjmaşului) neīncrederea se strecura īn inima celui pe care-l primise, se grăbi să īl vindece (Răspunsul al 161-lea). Trebuie să ne īncredem fără nici o cercetare īn cei care au primit să se īngrijească, īn Domnul, de mīntuirea noastră - spune Scărarul - chiar dacă ni s-ar părea că aceştia ne cer ceva potrivnic mīntuirii. Tocmai atunci, ca īntr-un creuzet al smereniei, ne este pusă la īncercare īncrederea īn ei. Căci acela este semnul adevăratei īncrederi, cīnd cineva, cu toate că vede că ceva īi contrazice oarecum aşteptările, totuşi, īntrucīt aşa au rīnduit călăuzitorii, se īncrede cu totul īn aceştia (Cuvīntul al patrulea, punctul 104).

Trebuie să-şi cinstească părintele īn toate felurile, să-i păstreze imaginea cinstită, luminoasă, nu numai īn cuvīnt şi īn sentimente, dar nici īn minte să nu aibă nimic care să-i īntunece imaginea sau să-i micşoreze lumina. „Dacă dorim spune Scărarul, cu toată smerita īnţelepciune, să ne plecăm grumazul sub jugul Domnului şi să-i īncredinţăm altuia, fără făţărnicie, mīntuirea noastră, atunci, īnainte de a intra īn mīnăstire, dacă avem cīt de cīt discernămīnt şi raţiune, trebuie să cercetăm şi să ne punem la īncercare părintele, trebuie să-l ispitim, pentru a nu nimeri, ca să spun aşa, nu la un cīrmaci, ci la un simplu greblar, nu la un vindecător, ci la un bolnav, nu la un neprihănit, ci la un iubitor de mīngīieri, nu la liman, ci īntr-o viitoare şi să nu ne pregătim, astfel, singuri naufragiul.” La intrarea pe terenul bunei cucernicii şi al respingerii lumii, nu mai trebuie să judecăm cu asprime pe bunul nostru conducător īn nevoinţe, cu toate că, om fiind, şi acesta poate avea - vom vedea - unele greşeli, puţin importante. Altminteri, dacă ispitim cu severitate faptele părintelui nostru, nu vom avea nici un folos din lăsarea lumii. Cei care vor să-şi menţină neştirbită pentru totdeauna īncrederea īn povăţuitorii lor trebuie să-şi păstreze īn inimă neşterse şi neuitate virtuţile lor, pentru ca, atunci cīnd diavolii vor īncerca să semene īn ei neīncrederea faţă de părinţi, să le īnchidă gurile cu amintirea virtuţilor acestora... Dacă gīndul te face să-ţi acuzi sau să-ţi huleşti părintele, fugi de această tentaţie ca de curvie şi nu lăsa şarpelui acestuia nici o speranţă, nici un loc, nici o intrare, nici o apropiere, ci dimpotrivă, strigă-i: „O, amăgitorule! Nu eu o să-mi judec stăpīnul, ci el este pus judecător peste mine!” (Cuvīntul al patrulea, punctele 6-7). Această cinstire şi evlavie statornică creşte sub oblăduirea credinţei şi prin credinţă se īntăreşte; şi, dimpotrivă, slăbeşte o dată cu slăbirea credinţei şi invers. De aceea, acestea două sīnt ţintele īnspre care vrăjmaşul īşi īndreaptă săgeţile. Adesea el plăsmuieşte chiar năluciri īntru īntunecarea cinstei părintelui, ca să-l īndepărteze pe ucenic de la el; aşa a suferit Elisei, ucenicul lui Isaia. De aceea, cīnd īn Scara, ucenicul īl īntreabă pe Ioan Savaitul, care īl sfătuise să se īncredinţeze unui părinte: „Şi dacă acest părinte, din nepriceperea sa, va greşi cu ceva? Stareţul īi răspunde: Chiar de l-ai vedea păcătuind, nu te depărta de la el, ci spune-ţi īn sinea ta: Frate, de ce-ai venit aici? Atunci vei vedea cum va fugi de la tine orice īnălţare de sine” (Cuvīntul al patrulea, punctul 112).

Īn toate trebuie să ne īncredem īn părinte sau să ne păstrăm convingerea că, prin rugăciunea părintelui, orice trebuinţă ne va fi īmplinită, orice rău va fi respins, orice bine ne va fi dăruit. „Ţine-te de mine - spunea adesea părintele Varsanufie - că te voi scoate afară şi te voi aduce grabnic la linişte şi te voi arăta lui Dumnezeu”; sau: „Vei fi urmaşul meu, te vei īnvrednici de darurile mele”; sau: „Vom fi culcaţi amīndoi īn aceeaşi raclă.” Toate acestea sīnt cuprinse īn credinţă, īn īncrederea că Domnul - Cel ce caută mīntuirea tuturor - īl va mīntui pe ucenic prin părinte şi va face totul pentru el, după credinţa lui. Ucenicul aşteaptă ca Domnul, īn bunătatea Sa, să īl miluiască pentru rugăciunile părintelui, să īi ierte păcatele şi să nu īl lipsească nici de bunătăţile duhovniceşti. De aceea, el aleargă din toate puterile la părinte, ca un fiu, cu speranţa neīndoită că va primi mulţumire şi o primeşte. Ucenicii Sfīntului Varsanufie spun adesea: „Rosteşte un cuvīnt, şi aşa va fi. Tu ne eşti limanul.” Cīnd părintele se īmbolnăvise, ei strigau: „Ce o să ne facem acum?.”

Urmarea firească a īncrederii, a cinstirii şi a speranţei trebuie să fie liniştirea sub ocīrmuirea părintelui, ca sub un acoperiş neprimejduit. Prin supunerea faţă de acesta, ucenicul īşi retează orice preocupare pentru el īnsuşi, orice grijă şi orice temere. El īi spune din inimă părintelui, scrie Sfīntul Varsanufie: „Cred că Domnul, prin tine īmi va izbăvi sufletul; fă cu mine ce te va inspira Domnul. Eu nu mai sīnt eu” (Răspunsul al 57-lea). „Dacă cineva - spune Scărarul - s-a predat cu conştiinţă curată, pentru totdeauna părintelui său, acesta nu se mai teme de moarte, la fel cum nu se teme de somn, ştiind cu siguranţă că la ieşirea din viaţa aceasta nu de la el, ci de la īndrumătorul său se va cere răspuns” (Cuvīntul al patrulea, punctul 50). De aceea, el consideră lucrarea mīntuirii sale ca şi rezolvată. „Ţine minte cīt vei trăi - adaugă Scărarul - pe acel mare nevoitor, care de-a lungul a optsprezece ani īncheiaţi nu a auzit niciodată cu urechile trupeşti de la īndrumătorul său cuvīntul „mīntuieşte-te”, īn schimb zilnic, cu auzul sufletesc, auzea de la Domnul nu „mīntuieşte-te” - care īnseamnă numai dorinţă şi nu este sigur că se va īmplini - ci „eşti mīntuit”, care īnseamnă siguranţă şi certitudine” (ibidem, punctul 106). Iată cu cītă hotărīre īl linişteşte pe ucenic Īnsuşi Domnul. De partea lui rămīne doar zeloasa, sīrguincioasa, energica lucrare după īndrumările părintelui călăuzitor. Căci liniştirea nu īnseamnă absenţa lucrării, ci doar retezarea oricărei griji referitoare la treaba pe care o faci, la roadele şi la reuşita ei. Ucenicul trebuie să fie mereu pregătit, să fie mereu īntr-o stare de īncordare atentă, iar nu copleşit de lenevire. Sfīntul Ioan Scărarul şi-l īnchipuie stīnd liber pe cele două picioare, dintre care un picior īl īntinde spre slujire, iar pe celălalt īl ţine nemişcat la rugăciune (Cuvīntul al patrulea, punctul 2); iar ascultarea o numeşte călătorie ce se face dormind (ibidem, punctul 3) - călătorie, după osteneală şi realizări; făcută īn somn, pentru că nu este el cel care o face. Sfīntul Varsanufie le adresa adesea celor care īi cereau ajutorul următorul cuvīnt: „Trudeşte, nu sta īntr-un loc, transpiră la lucrul pe care ţi l-am spus să-l faci” (Răspunsul al 61-lea). „Eu mă rog pentru tine lui Dumnezeu - spunea el - dar dacă nu te vei ruga şi tu Lui la fel, mare este ruşinea” (Răspunsul al 70-lea). Părintele duhovnicesc purcede să-l mīntuie pe ucenic dar, īn aparenţă, prin puterile aceluia; vrea să fie lucrătorul dar īn el (īn ucenic) să fie sufletul lui. Iar ucenicul se mīngīie numai īn fericita bună nădăjduire şi īncredinţare a sorţii sale, fiind īn acest timp, copleşit de trudă şi de sudoare.

Lucrul sub conducerea părintelui-īndrumător īl obligă pe ucenic la următoarele trei acţiuni:

a) Să nu-şi īnchipuie nimic cu mintea sau cu inima nici referitor la trecut, nici la viitor, să nu se īncreadă īn sine, să nu se īncreadă cu nimic īn mintea şi īn inima sa. Să nu ştie nimic despre nimic, chiar să nu vrea să ştie şi să-i fie teamă să se gīndească la aşa ceva, fără indicaţia părintelui. Să nu ia hotărīri de unul singur: că aceasta sau cealaltă este bună sau rea, nici referitor la sine, nici la ceilalţi, ci să facă aşa cum īi spune părintele. Să nu pună la cale şi să nu hotărască nimic, nici măcar pentru clipa următoare, pentru că aceasta depinde de părinte. Astfel, această renunţare la orice plan este oprirea hotărītă a oricăror mişcări lăuntrice de sine stătătoare, este golirea, deşertarea de tot. Ea cere ca mintea să nu formuleze nimic, inima să nu simtă, voinţa să nu aspire; gīndurile, dorinţele, gusturile ne conduc unde vor ele şi cīnd vor ele, dar īn lipsa lor sīntem īntr-o stare de deşertare şi de aşteptare. Aceasta e o viaţă lipsită de curiozităţi - după cuvintele Scărarului (Cuvīntul al patrulea, punctul 3) - sau este neīncrederea īn forţele proprii, īn toate faptele bune, chiar pīnă la sfīrşitul vieţii (ibidem, punctul 5). Īn acest fel, se īnăbuşă propriile simţiri, propriile gusturi şi păreri asupra lucrurilor. Este bine ceea ce părintele consideră că este bine; este rău ceea ce el consideră că este rău, chiar dacă ţie ţi s-ar părea bun. Īn această stare se află cel deşertat īn faţa īndrumătorului său, fiind gata să primească tot ce se pune īn el.

b) Dar, cu toată dorinţa şi osteneala, să ne aducem īn stare de totală tăcere este, hotărīt lucru, imposibil. Se vor naşte gīnduri, formulări, judecăţi, planuri, dorinţe, temeri, pofte; neīncetat vor striga dinăuntrul nostru cīnd una, cīnd alta. Referitor la toate acestea, este o singură regulă: să-i descopere īndrumătorului, şi bune, şi rele. Astfel, īntotdeauna ne vom curăţa pe dinăuntru. Īndrumătorul va avea un temei ca să judece starea ucenicului; nu va exista pierdere de timp; vor fi īndepărtate orice fel de rătăciri ale gīndurilor şi ale inimii; sub supravegherea īndrumătorului, se va acumula experienţă īn discernerea gīndurilor, mai īntīi īn cele proprii, apoi şi īntr-ale altora. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că această deschidere a inimii are o putere deosebită īn lucrarea mīntuirii, chiar dacă s-ar manifesta faţă de altcineva decīt faţă de părintele-īndrumător. Cu ajutorul ei putem evita orice primejdie, de a ne rătăci sau de a cădea, primind un răspuns prevenitor. Vasile cel Mare astfel porunceşte: „Oricine dintre supuşi, dacă vrea să arate o sporire vrednică de laudă şi să se deprindă cu obiceiul de a trăi neclintit după poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, nu trebuie să păstreze tăinuită nici o singură mişcare sufletească, ci să-şi descopere tainele inimii īn faţa acelora cărora li s-a īncredinţat să se īngrijească cu bunătate şi cu milostivire de neputinţele fraţilor. Astfel, ceea ce este vrednic de laudă se consolidează, iar ceea ce nu este de laudă primeşte tratamentul corespunzător; printr-o asemenea nevoinţă, vom spori puţin cīte puţin īn desăvīrşirea vieţii” (Reguli expuse pe larg īn īntrebări şi răspunsuri, Răspunsul 26). Totodată - ne īnvaţă acelaşi Sfint Părinte - să nu ne lăsăm amăgiţi de o conştiinţă liniştită şi fără mustrări, īndepărtīndu-ne astfel de la destăinuirea gīndurilor şi de la buna sfătuire. Şi īn bolile trupeşti - spune el - se īntīmplă ca cei aflaţi īn neputinţă să nu-şi simtă boala, dar să se īncreadă mai mult īn observaţiile medicului, decīt īn propria insensibilitate; la fel este şi īn cele sufleteşti. Descoperă-te altuia şi acesta va stabili dacă eşti sănătos sau neputincios şi care ţi-e neputinţa. Aşa făceau Apostolii. Cīnd Domnul le spuse: „Unul dintre voi mă va vinde”, fiecare se īntreba: „Oare nu eu sīnt acela?” (Scurte pravile, 301). Sfīntul Varsanufie spune: „Nimeni să nu-şi ascundă gīndurile. Cine şi le ascunde, de acela se bucură duhurile rele, văzīnd că au posibilitatea să-i piardă sufletul.”

Cel ce-şi ascunde gīndurile rămīne nevindecat, căci ele se vindecă numai prin īntrebări frecvente adresate părinţilor duhovniceşti (Răspunsul al 317-lea). Cel ce nu ascunde īn adīncurile sale nici un fel de şarpe, acela īşi arată credinţa cu adevărat, iar cel ce ascunde rătăceşte īncă īn afara drumului mīntuirii - spune Sfīntul Scărar (Cuvīntul al patrulea, punctul 46). Legea de a dezvălui totul aduce o mare frică īn suflet, nu numai să nu facă ceva rău, ci nici să nu spună sau să nu gīndească, amintindu-i de judecata ce va urma din partea părintelui īndrumător; această lege pune pe frică şi pe demoni, căci astfel nu-şi mai pot ascunde cu nici un chip uneltirile (ibidem, punctul 53). De aceea, dracii īncearcă să ne īndepărteze de ea şi, temīndu-se să nu fie descoperiţi, fug de acela care se dezvăluie īntru toate; ei urăsc şi nu pot īndura nici măcar glasul sincerităţii, ne īnvaţă Sfīntul Dorotei (Povaţa a cincea). Şi ce mare uşurare are sufletul de la aceasta! Trei ani s-a chinuit unul sub povara nesincerităţii (Proloagele, 6 mai) şi apoi, cīnd s-a depăşit pe sine, atunci a ieşit din el un nor īntunecat, semn că nesinceritatea este lucrare satanică. Altminteri, cum ne va vindeca părintele, neştiind ce este īn noi? Īndrumări generale putem găsi şi īn cărţi. De aceea, Sfīntul Scărar ne īnvaţă că ucenicul, după cum prima dată şi-a descoperit sufletul īn faţa părintelui său şi i-a povestit īntreaga sa viaţă, la fel să nu se dezică nici pe mai departe, mărturisindu-se cu smerenie duhovnicului, mijlocitorului mīntuirii sale, ca lui Dumnezeu (Cuvīntul al patrulea, punctele 10, 63, 66). „Īntr-o mănăstire - mai scrie Sfīntul Scărar - am văzut că bucătarul purta la brīu un carneţel şi, īntrebīndu-l la ce-i foloseşte, am aflat că-şi nota acolo tot ce gīndea peste zi şi toate acele gīnduri i le spunea păstorului său. Dar nu numai pe el, ci şi pe mulţi fraţi ai acelui lăcaş i-am văzut procedīnd aşa. Mai tīrziu am auzit că această regulă fusese rīnduită de marele părinte al acelui lăcaş” (ibidem, punctul 39). Un bun constructor de locuinţe īşi socoteşte īn fiecare seară, cu atenţie, venitul sau cheltuielile din acea zi. Dar cum le va afla pe acestea, dacă nu-şi va nota totul cu regularitate īn catalogul său? (ibidem, punctul 115).

c) Īnsă, lucrarea cea mai importantă a ucenicului este supunerea īntru toate, pīnă la cel mai mic amănunt, fără cīrtire, sinceră, fără judecare, din credinţă şi din inimă curată faţă de părintele său. Ucenicul trebuie să fie asemeni unei maşini, lipsit de sufletul său, care īi este īnlocuit cu sufletul părintelui. Ucenicia este, după Sfīntul Scărar, deplina respingere a propriului suflet, manifestată īn afară, īn fiecare amănunt, prin faptele trupului, este omorīrea mentală a mădularelor trupului, este mişcarea neispitită, este lepădarea de judecăţi proprii - chiar de ar fi cineva bogat īn aceasta - este īnmormīntarea voii proprii... Ucenicul este un fericit mort viu (Cuvīntul al patrulea, punctele 3, 4). El trebuie să se supună īn simplitate, fără să judece, fără să cerceteze de este bine sau de e rău, de este greu sau uşor ceea ce i s-a poruncit; să se supună necontenit, cu răbdare, neclintit, fără nici un fel de vicleşug şi fără vreo īndoială (ibidem, punctele 5, 9). Trebuie să se menţină īntr-o asemenea stare, īncīt, orice ar avea de făcut, să facă nu pentru că el a vrut sau a avut iniţiativa, ci pentru că aşa i s-a poruncit. De ai nevoie de ceva, cere voie şi fă; de nu ţi se dă voie, rabdă, chiar dacă ţi-este greu. Şi, dacă nu ai nici poruncă, nici vreo treabă de făcut, mai bine stai, dar nu fă nimic de capul tău. Tot ce este de la tine şi după capul tău este pierderea duhului, este totuna cu a īnghiţi otravă. Te-ai predat părintelui, de acum lasă-l pe el să facă ce vrea din tine şi cu sufletul tău. Altfel, se va īntīmpla ca unul să zidească, iar altul să dărīme. Ultimul īşi face munca īn van, iar munca primului şi lucrarea mīntuirii devin o trudă zadarnică. Ucenicul care o dată se supune, iar altă dată face voia sa - spune Scărarul - se aseamănă cu cel care īntr-un ochi īşi picură doctorie, iar īn celălalt, var nestins (ibidem, punctul 60). Caută-ţi o ascultare, īmplineşte voia altuia şi fii neīntristat. Fericit cel ce şi-a omorīt voia pīnă la capăt şi toată īngrijirea de sine i-a īncredinţat-o īndrumătorului său īntru Domnul: unul ca acesta va sta de-a dreapta Mīntuitorului răstignit (ibidem, punctul 44). Din trei virtuţi - post, neprihană şi ascultare - prima conduce pīnă la jumătatea drumului spre Dumnezeu, a doua, pīnă la intrare, iar a treia, chiar pīnă īn faţa lui Dumnezeu. Cītă pace şi linişte are acesta īn suflet! Nu se sinchiseşte de este bine sau nu ceea ce face, nici de ce vor spune alţii, nici la ce va folosi, nici de este sau nu pe placul lui Dumnezeu. Cīnd, dintre doi ucenici, unul īmplineşte voia, īn aparenţă nesocotită, a dascălului, iar altul nu, conducīndu-se după propria lui judecată, primul se foloseşte, iar al doilea se păgubeşte (Scara, Cuvīntul al patrulea, punctul 108).

De aceea, regula generală a tuturor Sfinţilor este că cine trăieşte după capul său, acela trăieşte fără folos. Chiar de-ar face bine ceea ce face, nici īn această situaţie conştiinţa nu-i poate fi īmpăcată. Va avea o permanentă nehotărīre şi tulburare şi ce-i mai important, starea lăuntrică a voii proprii rămīne aceeaşi. Fă totul cu sfătuire. Fără sfat eşti ca fără gard. Dacă acest lucru nu este lipsit de primejdie, ce să mai spunem de nesupunerea şi de contrazicerea directă! Aceasta este o lucrare de-a dreptul drăcească. Mai există īncă speranţă de īndreptare, cīnd cineva se īmpotriveşte unui egal sau unui mai mic īn rang, dar cel ce caută īmpotriva īndrumătorului său, despre acela nici nu mai merită să vorbim. Cel ce s-a lepădat de ascultare se predă voii sale, şi datorită voii sale - şi a răutăţii vrăjmaşilor - va pieri. Cel ascultător īn toate ajunge grabnic la măsura copilăriei sau a simplităţii desăvīrşite, aşa cum ne zugrăveşte Sfīntul Scărar (ibidem, punctul 121). Printr-o ascultare hotărītă, unii şi-au omorīt pe vecie toată lupta lăuntrică cu patimile; alţii au dobīndit o totală nepăsare şi nepătimire faţă de supărări; alţii au atins cea mai īnaltă treaptă a nerăutăţii şi a fireştii simplităţi a inimii, s-au făcut prunci, neavīnd nici un vicleşug nici īn cuvinte, nici īn fapte (ibidem, punctele 20, 21). Un astfel de exemplu este Pavel cel Prost. Vasile cel Mare consideră o asemenea ascultare ca prima dintre virtuţi (Canoane ascetice pentru cei ce se nevoiesc īn viaţa de obşte şi īn singurătate, capitolele 19, 22). El ne dă exemplul celor ce deprind vreo artă, care trebuie să execute pīnă īn cel mai mic amănunt ceea ce li s-a arătat; dă drept exemplu şi supunerea tăcută a lui Avraam, cīnd i se poruncise să iasă din Caldeea şi, mai pe urmă, să-şi aducă fiul ca jertfă; din cealaltă parte avem exemplul Apostolulul Petru, care, după ce a fost mult lăudat pentru un cuvīnt de īmpotrivire, care părea binevoitor, auzi: Īnapoi de la mine, satano! Īn acelaşi fel tīlcuieşte el şi locurile din Scriptură: Ascultaţi pe mai-marii, voştri şi vă supuneţi lor (Evrei 13, 17); Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă (Luca 10, 16).

Ansamblul relaţiilor legitime faţă de părinte constă īn a nu avea voie proprie, părere proprie, preferinţă personală: toate trebuie să fie ale părintelui, arătate de el, măsurate şi hotărīte de el, pīnă la cea mai mică mişcare. Starea omului care acţionează după această regulă, adică sub īndrumare, călăuzit, aflat īn afara voii sale, este starea ascultării, mult lăudată şi prea-īnălţată de Sfīntul Scărar şi, īn general, de toţi Sfinţii Părinţi. Calea ascultării sau a lepădării totale de raţiunea şi de voia proprie şi de orice conducere proprie, prin predarea de sine unui īndrumător de nădejde, dăruit de Dumnezeu, este calea cea scurtă şi grabnică - aşa cum o numeşte Sfīntul Scărar (Cuvīntul al patrulea, punctul 5). Cei care au pornit din toată inima pe ea ajung repede la desăvīrşire şi evită, neprimejduiţi, orice cărare greşită, orice rătăcire şi īntīrziere. Aceasta, atīt prin starea lăuntrică a ucenicului, cīt şi prin lucrarea părintelui asupra lui. Ucenicul nu are nimic al său. Asemeni Apostolilor, care i-au spus dumnezeiescului lor Īnvăţător: pe toate le lăsăm, la fel spune şi simte şi el: „Nu sīnt al meu, pentru că nici gīndurile, nici dorinţele, nici cuvintele, nici faptele nu trebuie să fie ale mele. Chiar de aş avea ceva bun, pentru mine nu este bun, de vreme ce fac acel lucru din voia şi după mintea mea proprie.” Printr-o astfel de dispoziţie şi lucrare, el īl loveşte īn permanenţă drept īn cap pe şarpele cuibărit īn inima noastră: mīndria, a cărei principală īnsuşire este să facă totul după voia sa şi īn beneficiul ei. Şi, deoarece de mīndrie atīrnă toate patimile, īnseamnă că pe măsura stīrpirii mīndriei se sting şi celelalte patimi, sufletul se luminează, se apropie de curăţenie şi de nepătimire. Prin faptul că nu se dă frīu liber ieşirii din inimă a vreunui lucru făcut sau īnceput din proprie iniţiativă, se īnăbuşă orice lucrare a mīndriei; prin descoperirea oricărui gīnd nelegiuit, mīndria este slăbită, căci prin expulzarea urmaşilor ei, este privată de hrană; prin faptul că nimic nu se face din voie proprie, este lovită drept īn inimă. Renunţarea la voia proprie este mīntuitoare chiar pentru cel care, neavīnd un părinte duhovnicesc, se īncredinţează altuia, chiar unui neīnţelept, cu singurul ţel de a trăi desprins de judecata şi de voia sa. Iar rezultatul este rapid şi la īnălţime. Acachie - din textul Sfīntului Scărar - trăia la un stareţ foarte capricios, de la care suferea bătăi şi īnvinuiri neīntemeiate, dar, pentru răbdare şi ascultare, luă cunună de mucenic, după cum a fost mai tīrziu descoperit de sus (Cuvīntul al patrulea, punctul 110). Şi Ioan Savaitul īl sfătuieşte pe unul dintre cei trei care veniseră la el: „Alege-ţi īndrumătorul cel mai sever şi mai aspru cu putinţă īn neamul omenesc” (ibidem, punctul 112). Vedem că, cu cīt este mai drastică lepădarea de sine, de voia şi de simţirile proprii, cu atīt este mai mīntuitoare. De aceea dorise atīt de mult Sfīntul să trăiască sub voia altuia. Ei suferă, se tulbură cīnd rămīn īn voia lor, simţind că au intrat pe o cărare necunoscută. Astfel se retează şi se curmă dinăuntru izvorul mīndriei şi al păcatului. Dar astfel se respinge şi orice pătrundere tulburătoare a lor īn timpul somnului. Nici o insuflare a lumii şi a satanei nu primeşte aprobare, nici mintea şi nici inima nu se īmpacă cu ele, ci, dimpotrivă, prin mărturisire, sīnt comunicate părintelui şi astfel sīnt eliminate şi făcute de ruşine. Gīndul tăinuit este gīnd de preacurvie, iar un adevărat ucenic nu preacurveşte astfel. El este mort, s-a transformat īntr-o fiinţă fără voie proprie, nu se īncrede nici īn sine, nici īn faptele lui şi, aşa, se face vas īncăpător şi pregătit pentru primirea harului.

Aceasta este binefacerea uceniciei din punctul de vedere al stării duhului ucenicului. Ucenicia este īncununată chiar şi īn lipsa unui părinte īnţelept şi īncercat; dar ceea ce aduce un părinte īnţelept prin lucrarea sa asupra duhului ucenicului sau prin conlucrarea cu el şi prin adevărată cīrmuire, acestea nu pot fi īnlocuite de nimic. Asemeni unui văzător, el vede dintr-o singură privire toată starea ucenicului, dispoziţia lui sufletească, principala sa suferinţă; şi, ca un īncercat, ştie ce şi cum să-i administreze spre vindecare. Orice boală cedează repede, dacă este cunoscută cu precizie şi dacă este corect lecuită cu medicamentul potrivit. Sfīntul Varsanufie observase că ucenicul său Ioan era iute la mīnie şi iritabil şi īncepu să lucreze direct īmpotriva acestei boli: şi cu cuvīntul, şi cu fapta (Răspunsul al 10-lea). Lui Isidor, vlăstar domnesc, temperament aprins, violent şi crud, părintele căruia acesta i se īncredinţase īi porunci să stea la poarta mănăstirii şi să ceară fiecărui trecător să se roage pentru el, că este stăpīnit de un duh rău; şi repede atinse cea mai adīncă smerenie şi frīngere a inimii (Scara, Cuvīntul al patrulea, punctul 23). Adesea, omul nu este īn stare să-şi vadă singur propria neputinţă şi moare īn mulţumire de sine. De aceea, este īnţelept să se ducă la un văzător şi să-i spună: „Uită-te, ce vezi īn mine?” Văzătorul va īncepe să lucreze şi va izgoni din el neputinţa. Astfel, pe unul care se legase cu legămīntul tăcerii şi se afunda īn īncīntare de sine, Sfīntul Varsanufie īl face să conştientizeze că se află īn īngīmfare şi īn părere de sine şi īl aduce la pocăinţă, fără de care ar fi murit, īmpreună cu gīndul său pierzător (Răspunsul al 68-lea şi mai departe). Numai un părinte iluminat şi văzător cu duhul va descoperi ce se ascunde īn noi, numai el ne va conduce şi ne va aduce la tămăduire, pentru că lucrează fără greş. [...] Cine va spune, aşadar: „Fă aceea, iar de aceasta nu te atinge”, explicīndu-ne īn acelaşi timp cīt este de drept şi de mīntuitor acest lucru pentru noi? Numai o minte luminată, văzătoare a īntregului nostru traseu de zidire duhovnicească, parcurs de la īnceput şi pīnă la desăvīrşire şi care vede ce ni se potriveşte şi ce nu. Toate acestea le poate face numai un părinte adevărat şi numai acesta. Omul singur - cīte nu-i trec prin cap? De cīte nu este gata să se apuce?! Oare puţine sīnt cele cuvioase la īnfăţişare, dar nu şi mīntuitoare? Fără īndrumări şi preveniri, omul se poate chinui īn zadar, īşi poate cheltui fără rost toată energia sau īşi poate urzi nişte rīnduieli nefolositoare, care, ca nişte buboaie, vor urīţi omul său interior.

Este bine, oare, să ne adīncim īn studiul Scripturii pentru a-i cerceta tainele? Este bine, mai ales cīnd avem īnclinaţie, pregătire şi aspiraţie spre aşa ceva. Totuşi, Sfīntului Damaschin i se interzisese să scrie sau să cugete vreun lucru. Dositei este pedepsit şi mustrat pentru īntrebările sale referitoare la diferite locuri din Scriptură. Mai tīrziu, reieşi că ambilor acest tratament le fusese salvator. Cine şi-a liniştit īndeajuns patimile, aceluia īi este de folos să stea īn tăcere, pentru a fi cu Domnul, dar uneori nici măcar o prevedere făcută la timp nu ne duce la bun sfīrşit. Sfīntul Varsanufie le spunea multora: „Mai rabdă un pic... o să-ţi spun... şi o să fie bine” - şi aşa era. Apa se fierbe odată sau de două ori şi mai mult, īn funcţie de scopul pentru care o fierbem: aşa este şi aici. Uneori, un lucru (īn aparenţă) nevătămător poate aduce multe tulburări. Īn genere, nivelul echilibrat al formării duhovniceşti, repeziciunea mersului spre desăvīrşire, fără īmpiedicări, fără rătăciri şi fel de fel de opriri ţin exclusiv de viaţa trăită sub īndrumarea unui părinte şi, pe deasupra, a unuia văzător. Fără aceasta, īncurcăturile, īntīrzierile şi abaterile sīnt inevitabile.

Īn sfīrşit, se īntīmplă ca şi cei rīvnitori la īnceput să-şi piardă elanul, să se vlăguiască, să devină molateci şi fără viaţă, iar nu rareori chiar să cadă. De ce? Datorită insuficienţei exerciţiului, a īncercărilor īn nevoinţe sau a slabei mişcări a duhului viu dinlăuntru. Cīnd omul īşi stabileşte singur reguli de acţiune, atunci, cīt timp este ocupat cu osteneala deprinderii noilor reguli, duhul vorbeşte īn el; dar mai tīrziu, cīnd a ajuns să se obişnuiască cu ele de tot - ori pentru că īi sīnt deja cunoscute, ori pentru că duhul, care s-a copt, cere mai multe fapte - cele dinainte nu īl mai emoţionează: el īmplineşte tot ce trebuie cu uşurinţă, fără osteneală, ca pe ceva obişnuit. Cine īi va aduce deci fapte spre iscusirea puterilor? Cine īi va adăuga lemne proaspete la focul rīvnei? Este nevoie de un născocitor de astfel de īncercări, de unul iscusit, ca nu cumva să-i strecoare o piatră īn locul unui lemn. Căci aşa se īntīmplă: părintele-īndrumător īl menţine īn permanenţă pe ucenic īntr-un fel de tensiune, cu ocupaţii din ce īn ce mai dificile, şi astfel īi menţine duhul aprins. Astfel, citim la Scărarul că īn acest scop un părinte recurgea la diferite metode: pe unul īl ridica de la masă şi īi poruncea să rămīnă nemīncat; pe altul īl dădea afară din biserică; altuia, după ce i-a făcut plecăciune, īi poruncea să stea culcat la pămīnt pīnă va citi toată pravila şi aşa mai departe. Iar mai tīrziu, cīnd Scărarul īl īntrebă de ce face aşa, īi răspunse: „Pentru a le pregăti cunună şi pentru a le da exemplu şi altora, dar mai ales ca să nu le slăbească duhul.” „Dar s-ar putea crede că este nedrept şi dăunător.” Nu, spuse īndrumătorul. Cine este unit īn iubire cu duhul meu, pe acela nimic nu-l va despărţi” (Cuvīntul al patrulea, punctul 25 şi mai departe). Cu alte cuvinte, toată rodnicia unui asemenea tratament este condiţionată de legămīntul dintru īnceput şi de unirea inimilor.

Dar cu deosebire se arată nevoia conlucrării părintelui īn momentul trecerii de la viaţa activă la cea contemplativă. Duhul se pīrguieşte şi cīnd se va curăţa cu adevărat de patimi arde, īn mod firesc, la īnălţime. Această ardere, dacă este nesupravegheată de un părinte, cade cel mai adesea īn mīinile rău-voitoare ale vrăjmaşilor din văzduh, cade īn nălucire diavolească, sau piere sau nu mai īnaintează. De aceea, toţi părinţii au rīnduit cu stricteţe ca nimeni să nu se atingă de această comoară, dacă nu este un stareţ iscusit, cunoscător şi care a parcurs el īnsuşi această cale. Aici nu te mai poate īndruma decīt experienţa. Şi nici nu poţi pricepe ce se īntīmplă, chiar dacă este scris cu cuvinte de īnţeles. Lucrătorul orgolios se luptă fără rezultat şi, adesea, chiar īn paguba sa. Dar, sub supraveghere, cu credinţă, ucenicul īnţelege grabnic, intră īn luminătorul interior şi vede cu duhul.

Iată avantajele, care nu pot fi cu nimic recompensate vieţii trăite sub o călăuzire iscusită! Este adevărat că Domnul e milostiv: pe cel ce caută şi īnsetează, milosīrdia Sa īl găseşte. Dar şi El ne lasă să mergem pe o cale mai obişnuită. Omul lipsit de sfat face īntotdeauna confuzii. Ceea ce ar fi putut să facă īntr-o zi face īntr-un an, face şi iar reface. Poate că face şi bine, dar, de vreme ce nu este sigur, īncepe din nou să refacă. Se cheltuieşte astfel şi timp, şi osteneală. Dar, mai ales, rar poate cineva, fără ascultare, să evite părerea de sine. Ucenicul - spune Scărarul - nu-şi vede faptele, pentru că nu le face singur, după mintea lui, ci, chiar de ar face o minune, le pune pe toate īn seama părintelui său şi a rugăciunilor acestuia; dimpotrivă, cel ce este singur, acela inevitabil gīndeşte că face totul cu puterea lui şi cade, astfel, īn părere de sine (Cuvīntul al patrulea, punctul 54, 55). Un oarecare Eftimie, venit la Varsanufie după o lungă perioadă de legămīnt al tăcerii, ne arată practic aceasta; de cīte strădanii a fost nevoie, pentru a-l face să īnţeleagă că se lăsase condus de propria voie! Şi īn sfīrşit, dădu Dumnezeu ca acesta să spună: „Vai, păcătosul de mine!” (Răspunsul al 160-lea şi mai departe). Dimpotrivă, ce caracter blīnd se formează la cel ce trăieşte sub ascultare! La īnceput se formează smerenia, din smerenie, nepătimirea, liniştea duhului şi lumina dumnezeiască; apoi, simplitatea, nerăutatea, felul de a fi copilăresc: aceasta este măsura vīrstei lui Hristos, aşa cum o īnfăţişează Sfīntul Scărar. [...]

Din partea īndrumătorilor, obligaţia rămīne neschimbată: nimeni dintre ei nu poate şi nu trebuie să refuze ceea ce i se cere. Nu au voie să-şi caute scuze nici īn faţa Bisericii, nici īn faţa judecăţii lui Dumnezeu, nici īn faţa judecăţii oamenilor. Păstorul răspunde de fiecare suflet, mai ales de acela care este gata să i se īncredinţeze şi chiar o face. Īn această situaţie, se poate pune numai problema dacă penitentul va rămīne sau nu pentru totdeauna la un astfel de părinte. Nepriceperea de a īndruma se va descoperi imediat şi un preot sau un duhovnic de bună credinţă va recunoaşte pe loc: „Nu pot lua această sarcină asupra mea.” Apoi, chiar de va exista o schimbare, va fi o schimbare legitimă şi, ceea ce este mai important, o schimbare făcută cu sfătuire. Cel ce nu este īn stare poate indica pe un altul care este īn stare să călăuzească şi totul se va termina după voia lui Dumnezeu, iar nu după voia şi mintea penitentului. Aşa ar trebui să fie. Dar, totodată, nu īncape nici o īndoială că, foarte des, respectivele persoane se numesc păstori doar cu numele, nu şi cu puterea; adesea, păstorul este un hoţ strecurat din altă parte sau un lup īn piele de oaie; adesea, egumenul este un simplu corăbier, īn locul unui cīrmaci, iar stareţul este stareţ numai după albimea părului. Acest lucru sau este vizibil tuturor, sau este foarte greu de depistat, fiind ascuns bine sub o īnfăţişare cuvioasă. De aceea, există īntotdeauna pericolul de a ajunge nu la o călăuză adevărată, ci la una falsă, şi să suportăm apoi, īn loc de folos, pagubă, şi īn loc de mīntuire, pierzanie. Un cīrmaci neiscusit duce corabia la fund. „Multă pagubă am suferit de la cei pe la care am alergat”, spune Petru Damaschinul. „Mulţi stareţi, spune Casian, īn loc să-i hrănească, īi aduc la disperare pe cei care vin la ei” şi dă şi exemple. Astfel de plīngeri pot fi auzite şi īntīlnite īn orice vremuri. Numai cuvīntul: „Trăieşte ca pīnă acum!” sau: „Ce pui atītea la cale?!” va stinge īntreaga rīvnă, aşadar, īl va īmpinge din nou pe sărmanul care tocmai īşi venise īn fire la obiceiurile de mai īnainte. Apare īntrebarea: Cum să procedeze īntr-un astfel de caz cel ce īnţelege necesitatea cīrmuirii şi primejdia de moarte de a rămīne lipsit de ea, cel ce īşi cunoaşte, de asemeni, obligaţia de a se adresa unui anumit păstor, dar, īn acelaşi timp, se teme, cu īndreptăţire, ca nu cumva să aibă de suferit de pe urma lui şi să nu fie iarăşi īmpins īn prăpastia de mai īnainte?

Pe de altă parte, nu prea rar - ba chiar adesea - şi cei ce stau de partea īndrumătorilor īşi īnţeleg pe deplin menirea, īntreaga putere a obligaţiei lor şi măreţia răspunderii care atīrnă asupra lor, au sīrguinţă, ard de rīvna de a fi cu adevărat cei ce trebuie să fie, dar, pe măsura vīrstei lor duhovniceşti, văd totuşi că sīnt departe de a putea călăuzi fără greş, aşa cum se cuvine, pe alţii. Dar, datorită lipsei de experienţă şi a necunoaşterii căii pe care trebuie să-i conducă pe alţii, sīnt īndreptăţiţi a se teme să nu-i piardă pe aceştia din prea multă rīvnă pentru mīntuirea lor şi, īn loc să-i īndrume, să-i ducă īn rătăcire. Apare īntrebarea: Cum să se comporte īn această situaţie? Cum să călăuzească, dīndu-şi seama că nu sīnt capabili de aceasta, pentru că nu au atins, īncă, măsura cuvenită?

Este evident că această īntrebare şi cealaltă este īn legătură directă cu ordinea existentă a lucrurilor. Nu se poate fără călăuzire. Īn forma sa autentică, ea este nobilă şi slăvită, dar, īn prezent, este desconsiderată. Īntrebare: ce avem noi de făcut? Cui să se adreseze, atīt cel ce caută călăuzire, cīt şi cel ce este pus să călăuzească? Referitor la prima īntrebare, putem adăuga la ea o pravilă īnţeleaptă a Sfinţilor Părinţi: totul să fie făcut cu răbdare şi cu credinţă īn Dumnezeu. Nu trebuie să ne dăm la o parte, cum am văzut mai sus, de la conducătorii puşi să conducă, dar putem să nu ne īncredinţăm lor pe de-a-ntregul, dintr-o dată, ci să aşteptăm o proniere specială a lui Dumnezeu; o anumită chemare, o īnclinaţie sufletească, rămīnīnd, īntre timp, predaţi īn voia Sa, īn chemare rugătoare, arzătoare, a numelui Său, ca El Īnsuşi să ne arate calea. Aşadar, păzindu-te de amăgire, cheamă din tot sufletul numele Domnului, ca El să-ţi spună calea pe care vei merge, predīndu-te pe de-a-ntregul, cu neclintită nădejde, grijii Sale proniatoare, şi Dumnezeu nu te va lăsa niciodată. Uneori, preotul sau egumenul nu sīnt de folos nimănui, decīt unuia singur. Se schimbă de la sine īn faţa lui (a ucenicului) - de unde īi vine īnţelepciunea? - şi este rīnduită mīntuire de la Dumnezeu şi acolo unde nu te aştepţi. Toată puterea stă aici īn predarea hotărītă īn voia lui Dumnezeu, Cel ce vrea ca toţi să se mīntuiască. Sfīntul Dorotei rezolvă această problemă astfel: dacă cineva nu are cui să ceară un sfat - spune Sfīntul - ce să facă atunci? Dacă cineva va căuta cu adevărat voia lui Dumnezeu, din toată inima, Dumnezeu nu-l va lăsa niciodată, ci īl va călăuzi īn toate felurile după voia Sa. Dacă cineva nu va căuta cu inima deschisă voia lui Dumnezeu, atunci, chiar de s-ar duce la un prooroc, Dumnezeu īl va inspira pe acela să-i răspundă după ipocrizia inimii lui, aşa cum spune Scriptura: „Şi proorocul se poate amăgi [...] spune cuvīntul, căci Domnul l-a amăgit pe proorocul acela” (Īnvăţătura a cincea). La fel spune şi Scărarul. Dar chiar şi atunci cīnd vezi limpede că duhovnicul rīnduit nu-ţi este de folos, nu-ţi rezolvă īndoielile, nu-ţi dă sfat, īn general nu te zideşte, din pricina lipsei de experienţă sau din neatenţie, nu te grăbi să-l laşi sau să-l schimbi. Căci, cu cine-l vei schimba? Cei din jurul tău īţi sīnt la fel de necunoscuţi ca şi el, iar pe acesta ţi l-a dat Dumnezeu. Dumnezeu ţi l-a indicat, căci tot ce avem este de la Dumnezeu; iar cu altul ce să facem? Ce-i, aşadar, de făcut? Ai o trebuinţă. Rabdă, suferă, strigă tare către Domnul, rugīndu-L să nu te abandoneze īn primejdie şi să nu te lase pradă amăgirii: sau să ţi-l rīnduiască pe acesta, sau să-ţi indice pe altul, dar īn acest timp rămīi cu primul, sub ascultarea lui, īn aşteptare, cu răbdare, chemīnd pe Dumnezeu. Ce vei face sub ascultarea lui? Căci trebuie să lucrezi spre mīntuire, nu-i aşa? Trebuie! Rīnduiala vieţii evlavioase īţi este cunoscută; urmeaz-o şi fii liniştit. Pentru īnceput, este cu totul de ajuns. Pentru cel ce se pocăieşte, totul este acoperit cu negura necunoaşterii, a neclarităţii. Să nu iasă din obişnuinţele sale cele rīnduite de Pronie. Aşa este cel mai smerit, mai neprimejdios, mai sigur. Cel ce se află īn negură ar face mai bine să stea īntr-un loc, decīt să umble de colo, colo, altfel se poate īntīmpla să cadă īn groapă. Este foarte periculos să ia vreo hotărīre curajoasă, deosebită, ieşită din comun; rămīi cu smerenie īn simplitate! Dacă, de la bun īnceput, īncepi să tot schimbi, nu te mai opreşti. Gīndurile, să presupunem că poţi să ţi le lipeşti de altcineva, dar iarăşi, de cineva pe care ţi-l va trimite Dumnezeu; poţi chiar să-l cauţi activ, mai ales prin rugăciune, ca să ţi-l indice chiar Domnul, dar totuşi, aşteaptă şi rabdă pīnă cīnd va veni un semn hotărītor. Dacă ţi l-a dat Dumnezeu, nu te īmpotrivi, nu judeca, nu-l neglija. Aşteptă pe un altul de la Dumnezeu. Nu te va lăsa Domnul, īţi va da, dacă ai nevoie.

Să iei aceasta drept regulă pentru a evita părerea de sine, neglijenţa faţă de pronia lui Dumnezeu şi primejdia de a te īncurca īn cursele vrăjmaşului. Dar iată īncă ceva: din cīnd īn cīnd, negura se va rarefia tot mai mult şi ţi se va descoperi īntocmirea vieţii, limpezindu-ţi cunoaşterea primejdiilor şi a rătăcirilor; ţi se vor īnmulţi trebuinţele, nelămuririle, īndoielile. Toate acestea au nevoie de explicaţie, de cuvīnt lămuritor, de īmblīnzire a duhului. Īndrumătorul rīnduit nu-ţi rezolvă problemele, nu-ţi inspiră īncredere, nu te predispune la sinceritate. Ce-i de făcut?

Unii sfătuiesc ca, rămīnīnd la īndrumătorul pe care-l avem pentru problemele obişnuite, īn problemele particulare, care ne privesc propriu-zis pe noi, să facem totul cu dreaptă socotinţă: aceasta va hotărī ce este folositor şi ce este dăunător şi aduc drept argument cuvintele Apostolului: Toate să le īncercaţi; ţineţi ce este bine (1 Tesaloniceni 5, 21), ca şi părerea general răspīndită a tuturor Sfinţilor Părinţi că cea mai īnaltă dintre virtuţi este dreapta socotinţă. Dar această părere a Sfinţilor Părinţi nu trebuie urmată fără īngrădiri, pe care tot ei le pun. Astfel, Sfinţii Părinţi afirmă că dreapta socotinţă este un dar care se cīştigă prin trudă īndelungată, cu smerenie şi cu evlavioasă rugăciune. Cine a obţinut acest dar să-l păstreze şi să-l folosească pentru binele său şi al altora. Cine nu, să nu īndrăznească īn nici un caz să-şi alcătuiască propria sa dreaptă socotinţă, nici cu cuvīntul, nici cu fapta. Datoria unuia ca acesta este să-i īntrebe pe cei iscusiţi şi īncercaţi. Referitor la cel ce se află la īnceput, trebuie să stabilim următoarea pravilă: fă totul cu dreaptă socotinţă, dar toată dreapta ta socotinţă trebuie să constea īntr-o singură regulă: să nu faci nimic după socotinţa ta, ci despre toate să īntrebi: de este bună aceasta, de se potriveşte cealaltă, de ţi se potriveşte ţie, căci nu toate le sīnt bune tuturor, ci - cum spune Petru Damaschinul - timpul, īnceputul, starea, vīrsta, puterea, sănătatea, educaţia şi celelalte au mare greutate īn această deosebire. De unde să ştii că le vei rezolva pe toate cum trebuie şi fără rătăcire? Dreapta socotinţă trebuie să fie ţelul, ea trebuie căutată şi pentru aceasta trebuie să exersezi practic īn ea, dar nu prin propriile puteri, ci după socotinţa altora. Trebuie să ne deprindem cu dreapta socotinţă. Aşadar, dreapta socotinţă este bună şi de laudă, deprinde-te cu ea, dar nu te īncrede niciodată īn ea, pīnă cīnd nu te vei īntări prin sfatul şi experienţa altora.

Alţii spun: ia aminte la dumnezeiasca Scriptură şi la īnvăţătura părinţilor şi le vei īnvăţa pe toate. Nu īncape īndoială că şi lectura este printre primele surse de educare a duhului creştin şi este la fel de trebuincioasă ca şi ochiul pentru trup, ori lumina pentru lume. Sfīntul Nil Sorski ne īnvaţă că astăzi avem un singur īndrumător: dumnezeiasca Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. La fel povăţuia şi făcea stareţul Paisie. Cu siguranţă că au slăbit văzătorii căii de mīntuire, dar, prin grija lui Dumnezeu, ne-au lăsat descrierea ei. Ţine-te de aceştia. Purtaţi de Duhul Sfint, ei au scris regulile de cīrmuire şi de călăuzire pe calea mīntuirii. Dacă nu poţi găsi un īndrumător - spune stareţul Serafim - īn stare să te călăuzească spre viaţa contemplativă, īn acest caz trebuie să te conduci după Sfīnta Scriptură, īntrucīt Īnsuşi Domnul ne porunceşte să īnvăţăm din Sfīnta Scriptură, spunīnd: īncercaţi! Trebuie, de asemeni, să citeşti cu atenţie scrierile patristice şi să te străduieşti pe cīt posibil, după puterile tale, să īmplineşti ceea ce te īnvaţă ele şi astfel, puţin cīte puţin, să te ridici spre desăvīrşire.

Dar, iată din nou īntrebarea: cine, ce şi cum să citească? Şi apoi: ce anume din cele citite şi aflate să ne punem ca regulă şi ce nu? Cine-i va da sfat celui neiscusit şi neīncercat? „Regula, īn sine, este bună, dar nu pentru mine; mi se va potrivi, dar nu acum.” Cīţi nu pier din această pricină, că īncearcă să pună īn aplicare tot ce citesc prin cărţi! Se spune că există oameni cu o asemenea constituţie, īncīt, cīnd aud de o boală, oricare ar fi ea, īşi īnchipuie că sīnt bolnavi şi chiar se īmbolnăvesc de acea boală. La fel poate fi şi cu cititul fără īndrumare. Aşadar, citeşte, cercetează, pătrunde, īmbogăţeşte-te de īnţelepciune duhovnicească, dar ce anume să faci din toate acestea, ce să-ţi alegi drept pravilă personală, aceasta să nu hotărăşti singur. Cu alte cuvinte: fă totul cu sfat şi nu după socotinţa ta. Dacă ai citit ceva, du-te şi īntreabă cum este cu aceasta, de ţi se potriveşte şi cum poţi s-o īmplineşti şi tu.

Dar apare problema: pe cine să īntrebi? Păstorul īndrumător tace, ţi-ai pierdut īncrederea īn el, ţi-e frică să i te deschizi. Să rămīi īn nehotărīre este, iarăşi, periculos: este o stagnare, o zăbovire īn van. Ce-i de făcut? Există un singur răspuns: fă totul cu sfat, cu aşteptare. Nimic să nu hotărăşti brusc, niciodată după socotinţa ta sau după ce ai citit īn cărţi, ci aşteaptă pīnă cīnd (situaţia) se va stabiliza, iar pīnă atunci caută sfat şi rezolvare. Īn orice timp şi īn orice loc pot fi găsiţi oameni īncercaţi īn trăire evlavioasă, rīvnitori mai mult sau mai puţin iscusiţi, care īl caută pe Dumnezeu. Trebuie să intri īn legătură frăţească cu ei, să li te adresezi din inimă şi apoi orice neīnţelegere şi īndoială să le-o īncredinţezi lor. Unul, al doilea, al treilea, de unii singuri sau īmpreună īţi vor descurca cumva problema şi ţi-o vor rezolva. Procedează aşa cum ţi-o rezolvă ei şi nu-ţi vei urma propria voie şi socotinţă. Tot ce se face cu predarea de sine lui Dumnezeu şi nu după socotinţa proprie este plăcut Domnului şi mīntuitor. De aceea, cīnd părintele īndrumător nu este īn stare să hotărască, iar Dumnezeu īncă nu ţi-a indicat pe un altul căruia să i te īncredinţezi, īnţelepţii dau următorul sfat: dacă ai vreo īndoială şi nu ai pe cine să īntrebi, fă rugăciune lui Dumnezeu pentru trebuinţa ta şi du-te la orice om respectabil şi evlavios şi fii convins că Dumnezeu, care are grijă de toate şi pe toate le ţine, nu te va lăsa fără o rezolvare trainică, nu te va lăsa să cazi īn amăgire, numai să ai, īntr-adevăr, o trebuinţă care te apasă şi nădejde puternică.

Īn privinţa cazurilor particulare, dar şi īn general, putem rămīne la această pravilă, căci īntreaga noastră viaţă este alcătuită din cazuri particulare. Şi astfel se va alcătui o viaţă deosebită, trăită cu sfat. Aceasta este o nouă cale de călăuzire, specifică cu deosebire vremurilor noastre. Omul, predīndu-se pe sine lui Dumnezeu, este īnvăţat de Scripturile dumnezeieşti şi de scrierile patristice, se foloseşte şi de judecata sa, dar nu hotărăşte nimic singur, ci face totul cu sfat şi cu īntrebare. Aici, călăuza este Dumnezeu şi Scriptura; lepădarea de voia şi de judecata proprie stă īn sfat; puterea de pornire stă īn predarea lui Dumnezeu, rugīndu-L fierbinte şi cu cutremur să ne izbăvească de amăgire, de rătăcire şi de greşeli. O astfel de viaţă este smerită şi lipsită de vicleşug, iar celor smeriţi, Dumnezeu le descoperă tainele şi pe cel ce se īneacă nu-l ruşinează. Pe prunc īl va īnvăţa să spună tot ce are nevoie, spune Sfīntul Dorotei, iar dacă nu crezi, nici proorocul nu-ţi este de folos. Cīnd, dimpotrivă, cel ce īntreabă vrea dinainte şi aşteaptă o anumită rezolvare, aceasta este lucrarea amăgirii. Īn această situaţie este mai bine să nu īntrebi. Cīnd īntrebi īnsă ai grijă ca balanţa inimii să fie dreaptă, neīnclinată nici la dreapta, nici la stīnga, şi Domnul te va călăuzi. Necunoscută este calea adevăratei vieţi creştine şi nu avem voie să mergem pe ea după propria noastră socotinţă.

Sfīntă este cīrmuirea lui Dumnezeu: mergi ca prin ceaţă, numai mīna să nu ţi-o desprinzi din mīna Domnului. Vedem din viaţa stareţului Paisie că el s-a format pe această cale. A īntīlnit o mulţime de sfătuitori şi după sfatul tuturor se zidea pe sine, şi cu toate că nu a avut un singur cīrmuitor, ceea ce i-a adus, după cum recunoaşte, multă pagubă, s-a format īntr-un singur duh şi a ajuns la vīrsta bărbatului desăvīrşit. Principiul său fundamental, de-a lungul īntregii sale vieţi, fusese rīvnitoarea īnchinare la Dumnezeu. Aceasta īl călăuzea, aceasta īi unifica duhul, īn pofida diversităţii (sfaturilor). Īnvăţat de experienţa īntregii vieţi, iată la ce principiu de călăuzire ajunse, la sfīrşit: ajungīnd la concluzia necesităţii unui īndrumător şi descriindu-l cum trebuie să fie, amintind cu lacrimi că astăzi nu ai de unde să găseşti unul ca acesta, el conchide: „De aici rezultă, aşadar, fraţilor, extrema noastră nevoie de a ne povăţui zi şi noapte, cu multă īntristare şi cu multe lacrimi, īn Scripturile dumnezeieşti şi īn scrierile Sfinţilor Părinţi şi, īmpreună cu rīvnitorii cei īntr-un gīnd cu noi, care s-au sfătuit cu cei mai bătrīni dintre Părinţi, să ne īndrumăm spre poruncile Domnului şi spre faptele Sfinţilor noştri Părinţi. Şi aşa, cu mila lui Hristos şi cu silinţa noastră, putem primi mīntuire.” Aşa sfătuiesc toţi Părinţii; aşa sfătuia şi făcea Sfīntul Nil Sorski: „Īnainte, părinţii duhovniceşti īi călăuzeau pe toţi; dar, īn atīt de grelele vremuri de astăzi, vrednice de multe plīngeri şi tīnguieli, cīnd rīvnitorii au slăbit atīt de mult, Īnsuşi Dumnezeu şi īnvăţătura dumnezeiască sīnt īnvăţătorii şi călăuzitorii cuvioşilor părinţi.”

Iată, aşadar, care este astăzi cea mai bună şi mai sigură cale de īndrumare sau de formare īn viaţa creştină: viaţa trăită cu predare īn voia lui Dumnezeu, după Scripturile dumnezeieşti şi scrierile patristice, cu sfatul şi īntrebarea celor ce sīnt īn acelaşi cuget cu noi. Din mila lui Dumnezeu, ea poate şi trebuie să ne conducă la reuşită, căci conţine toate condiţiile desăvīrşirii, ale retezării voii proprii şi ale socotinţei proprii. Dar este limpede că această cale se află cu mult mai prejos decīt cea a călăuzirii, a īndrumării şi a formării individuale. Ea nu se bucură de un atoatevăzător, ci doar de un fel de ghicitori; nu are īn centru un om de acţiune hotărīt, ci mai mulţi, care se mişcă cu sfială. Nu mai este posibilă o atīt de grabnică şi de sigură vindecare şi desăvīrşire, nici īntreţinerea atīt de susţinută a duhului rīvnei, nici pătrunderea atīt de neprimejduită īn contemplaţie. De aceea sīnt astăzi atīt de puţini oameni sporiţi (īn credinţă) şi desăvīrşiţi. Este adevărat, ei sīnt ai lui Dumnezeu, iar pe cine Dumnezeu desăvīrşeşte, pe acela nu-l va, ţine sub obroc. Trebuie numai să adăugăm că această cale este mult mai rodnică dacă cineva dobīndeşte un singur sfătuitor şi, unindu-se sufleteşte cu el, īl va urma īn sinceritate şi īn īmpreună-sfătuire sau īn prietenie duhovni­cească. Fiecare īl vede şi īl cunoaşte pe celălalt şi, astfel, īl poate sfătui mai repede şi mai sigur. Scriptura, īn privinţa credinţei, este lumină pentru ei. Īnţelepţindu-se unul pe altul, ei se conduc reciproc, predīndu-se unul pe altul lui Dumnezeu şi Domnului, care a făgăduit să fie acolo unde sīnt doi adunaţi īn numele Său. Totodată, ei nu trebuie să se despartă de poruncile lui Dumnezeu, căci fiecare hotărīre şi părere comună este bună dacă i se poate da crezare şi dacă poate fi īmplinită cu īngăduinţa Lui. Mutuala uniune īn iubire le va da tărie, iar alergarea la un părinte duhovnicesc le va da binecuvīntarea lui Dumnezeu. O astfel de sfătuire sau călăuzire reciprocă -iarăşi, dacă este dată, căci Dumnezeu ne dăruieşte prietenii - este foarte roditoare. Amintiţi-vă de cei doi călugări care au trăit īn perioada lui Macarie cel Mare īn uniune frăţească, īn călăuzire şi īn īmbărbătare reciprocă; la ce măsură a desăvīrşirii au ajuns! Stareţul Paisie povesteşte că el, căutīnd de la īnceput, după cuviinţă, un cīrmuitor şi īnălţīnd rugăciune fierbinte spre Dumnezeu, umbla de colo, colo: şi pe la noi, şi prin Moldova, şi īn Valahia, şi la Athos, şi nimic nu găsea. „Am aflat numai - ne spune - aplecīndu-mă la scrierile Părinţilor, că pierdusem foarte mult, pentru că la īnceput am trăit fără o călăuzire activă.” Cum a sfīrşit? „Fără să găsesc unde să-mi plec capul, ne spune, chibzuind să-mi petrec viaţa pe calea regală, alături de un singur frate, de un acelaşi suflet şi acelaşi cuget cu mine, īn loc de părinte; să-L avem pe Dumnezeu īndrumător şi īnvăţătura Sfinţilor Părinţi, să ne supunem unul altuia şi aşa să ne slujim” - nedespărţindu-se īnsă de părintele duhovnicesc, aşa cum specifică īn altă parte. O astfel de cale - spune el - este binecuvīntată de toţi Părinţii. El era călugăr şi o asemenea pravilă se potriveşte mai mult vieţii călugăreşti. Dar ea nu este de neīmplinit nici īn viaţa civilă şi, după cum putem vedea din starea actuală a lucrurilor şi a situaţiei noastre, trebuie să fie recunoscută ca singura valabilă. Rīvnitorii uniţi īntr-un singur suflet, predaţi lui Dumnezeu şi īndrumaţi de scrierile Părinţilor, rămīnīnd īn pace şi nepăgubiţi īn aceeaşi rīnduială, merg pe calea cea dreaptă a desăvīrşirii creştine. Aici putem menţiona īnalta laudă a prieteniei, cīntată de Isus Sirah, care numai īn această situaţie īşi găseşte aplicare deplină: Prietenul credincios este acoperămīnt tare […] şi cei ce se tem de Domnul īl vor afla pe el (Isus Sirah 6, 14, 16).

Aşadar, īn privinţa cīrmuirii putem pune următoarele pravile: teme-te să rămīi fără nici o călăuzire; caut-o ca pe bunul cel mai de preţ. Pentru īnceput, umblă după cunoscuta rīnduială a evlaviei, sub īndrumarea părintelui care īţi este numit. Cīnd Dumnezeu īţi va da semn printr-un folos mare, evident şi netăgăduit venit de la acela, ca semn că acela este cīrmuitorul tău, atunci predă-te lui. Dacă se va īntīmpla dimpotrivă, doreşte-ţi un altul, dar caută-l cu prudenţă, cu răbdare, cu aşteptare, cerīnd semnul lui Dumnezeu sau īntīlnirea unui trimis al Lui, rămīnīnd īn aceeaşi īntocmire a vieţii evlavioase şi sub acelaşi părinte, nedespărţit de el. Totodată, intră īn legătură deschisă cu cei de un acelaşi cuget cu tine şi mergi spre Dumnezeu cu sfatul lor şi sub călăuzirea părintelui duhovnicesc, nădăjduind. De īntīlneşti pe cineva de acelaşi cuget cu tine, apropie-te cu sinceritate de el, fără să-i părăseşti pe ceilalţi, şi trăieşte cu el īn deplină pace şi īnţelegere, īntru Domnul, pentru mīntuire. Dar să respecţi lucrul cel mai important: predarea hotărītă lui Dumnezeu, cu rugăciune puternică şi cu frīngere a inimii, pentru izbăvirea de amăgire, şi a nu te conduce niciodată īn nimic după propria minte şi voie, ci tot ce faci, fă cu sfat, şi Dumnezeu īţi va īntocmi calea pe nesimţite, pe nevăzute, fără să ştii, fără să prinzi de veste.

Cu această ocazie, amintim īncă o cale deosebită de auto-cīrmuire şi de formare, prin a cere sfatul sau a īntreba nu unul, ci mai mulţi Părinţi nevoitori, cunoscuţi la vremea lor, din acelaşi loc sau de aiurea. Īn acest fel, Cuviosul Antonie cel Mare trecea pe la toţi şi īşi īnsuşea virtuţile tuturor. Īn acelaşi fel, Sfīntul Vasile cel Mare traversă Egiptul, Palestina, Siria, īntrebīnd şi sfātuindu-se cu Sfinţii Părinţi din vremea sa, formīndu-se īn acelaşi timp şi pe sine, dar alcătuind şi un sistem al vieţii ascetice pe care īl puse īn practică īn mănăstirile şi īn turma sa - pravile după care ne conducem şi noi, pīnă astăzi. Sfīntul Casian Romanul a alcătuit din acestea o carte īntreagă de sfaturi; la fel au făcut Sofronie şi Ioan, care au compus Limonariul. Cuviosul Nil Sorski a parcurs Răsăritul, deprinzīndu-se şi deprinzīnd şi pe alţii cu viaţa de īnsingurare. O asemenea cale de īnvăţare şi de īndrumare poate fi folosită şi astăzi. Dar este evident că ea trebuie aplicată de un bărbat tare īn credinţă, deja īmbunătăţit, cu o chemare specială, arzīnd de dragoste de īnţelepciune duhovnicească, cu o minte puternică şi nu oriunde, ci acolo unde se aşteaptă o viaţă de nevoinţă - altfel, cine ştie ce se poate īntīmpla? Şi iarăşi, dintre cei cu adevărat rīvnitori īn nevoinţe, cīţi nu lucrează, oare, pe căi diferite? Şi nu se vor sminti de această varietate, vor reuşi oare să vadă unitatea duhului care se ascunde deasupra ei? De ce suflet puternic este nevoie pentru aceasta! Aceasta este nevoinţă pelerinajului, īn scopul īnţelepţirii duhovniceşti. Cel temător nu va porni pe această cale, dar nici altul nu va ajunge cu uşurinţă la acest gīnd. Dar cine va ajunge şi va creşte īn el, acela să se predea lui Dumnezeu, hotărīndu-se să accepte orice fel de lipsă - şi Dumnezeu īi va rīndui cu bine calea. Este nevoie, la vremea lor, de astfel de pelerini, pentru a se cunoaşte aspectele adevăratei nevoinţe, pentru a vedea īn ce fel de stare se află ea astăzi, şi apoi, cu privire la starea actuală a creştinismului, la viaţa sa exterioară văzută, pentru a preciza şi a stabili cu claritate regulile de nevoinţă aplicabile după posibilităţile de azi. Cu toate că esenţa nevoinţei este una şi neschimbată, īnfăţişarea ei vizibilă poate fi variată.

La fel se rezolvă şi cea de-a doua īntrebare: Cum poate cineva să-i călăuzească pe alţii, ştiind că nu a ajuns īncă la măsura adevăratului īndrumător? Conform Scripturilor dumnezeieşti şi scrierilor patristice, aceasta constă īn predarea de sine lui Dumnezeu. Mai īnainte, pomenitul stareţ Paisie spune: „Īn vremurile vechi, mulţi dintre Sfinţii Părinţi īşi īnvăţau ucenicii din luminarea harului lui Dumnezeu, iar nu după cărţi. Īn vremurile de acum īnsă, Sfinţii Părinţi nu mai povăţuiesc ca cineva să īnveţe pe alţii după mintea lui, ci din Sfīnta Scriptură şi din īnvăţătura Cuvioşilor Părinţi.” Rugăciunea pe care o face lui Dumnezeu, pentru a-l īnţelepţi īntru mīntuirea altor suflete - lucrare pe care Īnsuşi Dumnezeu i-a īncredinţat-o - nu va rămīne neauzită: „cheamă şi te voi auzi.” Aceasta se potriveşte cel mai bine celui ce se află pe post de īndrumător. Şi īncă ceva: dintre aceştia, cea mai mare parte se află deja deasupra altora, prin faptul că ţin īn mīinile lor mai multe mijloace, au văzut şi au auzit mai multe, au intrat măcar īn contact cu educaţia şi cu experienţa altora. (Despre cei nevrednici, nepăsători, nu avem ce să discutăm.) Acum, dacă īndrumătorul s-a ridicat la rīvna mīntuirii lui şi a altora, el a păşit pe calea cea bună şi poate vedea mai bine decīt alţii, şi īn faţă, şi īn spate. Chiar dacă elementele confuziei īncă nu s-au limpezit, el are Scriptura, care i le descrie: se va adīnci īn ea, va cugeta şi poate că va afla. Īn acelaşi timp, să se aşeze şi īn ceata celor călăuziţi şi, cu multă strădanie, să caute sfatul unuia sau al mai multora, şi astfel, sporind din ce īn ce mai mult, va atrage la el şi īi va călăuzi pe toţi cei ce vin, prin el, la Dumnezeu. Cīnd, cunoscīndu-şi neputinţa, īi va convinge pe cei călăuziţi că drumul mīntuirii este astăzi unul - citirea şi ascultarea Scripturilor dumnezeieşti şi a scrierilor patristice, şi cīnd īi va călăuzi către acesta, atunci se va īntemeia un grup de oameni uniţi, care cercetează Scriptura pentru descoperirea căii mīntuitoare şi pentru īndrumarea reciprocă, sub cīrmuirea īntīistătătorului legitim şi a īndrumătorului.

Iată formularea definitivă a călăuzirii mīntuitoare, neprimejdioase, potrivite vremurilor de acum. Aşa s-a călăuzit Nil Sorski, care spunea: „Eu nu īmplinesc, ci arăt Scriptura. Cine vrea să trăiască cu mine, iată pravila: s-o īmplinească; iar dacă nu, să plece.” La fel era şi viaţa Sfīntului Paisie; ea este povestită pe larg şi de el, şi de contemporanul său, stareţul Mihail. Şi părintele Dorotei, pe cīnd compunea o pravilă pentru viaţa ascetică, īn loc de cuvīnt īnainte a pus o īndrumare convingătoare īntru citirea cuviincioasă şi urmarea Scripturilor dumnezeieşti şi a scrierilor Părinţilor, demonstrīnd că aceasta este singura cale sigură şi neprimejdioasă de mīntuire. Astfel va fi satisfăcută prima cerinţă obligatorie a penitentului şi anume: īndrumarea şi educarea. Altă cerinţă esenţială este regula de viaţă, pravila lui despre ce şi cum să facă.

II. Viaţa după pravile

Parţial, am văzut deja necesitatea acestor pravile. Nu trebuie să uităm că ea nu este doar mai bună decīt altele, ci este cu totul obligatorie. Pravila este īngrădirea cea mai neprimejdioasă a vieţii trăite īntru mīntuire. Fără pravile nu putem păstra continuitatea rīvnei, a tăriei hotărīrii, nici să dobīndim fermitatea voinţei. Duhul rīvnitor, ca o stihie, se ţine şi se īntăreşte prin exerciţiu; dacă exerciţiul este insuficient, atunci, inevitabil, duhul slăbeşte şi se vlăguieşte. Cīnd sīnt stabilite pravile, atunci, dacă sīnt rīnduite cum se cuvine, se găseşte īntotdeauna ca ocupaţie evlavioasă, ceva care să ne aducă aminte de viaţa cea nouă şi să ne ţină atenţia ocupată cu acest gīnd. Trecerea de la o īndeletnicire la alta este o continuă antrenare a duhului, pe un singur ton, după un singur plan. Astfel, focul rīvnei arde continuu. Īn lipsa pravilelor, vor apărea timpi morţi, īncetiniri, opriri, rătăciri, şi viaţa nu va fi unitară, īncordarea va slăbi, rīvna se va răci. De aceea, Sfīntul Isaac Sirul spune (īn Cuvīntul al optzeci şi cincilea, p. 534) că īntunecarea minţii, furtuna lăuntrică, lenevirea şi toate neregulile vieţii se produc cīnd nu a fost stabilită īn viaţă o anumită rīnduială. Īn caz contrar, totul va depinde de prezenţa de spirit, dar poate cineva conta pe aceasta? Ea este schimbătoare, ca o suflare de vīnt. Cīnd vrei, faci totul repede; cīnd cazi īn lenevire, nici puţin nu mai poţi face. Dar cīnd ai stabilit o pravilă, vrei, nu vrei, o faci şi o vei face necontenit. [...]

De altfel, şi pravilele trebuie alcătuite tot după pravile. Referitor la aceasta, este cazul să observăm:

1) Cel ce are un īndrumător, acesta īi alcătuieşte regulile. Ucenicul este un executant smerit, care nu pune nimic la īndoială. Cine este lipsit de această binefacere, aceluia īi revine să se adīncească, cu toată prudenţa, īn scrierile patristice, īn experienţele vieţilor Sfinţilor şi să-şi adopte drept pravilă din ceea ce găseşte acolo, după ce se sfătuieşte cu cine are posibilitatea.

2) La stabilirea pravilelor trebuie folosită toată prudenţa şi o severă judecată, pentru ca, īn loc de folos, să nu ne aducem pagubă şi īn loc de zidire, să nu ne pierdem: nu toate sīnt pentru toţi. Vīrsta, puterea, trecutul personal, educaţia, conjuncturile vieţii, nivelul aptitudinilor, caracterul şi celelalte, toate trebuie luate īn consideraţie şi, potrivit lor, trebuie stabilite pravilele. Nu la fel se comportă ucenicul şi militarul, tīrgoveţul şi funcţionarul.

3) De altfel, trebuie să ţinem minte că aceste pravile, cu toată aparenta lor varietate, īn ansamblul lor trebuie să īnfăţişeze, īntr-un fel sau altul, spiritul vieţii şi al ascezei. De pildă, pravilele trupeşti sīnt diferite, dar esenţa lor trebuie să conţină un singur lucru: īngrădirea trupului, strunirea lui. Nu exteriorul este de preţ, ci interiorul - duhul cu care se lucrează.

4) Pravila de care trebuie să se ţină seama īn aplicarea canoanelor este măsura, potrivirea sub toate aspectele cu puterile persoanei īn cauză. Iată lauda generală, adusă de toţi: lucrul făcut cu măsură este nepreţuit. Trebuie să le tocmeşti astfel īncīt să nu īncapă loc nici de vreo slăbire, nici de vreo severitate peste măsură. Ultima epuizează, fără să aducă folos, iar prima leneveşte şi stinge duhul rīvnitor. Pravila stabilită cu măsură cuprinde duhul īntr-o ardere bine temperată.

5) Din această pravilă decurge de la sine o alta şi anume trecerea treptată. Duhul se maturizează prin exerciţiu, se īntăreşte şi cere sarcini mai grele; īn aceeaşi măsură trebuie să crească şi nivelul pravilelor. Postirea, rugăciunea, nevoinţa cresc, treptat, din putere īn putere. O dată cu ele trebuie ridicată şi exigenţa pravilei. A bate pasul pe loc este aproape la fel de primejdios cu a merge īnapoi, care este primejdia cea mai mare.

6) De aceea, este limpede că cel mai bun īndrumător īn alcătuirea pravilei este experienţa. Experimentează şi păstrează ceea ce găseşti de folos. Astfel, din experienţă se cunoaşte măsura necesarului de mīncare, de rugăciune şi de toate celelalte. Nu trebuie să luăm hotărīri definitive pīnă cīnd nu stabilim din practică cum este mai bine: aşa este mai neprimejdios. Atunci nu va exista trufie şi inconsecvenţă faţă de viaţa reală, aşadar nu va exista nici nevoia depărtării de pravilă, care este foarte dăunătoare.

7) Trebuie doar să venim cu toată sinceritatea şi buna credinţă, avīnd īn faţa ochilor ţelul: nevoinţa īn vederea mīntuirii şi a bineplăcerii lui Dumnezeu, fără a ne īngădui nici o auto-compătimire. Trebuie să reţinem că orice privilegiu ţine de amăgire. Apreciind cum se cuvine o pravilă folositoare, vedem că ea este destul de anevoioasă. Ea trezeşte, īntăreşte şi menţine starea de vioiciune; dar, de permite īnlesniri, fugi ca de otravă de o asemenea pravilă.