FLORIN GRIGORESCU

 

SFÂNTUL IOAN CEL NOU DE LA SUCEAVA ÎN VIAŢA CREDINCIOŞILOR

 

 

 

Tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Pimen,

Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

 

 

 

 

Pagina principală

 

 

 

 

 

 

EDITURA ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR

Suceava, 2003


 

 

 

 

 

Coperta I: Sf. Ioan cel Nou de la Suceava

Coperta a IV-a: Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou

 

 

 

 

 

 

Redactor responsabil: consilier cultural, pr. Dragoş Buta

 

Corectură: prof. Doina Ciobanu

 

 

 

 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GRIGORESCU, FLORIN

Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava în viaţa credincioşilor /

Florin Grigorescu. – Suceava : Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2003

ISBN  973-86465-0-2

 

235.3 Ioan cel Nou de la Suceava

 

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bisericii Neamului meu,

pururea zămislitoare de sfinţi.



 

 

 

 

 

 

 

PREDOSLOVIE

 

 

 

„Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru ei” (Ps. 15,3).

Unul din aceşti sfinţi amintiţi de psalmist este şi Sfântul loan cel Nou de la Suceava.

Oamenii pământului nostru plini de credinţă şi nădejde în Dumnezeu se îndreaptă mereu către Cetatea de Scaun a lui Ştefan cel Mare, astăzi Municipiul Suceava, unde, în biserica mă­năs­tirii de aici se află moaştele Sfântului Mare Mucenic Ioan.

În măsura în care omul îşi pune nădejdea în Dumnezeu în acea măsură Părintele Ceresc revarsă prin mijlocirile şi rugăciunile Sfântului Mare Mucenic Ioan daruri şi binefaceri cu prisosinţă.

Binefacerile lui Dumnezeu revărsate prin Sfântul loan au fost cunoscute şi de lumea creştină din Polonia unde sfintele sale moaşte au stat aproape o sută de ani. După readucerea acestora la Suceava, mulţi credincioşi polonezi veneau pe jos de Sânziene să se închine Sfântului Mare Mucenic.

Ca sucevean şi martor din fragedă copilărie a faptelor minunate săvârşite de Sfântul loan, ca martor ocular al evlaviei credincioşilor faţă de Sfânt, tânărul Florin Grigorescu a aşter­nut în paginile lucrării de faţă ceea ce a văzut şi mai ales a simţit în viaţa credincioşilor veniţi la Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava, ceea ce a simţit şi simte în sufletul său de om credincios, având o temeinică pregătire teologică.

Meritul acestei lucrări şi a autorului constă în faptul că cele scrise nu fac parte, nu sunt extrase dintr-un depozit de teorii şi analize seci de laborator teologic ci expune inspirat zestrea simţămintelor credincioşilor noştri, în fapt, realitatea faptelor minunate săvârşite de Dumnezeu prin Sfântul loan spre binele sufletesc şi trupesc al omului temător şi iubitor de Dumnezeu.

Tânărul teolog şi-a îmbogăţit mintea cu cunoştinţele teologice dar nu a lăsat-o să hălăduiască spre teorii deşarte ci a încălzit-o cu credinţa, îndrumându-o să privească la binefacerile şi voia lui Dumnezeu arătate prin sfinţii Săi pe pământ, între aceştia aflându-se şi Sfântul Mare Mucenic loan cel Nou de la Suceava.

 

Suceava, octombrie 2003

 

† PIMEN

 

ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR

 

 

 

 

 


 

 

 

INTRODUCERE

 

 

 

A fi născut şi crescut la umbra unui sfânt nu-i lucru oarecare.

Clipele trăite în preajma raclei Sfântului Ioan cel Nou poartă încărcătura harului dăruit prin puterea dragostei lui Hristos moaştelor celor bineplăcuţi Lui. Iubirea sfinţilor lui Hristos, ca răspuns la dorinţa noastră de a petrece cu ei, este unică. După cum unică este şi fiecare întâlnire cu Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Întâlnirile frecvente cu sfântul din inima Bucovinei – ocrotitor al Moldovei – mai ales în cele aproape două decenii de când îl cunosc personal, conştient, mă fac să-i aduc un prinos de mulţumire pentru toate câte mi-a dăruit şi ne-a dăruit cu belşug de bunătate. Simţindu-i binefacerile în cele mai importante momente ale vieţii, am dorit să întocmesc o lucrare despre adevăruri care să fie aflate nu numai din cărţi, ci şi din inimă, din simţire şi din cuget. Lucrând sub îndrumarea tot a unor bucovineni iubitori de istorie, am încercat să aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat, prin cinstirea bineplăcutului Său ucenic Ioan.

Ce ne făgăduieşte Hristos? Pe de o parte  Împărăţia care se dobândeşte prin sacrificiu, prin cruce, iar pe de altă parte ne arată că „jugul Lui este bun şi că povara Lui este uşoară” (Matei, 11, 29-30). Iar povara usoara şi blândetea jugului nu
s-au revelat mai pregnant decât prin mărturia martirului care până la moarte s-a hrănit prin cuvântul lui Hristos, moartea devenind mai dulce decât traiul împărătesc, iar bucuria vieţii de după moarte realizând supremaţia asupra precarităţii traiului pământesc[1].

Mucenicul originar din sud-vestul Asiei Mici (Trabzon-ul de astăzi), purtător al numelui celui mai răspândit de pe întinderea pământului – Ioan – cunoscut în sinaxare şi în istoria Bisericii sub numele de „cel Nou de la Suceava”, a sfinţit cuprinsul Moldovei atât prin mărturisirea nezdruncinată şi încununată de moarte martirică la gurile Nistrului, în vechea Cetate Albă, cât şi prin prezenţa binecuvântată a sfintelor sale moaşte în vechea capitală de la Suceava. Jumătatea de mileniu de când Suceava îl păstrează şi îl sărbătoreşte, constituie tot atât timp dăruitor de minuni şi adunate în alese momente ale bucuriei închinării la racla sfinţitoare.

Prieten nevăzut (αόρατο φιλος) al lui Hristos, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava s-a arătat de-a lungul celor aproape şase secole a fi subiect al unor aprige controverse istorice. Astfel, încercăm în lucrarea de faţă să elucidăm o serie de situaţii controversate, precum timpul aducerii sfintelor moaşte la Suceava, numele autorului primei biografii a sfântului şi autenticitatea raclei initiale a relicvelor sfinte.

Ceea ce Sfântul Ioan a trăit şi mărturisit în Trapezuntul Asiei Mici, pe Marea Neagră, dar mai ales în Cetatea Albă se continuă până astăzi ca un arc peste timp prin necontenita venerare şi închinare înaintea raclei cu cinstitele moaşte.

A iubit Sfântul Ioan viaţa aceasta, a iubit-o frumos, preţuind-o, chibzuind în privinţa ei. În acelaşi timp însă, a trăit dragostea de nespus în veşnicia bucuriei de a fi cu Hristos, gândind la măreţia de a se fi jertfit pentru Hristos prin dăruirea netăgăduită a întregii sale vieţi, o viaţă asemănătoare îngerilor încă din fragedă vârstă.

Pe bună dreptate mărturiseşte Peter Brown: „Filosofii şi oratorii au căzut în uitare, masele mici nici nu cunosc numele împăraţilor şi ale generalilor lor, dar toată lumea ştie numele martirului mai bine decât pe cele ale prietenilor intimi.”[2].

Aşa, prietenia intimă (γνήοιος φιλος) a Sfântului Ioan cu Hristos a constituit model de apropiere şi reîntâlnire cu bucuria cunoaşterii şi a simţirii lui Hristos prin trăirea sprijinului Sfântului din inima cetăţii Sucevei.

Întâlnirea cu Sfântul Ioan prilejuieşte permanent minuni. Minuni pe lângă care trecem adeseori fără să le vedem – aşa cum spunea părintele stareţ al mănăstirii ce adăposteşte moaştele sfântului din Suceava. S-au întâlnit cu Sfântul Ioan oameni simpli şi oameni aleşi din vremurile trecute. Se adună astăzi în preajma sfinţeniei sale spre a gusta din mângâierile sale oameni de toate vârstele şi vor cuprinde binecuvântarea sfântului de la Suceava atât cât se vor arăta înaintea lui suflete sincere spre a fi mângâiate, câştigate şi mântuite.

Puţine rămăşiţe trupeşti adăposteşte frumoasa raclă a Sfântului Ioan, dar mari daruri duhovniceşti şi bogăţii nelumeşti adună urbea Sucevei prin ocrotitorul ei cel sfânt. Marile călătorii ale negustorului Ioan pe valurile Mării Negre au transferat în Bucovina marea bucurie de a îngriji cu deosebită preţuire moaştele marelui mucenic. Nu întâmplător rostim în Acatist: „Împodobite fiind cu harul a tot felul de minuni cinstitele şi sfintele tale moaşte, mucenice al lui Hristos, vrednicule de laudă, toţi credincioşii le cinstesc şi le sărută. Pentru aceea, tu având îndrăzneală către Dumnezeu, Stăpânul tuturor, mijloceşti acestora de la Dânsul în viaţa aceasta sănătate trupească şi în cea viitoare mântuire sufletească, cântând lui Dumnezeu: Aliluia.”

Să nu dăm gândului odihnă până nu se vor împlini toate!

 

 

 

 

 

 

 

 


 

I. VIAŢA SFÂNTULUI IOAN CEL NOU
DE LA SUCEAVA

 

 

 

 

 

I.1. Trapezuntul – cetatea natală a Sfântului Ioan

 

Sfântul Ioan s-a născut la începutul secolului al XIV–lea, în jurul anului 1300, în Cetatea Trapezuntului sau Trebizondei, situată pe ţărmul de sud-est al Mării Negre. Avându-şi începuturile cu multe secole înainte de Hristos, oraşul-cetate Trapezos- cum îşi primise numele la fondare – a fost întemeiat de coloniştii greci – îndrăzneţi cutreietori ai mărilor, mari şi vestiţi negustori[3]. Asemenea multor cetăţi-fortăreţe care au fost întemeiate pe ţărmul acestei mări (Marea Neagră), oraşul servea ca port principal pentru întinsul ţinut anatolian, care includea spre est regiunea „Armeniei Mari”[4].

Intensele relaţii comerciale cu porturile Crimeii,ale celor de pe coasta de Nord a Mării Negre şi cu cele de pe coasta de Nord-Vest şi Vest care deserveau ţinutul get, ca şi cele de pe malul de sud începând cu Bizanţul şi terminând cu Sinope şi Samsun – fac din Trapezunt o cetate înfloritoare, dar in acelasi timp devine si o ţintă pentru popoarele migratoare învecinate Mării de Azov, care o  cuceresc în anul 267 d. Hr[5].

După ce Constantinopolul este cucerit de către cruciaţi (1204), Trapezuntul ajunge capitala statului bizantin întemeiat de împăraţii Comneni aici. Nu rezistă decât două secole şi jumătate, căci în anul 1461 Mehmed II, El-Fatîh, cuceritorul Constantinopolului, îl suprimă şi îl încorporează Imperiului Otoman. În anul 1376, suveranul Dobrogei (ţinutul dintre Dunăre şi Mare), socrul lui Mihai, fiul împăratului bizantin Ioan V Paleologul, încearcă, având ajutorul acestuia şi al Veneţiei, adversara Genovei, să instaleze pe tânărul Mihai la Trebizonda, în locul lui Andronic Comnen  şi să separe cu această ocazie Genova de acest centru important. Încercarea eşuează[6]. Corăbiile multor negustori plecau de aici – „din această cetate mare şi vestită la care toate corăbiile de pe mare năzuiesc pentru belşugul şi pentru avuţia ce este într-însa” (mitropolitul Varlaam, p. 451) – încărcate şi roiau ca nişte harnice albine spre Bizanţ (Constantinopol), Tomis (Constanţa), Histria (Istria), Tirus (Cetatea Albă) şi spre toate celelalte oraşe înşirate precum mărgelele împrejurul Mării Negre[7].

Legăturile dintre Trebizonda şi Cetatea Albă sunt menţionate încă de la sfârşitul secolului al XVIII – lea. Însă vasele din Trapezunda acostează deseori şi la Brăila şi Galaţi. Iată ce scrie eruditul domnitor moldovean Dimitrie Cantemir în opera sa Descriptio Moldavie (1716): „La Galaţi de două-trei ori pe an sosesc corăbii nu numai din porturile învecinate Mării Negre, din  Crimeea, Trapezunt, Sinope, Ţarigrad, ci şi din Egipt şi chiar din Moldova, cu stejar, brad, precum şi cu miere, ceară, sare, unt şi grâu, din care toţi locuitorii Moldovei trag mari foloase”[8].

Legăturile dintre negustorii trebizontini şi cei români nu se desfăşurau numai în zonele portuare; la Iaşi documente din 1752 – 1762[9] menţionează „Strada Trebizontină”- unde negustorii din Trebizonda îşi aveau îngrămădite pravaliile cu ţesături şi „postav trebizontin”[10].

În acelaşi timp cu relaţiile comerciale între Trebizonda şi Cetatea Albă, existau şi relaţii culturale. Învăţatul Sevastos Kymenitis din Trapezunt scrie – în calitate de profesor la Academia domnească din Bucureşti – „engomioane” sau panegirice despre domnitorii Valahiei Şerban Cantacuzino (1678–1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688–1714)[11]. Menţionăm şi pe „Ianachie dascălul Trapezonta” care a fost profesor în casa prinţesei Maria – văduva lui Constantin Brâncoveanu[12].

În prima jumătate a secolului al XVIII – lea, negustorii turci din Trapezunt, numiţi „lazi”, încep nu numai să-şi înmulţească afacerile în Moldova, dar să se şi stabilească efectiv în ţară, să-şi construiască case şi prăvălii în diferite oraşe. Acest fapt, dublat de abuzuri, îl determină pe domnitorul Constantin Mavrocordat al Moldovei să se plângă sultanului. Ca urmare a plângerii, se incendiază casele de „lazi”. Deşi rămaşi fără case, „lazii” au continuat la puţină vreme după aceea să facă comerţ în Moldova şi în Ţările Române[13].

În spaţiul românesc, trebizontinii au fost numeroşi. Cunoaştem cazul lui Mihalache Trapezunt, care s-a căsătorit cu o româncă, (Ilinca)[14]. Alexandru Ipsilanti, domnitor în Ţara Românească (1774 – 1782) şi Moldova (1786 – 1788) era dintr-o familie greacă originară din Trebizonda.

Ajutoare româneşti se îndreaptă temporar asupra şcolilor şi edificiilor culturale din oraşul şi regiunea Trebizondei. Astfel mănăstirea Sumela, situată în sud- estul Trebizondei, ctitorie a împăratului Alexis Comnenius, a fost ajutată de Safta – fiica lui Constantin Brâncoveanu – care lasă prin testament, în 1747, 100 de lei acestei mănăstiri[15] –, precum şi de Scarlat Ghica, domnul Moldovei (13 martie 1757 - 4 august 1758) care donează 100 de lei în argint „din trezoreria salinelor”, adăugând 20 de lei pentru cel care va veni să ridice donaţia[16]. De asemenea, Mihail Racoviţă, domn al Ţării Româneşti (1730–1731, 1741 şi 1744) donează mănăstirii din Sumela o cotă anuală din blocurile de sare ale salinelor[17]. Mănăstirea Theoschepasto, situată chiar în oraşul Trebizonda, avea un „butic” în oraşul Botoşani, „la târgul de cai”, un butic donat de o călugăriţă – probabil moldoveancă – mănăstirii, aşa cum arată un document din 16 iulie 1785[18].

În secolul al XVIII–lea, profesorul Ioan din Trebizonda predă, din septembrie 1797, copiilor spătarului moldovean Gavriil Conachi, pe moşia acestuia Lăgăşeni din ţinutul Tecucilor şi este plătit cu 700 de lei pe an[19].

„Şcoala de învăţământ” din Trebizonda este ajutată de către Alexandru Scarlat Ghica cu 200 de lei pe an, iar din 1794, Alexandru Moruzi dublează suma. Reorganizată prin grija clericilor locului şi a orăşenilor, această şcoală obţine de la domnitorul Constantin Ipsilanti (1802 - 1806)  400 de taleri sau lei pe an, donaţie confirmată de Alexandru Şuţu  în 14 octombrie 1819[20].

Prin urmare, deşi situate la cele două extremităţi ale Mării Negre, regiunea Trebizondei şi cea carpato-danubiană au avut, de-a lungul secolelor, relaţii economice, culturale şi politice.

Nu putem trece cu vederea faptul semnificativ al originii Mariei de Mangop, a cărei familie se trăgea din Trapezunt[21]. Binecredinciosul Ştefan cel Mare şi Sfânt o aduce în Moldova ca doamnă (soţie) a sa,iar mormântul său se află la Mănăstirea Putna

Pe locul cetăţii Trapezuntului se află astăzi oraşul Trabzon din Turcia[22].

 

 

 

 

 

I.2. Viaţa Sfântului Ioan în cetatea Trapezuntului

 

În părţile Capadociei, care se învecinează cu Armenia Mică, în cetatea cea mare numită Trapezunda[23], în familia unui „cinstit negustor creştin”[24], în jurul anului 1300, se născu un băiat, care din botez primi numele Ioan. Crescut într-un oraş grecesc, unde la sfârşitul secolului al XIX–lea se aflau douăzeci şi două de biserici ortodoxe greceşti şi reşedinţa unui episcop[25], Ioan se va forma în atmosfera de blândeţe şi de credinţă arzătoare a familiei sale iubitoare de Hristos. De acasă va primi o educaţie aleasă, în frica de Dumnezeu, va creşte în grija părintească pentru mărturisirea dreptei credinţe[26], învăţând să postească şi să se roage, dar mai ales deprinzând podoaba cea mai de preţ a casei lor – milostenia.

Numele "Ioan" a fost ales de către drept – credincioşii săi părinţi gândindu-se la Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, sau la marele Arhiepiscop  Sfânt Ioan Gură de Aur, care a fost surghiunit şi şi-a dat duhul nu departe de cetatea lor[27]. 

Acest apelativ haric – căci Ioan înseamnă în limba greacă „harul lui Dumnezeu”, „cel plin de har” – dobândise printre creştini o mare întrebuinţare, mai ales datorită Sfântului Ioan Botezătorul  - „cel mai mare bărbat născut din femeie”[28] – şi datorită Apostolului iubirii – Sfântul Ioan Evanghelistul. Iar iubirea apostolului ce se rezema pe inima lui Hristos, precum şi mesajul mărturisitor al dreptăţii şi adevărului Proorocului Ioan s-au regăsit apoi, după mai bine de un mileniu, înmănuncheate într-o armonie deplină în tânărul Ioan din Trapezunt.

La mare concurenţă cu numele Constantin, numele Ioan a fost al treilea nume frecvent folosit în Imperiul Bizantin, precum şi cel mai frecvent uzitat de patriarhii de la Constantinopol; nu mai puţin de paisprezece patriarhi constantinopolitani au purtat frumuseţea numelui Ioan[29].

De asemenea între sfinţii cunoscuţi cu numele de Ioan, sunt amintiţi în jur de douăzeci de sfinţi diferiţi care au ca titulatură expresia „nou mucenic”, cei mai mulţi din spaţiul bizantin ortodox, iar cu numele Ioan sunt peste o sută şaizeci[30].

Următor întru totul părinţilor săi, tânărul Ioan moşteneşte nu numai virtuţile şi buna lor purtare, ci şi meşteşugul acestora. Căci s-a deprins de mic a fi negustor cinstit[31]. Astfel la cumpăna vieţii sale pământeşti, după ce şi-a însuşit „ştiinţa negoţului”, asemenea majorităţii concetăţenilor săi, a început să-şi câştige existenţa făcând comerţ[32].

Preoţii şi dascălii învăţaţi ai Bizanţului, aflaţi în Trapezunt, l-au făcut pe Ioan să primească şi să îndrăgească şi mai mult adevărul Evangheliei, întărindu-se cu vitejie bărbătească pentru mărturisirea statornică a credinţei, iniţiindu-se în acelaşi timp în  tainele cunoaşterii.

Astfel sănătoasa educaţie creştină primită de  Ioan în casa părintească de pe ţărmul Mării Negre, îngemănată deplin cu învăţătura preoţilor şi dascălilor învăţaţi ai vremii, încununate de harul şi bunătatea nemăsurată revărsată de milostivul  Dumnezeu peste creştetul tânărului negustor, au întărit şi modelat trăirea sa în asemenea măsură, încât curajul şi iubirea sa nemărginită faţă de Hristos l-au făcut asemenea unui „alt apostol”[33] – mărturisitor neclintit al fidelităţii faţă de bunătăţile iubirii divine. Căci oriunde se afla, vestea cu timp şi fără timp pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin cuvânt şi  faptă[34].

 

 

 

 

 

 

I.3. Spre Cetatea Albă

 

Între limanurile mult căutate de corăbieri pentru liniştea mării din partea aceea, precum şi de negustori pentru bunul schimb de mărfuri ce puteau face, se afla şi cel situat la capătul sudic al Basarabiei de astăzi, acolo unde străvechiul hotar al Moldovei, Nistrul, îşi uneşte apele cu Marea Neagră[35].

Considerată a fi cea mai veche cetate de frontieră a Moldovei, Cetatea Albă a fost desemnată în funcţie de sorgintea izvoarelor care o menţionează când Mavrocastro (Cetatea Neagră), când Asprocastro (Cetatea Albă). În secolul al VI-lea î. d. Hr., în locurile descoperite de greci se afla colonia Tiras, cetate-polis grecească şi greco-romană. Unii cercetători o identifică cu altă cetate medievală. Succesiv bizantină, genoveză, românească, turcească, a purtat în decursul timpului numele următoare: grecii o numeau Levcopolis, dacii – Vidava, romanii – Alba Iulia, genovezii – Moncastro sau Mavrocastro, turcii – Akkerman, ruşii – Belgorod. Menţionarea documentară a Cetăţii Albe apare înaintea tuturor aşezărilor urbane ale zonei. Acestea apar în prima şi a doua jumătate a secolului al XIV-lea; este numită Μανρόκαστρον sau Ασπρόκαστρον de bizantini şi amintită documentar între 940 – 950[36]. Marinarii greci din Milesia au întemeiat cu cinci secole î. d. Hr. colonia Niconia, iar după mărturisirea lui Marcelliu, pe locul Cetăţii Albe exista în secolul al VI-lea o colonie feniciană. În timpul lui Herodot, întâlnim localitatea cu numele Tiras (Thiras), locuită de poporul tirit, subjugat de daci, pe la anul 300 î. d. Hr. în secolul al II-lea î. d. Hr., în locul Cetăţii Tiras a fost din nou o colonie grecească, după care vechiul oraş e ocupat de romani. De aici, romanii făceau comerţ cu Sciţia. Stăpânirea romană ia sfârşit odată cu invazia hunilor din anul 375 d. Hr. iar coloniile dispar, fiind devastate de sălbaticii barbari. Pe la anul 345 d. Hr., pe vechile ruine renaşte oraşul Turis, care este cucerit de cumani şi primeşte numele de Achiba[37]. Invadată de tătari în anul 1241, localitatea apare ca un spaţiu multietnic. Alături de români, turci, evrei, tătari, cetatea e locuită în jurul anului 1300 şi de o colonie de genovezi, care o numesc Maurocastro[38]. Ea va fi cunoscută în izvoarele cartografice italiene, începând cu secolele al XIII-lea şi al XIV - lea  sub denumirile de M. Castro, Mavro Castro, Malvocastro, Maurocastro, în timp ce izvoarele bizantine preferă numele de Asprocastron. Portulandul lui Angelino Dulcert – important document de la 1339 – cuprindea menţiuni privitoare la un mare drum comercial de la Marea Neagră, până în Lvov, până la Marea Baltică, pe două variante; drumul cel mai scurt pornea de la coloniile genoveze Moncastro, Licostomo şi Vicina, străbătea Moldova pe valea Siretului, pe care erau semnalate câteva oraşe – târguri (drum numit „via Walachiensis”), ajungând până la Lvov. Acest drum – care pornea de la Moncastro – va căpăta mare însemnătate după cucerirea Lvovului de către polonezi (în 1349)[39]. 

Indiferent de etnie, la începutul secolului al XIV-lea, oraşul găzduia o episcopie de rit ortodox[40]. Abu’l-Feda – cunoscut geograf arab – precizează că locuitorii Acdja – Kermanului (Akkerman) „unii erau musulmani, alţii necredincioşi” (se subînţelege creştini). Tătarii care năvălesc peste cumani la mijlocul secolului al XIII-lea, erau de religie persană; iar între locuitorii Cetăţii Albe se aflau atât creştini, cât şi orientali – tătari şi jidovi[41].

Numeroase au fost conflictele politice şi militare care au urmat după dispariţia de pe scena politică a marelui comandant Nogai, la finele secolului al XIII-lea, dispariţie urmată de luptele fratricide între fii acestuia. Învingătorul lui Nogai, Toqtai, rămâne stăpân asupra Cetăţii Albe, chiar dacă, după ajutorul dat de către ţarul bulgar Teodor Sviatoslav la înfrângerea fiului celui mare a lui Nogai, Jölä, Toqtai îi dăruise autoritatea – simbolică însă – asupra Cetăţii Albe.

Activităţile economice desfăşurate în oraş cuprindeau totalitatea domeniilor productive şi de schimb, tabloul acestora fiind conturat atât de rezultatele cercetărilor arheologice, cât şi de izvoarele scrise referitoare la perioada primei jumătăţi a secolului al XIV-lea. Activitatea meşteşugărească – bogat ilustrată de cele mai variate descoperiri arheologice – poartă amprenta specifică centrelor de convergenţă culturală, alături de elemente specifice culturii bizantine (olărit, prelucrarea metalelor, orfevrărie) fiind întâlnite produse atribuite în mod curent zonelor de influenţă specific mongole. Pe acest fundal al producţiei de bunuri, activităţile comerciale desfăşurate în oraş sunt dimensionate la proporţiile lor reale de descoperirile numismatice care, prin număr şi diversitate – monede tătăreşti, bizantine, central şi vest – europene, nu fac decât să ilustreze realitatea certă că Cetatea Albă era un centru comercial cu valenţe internaţionale[42].

Intrând la sfârşitul secolului al XIV-lea în stăpânirea Moldovei, Cetatea Albă va cunoaşte o mare înflorire, bucurându-se de prosperitate în timpul lui Alexandru cel Bun (1400 - 1432) şi Ştefan cel Mare (1457 - 1504), până în 1484, când este cucerită de armata otomană. Timp de mai bine de trei veacuri, Cetatea Albă va fi stăpânită de turci şi va primi de la aceştia şi de la tătari numele de Akkerman (Piatra Albă). Slavii de nord o numeau Bielgorod[43].

După războiul ruso-turc dintre anii 1806 şi 1812, Cetatea Albă, împreună cu regiunea dintre Prut şi Nistru, a fost alipită Rusiei. În perioada 1918 – 1940, Cetatea Albă a aparţinut statului român, iar după 1940 a fost smulsă de U.R.S.S. Astăzi, pe acele locuri, se găseşte localitatea Belgorod – Dnestrovski, din Ucraina[44].

Dorinţa domnitorului Alexandru cel Bun de a-l avea pe Iosif I episcop de Cetatea Albă, dovedeşte faptul că în acea perioadă această cetate era inclusă în statul moldovean[45].

Cercetătorii istorici arată, pe bună dreptate, existenţa mai multor cetăţi care purtau nume similare. Începând de la Don, întâlnim mai multe Cetăţi Albe cunoscute: Sar Kel („Aσπρον óσπíτiον”) a cazacilor, Cetatea Albă (Aσπρον Kαστρον), a pecenegilor – Akkerman (Cetatea Albă) lângă limanul Nistrului, Belgorod (Alba Bulgarica) la Dunăre şi Fehervák (Alba Regolis) în Ungaria[46].

Cumanii, de asemenea, numeau Kievul, Maakerman, respectiv Marea Cetate[47].

În toamna anului 1966, la primul Congres de Studii Sud-Europene de la Sofia, s-a încercat argumentarea ipotezei inedite că Cetatea Albă s-ar situa lângă strâmtoarea Kerci din Bosforul Crimean[48]. Însă acolo se află Cetatea Capul Alb.

S-a încercat de asemenea, identificarea Cetăţii Albe cu Asprocastronul Crimeei, însă această susţinere nu are destul suport, căci cererea insistentă a domnitorului Alexandru cel Bun de a avea un ierarh român în persoana lui Iosif I la Cetatea Albă, arată că la sfârşitul secolului al XIV-lea oraşul avea deja o episcopie, nedorind nicidecum un episcop străin, ci unul autohton[49].  

Un alt fapt semnificativ în susţinerea localizării Cetăţii Albe în sudul Basarabiei este tensiunea politică între Moldova şi tătarii din regiunile nord – pontice (unde se presupunea că a fost Cetatea Albă). Armata lui Alexandru cel Bun trimisă spre a aduce moaştele Sfântului Ioan cel Nou din Cetatea Albă – locul unde a suferit moarte martirică negustorul din Trapezunt – nu ar fi putut străbate stepele din nordul Mării Negre fără un conflict cu tătarii[50]. Or situarea Cetăţii Albe în sudul Basarabiei este confirmată şi de controversata lucrare Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou pusă pe seama lui Grigorie Ţamblac, unde se arată că, dacă Cetatea Albă – ca loc al martiriului Sfântului Ioan – s-ar fi aflat în Crimeea, ar fi trebuit ca moaştele să fie aduse pe mare, cu corabia, or nicăieri nu se consemnează aşa ceva[51].

Mai mult decât atât, aducerea moaştelor Sfântului Ioan de la Suceava de la Cetatea Albă s-a făcut printr-o strămutare dintr-un oraş al Moldovei în altul. Ştim că abia în 1484 Cetatea Albă cade sub crunta dominaţie turcă, însă în anul 1392 Roman – Vodă se intitula „Domn al Ţării Moldovei, de la munţi şi până la mare”[52].

În acest oraş, care la sfârşitul secolului al XIX-lea avea mai multe biserici creştine şi unde trăiau 50.000 de locuitori, adeseori a venit şi tânărul negustor Ioan[53]. Întărirea sa în dorinţa dobândirii desăvârşirii şi a agonisirii mântuirii făgăduite de Mântuitorul Hristos s-a realizat şi prin călătoriile făcute, care nu de puţine ori i-au oferit posibilitatea cunoaşterii frumuseţilor ortodoxiei de prin ţinuturile pe care le-a colindat. Astfel tânărul Ioan a pătruns în podoabele sufleteşti ale vechilor locuitori ai Moldovei şi Munteniei, atât în mod direct, cât şi indirect prin relatările genovezilor – care pentru a ajunge în Polonia şi Transilvania, nu mai mergeau pe drumul cel tătărăsc[54].

Ceea ce avea cea mai mare importanţă în activitatea lui Ioan, era că, înainte de a obţine câştig material din cumpărarea şi vânzarea mărfurilor, neavând nicicând gând de îmbogăţire,dorea să facă doar câştig de mântuire, atât pentru sine cât şi pentru semenii săi creştini[55]. Negustorul Ioan aduce pe ape spre ţărmurile Mării Negre mărfuri bizantine: icoane, cădelniţe, smirnă, mătăsuri şi brocarturi pentru ornatul dverelor şi veşmintelor[56]. Fiind un negustor de mărfuri alese, aducea în zonele apusului Mării Negre cele mai deosebite lucruri ale locurilor sale. Alţi negustori făceau comerţ pe calea apei cu celelalte apreciate produse ale zonei călduroase de pe ţărmul sudic al Pontului Euxin: mirodenii, fructe, untdelemnuri, smochine, portocale, măsline de toate mărimile[57]. Iar ceea ce cumpăra Ioan, în schimb, erau oi, vite, cereale şi alte roade ale pământului[58]. Deseori corăbiile dinspre Cetatea Albă se întorceau în ţinuturile lor cu butoaie cu miere, calupuri de ceară, vin, berbeci şi cai[59]. 

Veniturile sale erau în cea mai mare parte folosite în facerea de milostenie către cei săraci şi necăjiţi, către cei bolnavi şi încercaţi de suferinţă. Deseori, pe corabie era văzut cum se ruga şi postea, tratându-i totodată pe toţi ca pe nişte adevăraţi fraţi ai săi[60]. Avea mare plăcere de a vorbi cu ceilalţi călători din corabie, de a discuta despre credinţa şi legea bisericii noastre drept măritoare, căci cel mai mult lua aminte Ioan la a face câştig de mântuire atât pentru sine, cât şi pentru fraţii săi creştini[61].

În veacul al XIII-lea şi al XIV-lea, navigaţia comercială pe mări şi-o disputau două republici italiene: Veneţia şi Genova. Corăbiile lor purtau negoţul între oraşele şi porturile maritime[62].

Mitropolitul Varlaam descrie viaţa de pe corabie a tânărului Ioan astfel: „Iară vrăjmaşul diavol, care nu iubeşte binele creştinesc, nu putu răbda faptele cele bune ce făcea sfântul, căci îl vedea adesea postind şi rugându-se lui Dumnezeu şi către toţi blând şi miluitor, făcând milostenii şi miluind pe toţi cei ce erau lipsiţi în corabie. Pururea era cu ochii plini de lacrimi şi cu mâna întinsă către cei ce păţeau rău, de-i mângâia. Şi gândea întru sine şi zicea <<Cum vei milui, aşa vei fi miluit şi cum vei mângâia, aşa vei fi mângâiat>>”[63].

Părintele Anton I. Popescu înfăţişează astfel <<începutul ispitirilor>>: “Şi a găsit cu cale întunecatul, că e bine să vrăjmăşească chiar pe închinătorii Domnului Hristos. De aceea, pe cârmaciul şi stăpânul corabiei, numit Reiz, cel cu credinţa papistăşească, l-a aţâţat asupra lui Ioan şi l-a pornit cu păgânească ură împotriva lui. Iar acela îndemnat foarte fiind de diavolul, stârneşte vorbă despre Biserica de Răsărit şi cea de Apus. Pricină mare s-a făcut între Reiz şi Ioan asupra credinţei ce aveau fiecare. Şi toţi călătorii se strângeau să fie de faţă la vorba lor. Frâncul ridica glasul, Ioan grăia cu smerenie, ca un bun ucenic al Domnului Hristos şi cu credinţă neclintită, cum neclintit stă cerul deasupra lor. Apuseanul se înfuria cum se înfurie câteodată marea, de mugesc valurile izbindu-se de pântecele corăbiei, răsăriteanul sta liniştit ca sfinţii de pe icoane, cât se minunau toţi de limpezimea cugetării lui şi de încredinţarea  ce curgea râu din limpezimea vorbelor sale”[64]. Astfel că Reiz, conducătorul frânc[65] al corabiei, cu sufletul zavistnic şi rătăcit[66], urzeşte un plan diavolesc de a se răzbuna[67] pe Ioan; căci nereuşita sa în a-l seduce prin vorbă pe Ioan, aprinse o mînie de o «înverşunare fanatică»[68]  asupra ortodoxului negustor.

Ne putem întreba: De unde acestă ură răzbunătoare a apuseanului Reiz faţă de ortodoxul Ioan? Dacă ne vom gândi însă la vremurile tulburi ale acestor fapte vom înţelege acest lucru. Cruciadele apărute în secolele XI-XIV au susţinut dorinţa cavalerilor occidentali de a câştiga totul: mântuirea veşnică, satisfacerea spiritului de aventură, iar cei mai mulţi au căutat bogăţiile fabuloase ale Orientului[69]. Clerul şi credincioşii răsăriteni au fost aspru trataţi, iar unii conducători ai bisericii au fost înlăturaţi şi înlocuiţi cu episcopi latini. Nu putem nega de asemenea dărâmarea a numeroase biserici ortodoxe, iar cele cruţate, după ce le-au rezugrăvit „ca să dispară toată necurăţia ortodoxă” le-au refăcut în biserici latine[70]. Creştinii au suferit deopotrivă de la apuseni şi de la mahomedani devastarea oraşelor şi satelor, alungarea preoţilor şi episcopilor[71]. Transformate din expediţii de eliberare a Locurilor Sfinte în expresii ale lăcomiei şi expansionismului politico – religios apusean, cruciadele au arătat ortodocşilor că pentru Roma ei sunt “eretici şi duşmani ai patriei”[72]. Cucerind în anul 1204 însăşi capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol, alături de alte numeroase teritorii, după acestă dată n-au mai rămas libere decât două mici spaţii, concretizate în două “imperii”- “Imperiul de la Niceea” (1204 - 1211) şi Imperiul de la Trebizonda (1204 - 1261)[73].

 

 

 

 

 

 

 

 

 

II. MARTIRIUL SFÂNTULUI IOAN CEL NOU

 

 

Înfruntând creştineşte încercarea furtunii de pe mare[74], cu ajutorul lui Dumnezeu, tânărul Ioan şi ceilalţi negustori ajunseră în limanul Cetăţii Albe, din laturile Moldovei[75]. Ca negustor, Ioan este posibil să fi străbătut de mai multe ori distanţa dintre Trapezunt (Anatolia, Asia Mică) şi Cetatea Albă. Era în anul 1332[76].

Intrând în Cetatea Albă, care în acea vreme era încă sub stăpânirea tătarilor nogai[77], nemilostivul[78] şi crudul[79] negustor Reiz căuta să-şi aducă la îndeplinire josnicul său plan de răzbunare. Ura şi răzbunarea căpitanului corabiei nu se datora numai ruşinii pe care o îndurase prin cuvintele insuflate de adevăr ale dreptei credinţe a lui Ioan, ci şi dorinţei lacome de a răpi marfa bogată a tânărului credincios Ioan[80]. Reiz merge la mai – marele cetăţii, eparhul sau cadiul cetăţii, care era persan, adorator al cultului lui Zoroastru, adică închinător înaintea soarelui, stelelor şi văpăii focului[81].

Iată cum îl înfăţişează pe cadiu, Alexandru Lascarov-Moldoveanu: „Cetatea avea în fruntea ei un slujitor otoman şi un cadiu, care avea la sine mari şi multe puteri. Avea putere «să taie şi să spânzure», fără să dea socoteală cuiva de faptele sale. Mai osebit faţă de „ghiauri” nu avea nici o îngrădire de nici un fel, - şi de la nimeni. Un singur cuvânt al lui, era de ajuns, ca de îndată capul ghiaurului să cadă de pe umeri”[82].

Ajuns în faţa cadiului, proprietarul veneţian al corabiei recurge la minciună pentru a-şi realiza planul. Clevetirea[83] ereticului Reiz se-nfăţişă astfel: „Este, o, conducătorule, în corabie un bărbat care, venind cu mine de la Trapezunt, mi-a mărturisit că ar vrea să se lepede de credinţa sa şi să primească legea voastră cea străveche”[84]. Reiz arată înaintea cadiului că „aceasta o ştiu deoarece, călătorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta şi s-a jurat înaintea mea cu multe jurăminte că nicidecum nu-şi va schimba gândul său. De aceea tu ai să ai îndată purtare de grijă pentru el, ca să-l aduci la credinţa voastră; căci multă cinste vei avea de la împărat şi de la toţi cei de un neam şi cei de o credinţă cu tine. Acest bărbat este înţelept şi iscusit, foarte ales şi vestit şi nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decât cei ce sunt mai mari, mai de cinste şi mai de frunte în Cetatea Trapezunda”[85]. Tânărul Ioan era prin urmare descris înaintea stăpânitorului lumesc al Cetăţii Albe ca având multă avere şi „întru nimica fiind el mai mic”[86] între cei dintâi nobili ai cetăţii Trapezundei.

În acelaşi timp corăbierul plin de ură mărturiseşte fals că negustorul Ioan şi-a exprimat dorinţa de a trece la legea tătărască, însă datorită smereniei sale, nu îndrăzneşte a se înfăţişa înaitea eparhului. Crud şi vărsător de sânge, nereuşind să deosebească adevărul de ţesătura de calomnii şi minciuni din jurul cinstitului negustor Ioan, cadiul îl aduce pe acesta în faţa lui şi a sfatului în mare grabă şi-l întrebă de cele auzite, gata a se bucura de această neaşteptată convertire a unui „ghiaur de creştin”[87]. Multă cinste se aştepta eparhul să primească de la superiorii săi în urma acestei convertiri[88], el însuşi înzestrând cu daruri alese pe apusean datorită bucuriei foarte mari ce-i provocase[89].

Fiind adus cu cinste înaintea eparhului, tânărul Ioan a fost întâmpinat cu măgulitoare cuvinte: „am auzit că eşti om ales şi că eşti vânat de credinţa noastră cea bună şi puternică şi cu toată inima o iubeşti. Căci aşa este credinţa noastră, se lipeşte de cei ce sunt cu fire curată şi aprinde către sine inima lor cu dragoste şi le dă noroc şi viaţă cu mulţi ani. Deci nu mai zăbovi, fiind nouă prieten, ci leapădă legea creştinească ceea ce-i de râs şi de ocară şi cu mare glas huleşte credinţa lor înainte a tot norodul. Că pentru aceasta s-au adunat aici toţi, împreună cu muierile şi coconii lor, ca să te audă pe tine mărturisind acum credinţa noastră cea luminată şi vestită şi la mare slavă înălţând-o, iar legea ghiaurilor sub picioare călcând-o. Pentru aceasta, cum te-am giuruit fără zăbavă să faci, ca să vază şi alţii, şi să înveţe a cinsti credinţa noastră. Şi pentru aceasta de la împăratul cinste şi boierie vei dobândi şi cu noi ca un frate viaţă dulce cu toţi vei vieţui”[90]. „Proslăveşte pe cel strălucitor şi dă cinste şi stelei care străluceşte înaintea lui şi adu jertfă numai înaintea acestor lumini strălucitoare”[91].

În tot acest timp, fericitul Ioan, ridicându-şi ochii inimii sale la ceruri, cerea ajutor de la Bunul Dumnezeu, Care mărturisise în Sfânta Evanghelie: „Când veţi fi duşi înaintea domnilor şi împăraţilor, pentru numele Meu, să nu vă gândiţi mai înainte ce veţi răspunde în acel ceas, că vi se va da vouă cuvânt căruia nimeni nu va putea a se împotrivi, nici a răspunde ceva cei ce vi se împotrivesc”[92].

Înţelegând urzeala şi ticăloşia lui Reiz[93] şi simţind puterea lui Dumnezeu, Care nu lasă pe cei prigoniţi pentru Hristos[94], Ioan e străbătut în întreaga fiinţă de fiorul dragostei de Hristos. Astfel cum s-ar putea el lepăda de Hristos, Care l-a ocrotit şi i-a dat deplină bucurie a credinţei şi iubirii?[95]

Ioan pune totul pe seama satanei: „Satana intrând în tine, ca într-un vas vrednic de necinste şi prin tine vorbind mie, nădăjduieşte a mă trage la pieire şi a mă sili să mă îndepărtez de adevăratul Dumnezeu, Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute şi al soarelui pe care tu, împins fiind de negura înşelăciunii, îl cinsteşti ca pe Dumnezeu”[96].

Înveşmântat cu înţelepciune hristică, tânărul trapezuntean, nu numai că refuză credinţa rătăcită a eparhului, ci îl sfătuieşte să-şi deschidă ochii şi urechile minţii şi ale inimii şi să cunoască taina Adevărului neclintit, Care este Hristos: „Cunoscând de la mine taina Adevărului, leapădă, rogu-te, negura necredinţei care zace în sufletul tău şi învredniceşte-te a fi fiu al Luminii, strălucind mai mult decât soarele prin aurorele dumnezeiescului botez, care te luminează către Împărăţia cerului, ferindu-te de rătăcirea pe-întuneric către pieirea de veci”[97].

Deşi negustor, tânărul Ioan se dovedeşte a fi posesorul unei cunoaşteri profunde a credinţei şi chiar a istoriei biblice; el arată eparhului că soarele pe care el îl cinstea ca pe un dumnezeu este „creat în ziua a patra” abia, iar rostul său era de a lumina şi încălzi făptura şi întreaga creaţie, fiind nu spre slujirea sa de către oameni, ci el „este creat spre slujirea oamenilor”[98], neputând fi socotit ca dumnezeu, căci e făcut din fiinţa focului[99].

Ridicându-şi apoi ochii şi mâinile spre cer, Sfântul Ioan strigă cu glas mare, auzit fiind de către toţi: „să nu-mi fie mie a mă lepăda cât timp respir aerul acesta[100] de Tine, Hristoase Mântuitorul meu, Care eşti cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt o putere şi o fire şi o împărăţie. Nu mă voi închina soarelui, nici nu voi sluji focului, nu voi jertfi Luceafărului, nu mă voi lepăda de Lumină, nu mă voi închina întunericului, nu voi lăsa pe Dumnezeul meu şi nici nu voi sluji vicleanului diavol”[101]. Astfel Ioan refuză cu îndârjire să se închine zidirii[102].

Mai marele cetăţii aude şi stă nedumerit. Nu-i vine să creadă cum un negustor poate să-l înfrunte cu atâta tărie şi chiar înaintea norodului. În timp ce chipul fericitului Ioan se luminează, cel al cadiului se întunecă. Focul dragostei mărturisirii lui Hristos care mistuie pe negustor, învăpăiază în conducător focul mâniei. Aşteptând să vadă cum „credinţa fanatică”[103] este preamărită prin mărturisirea şi primirea unui nou adept, toţi cei prezenţi, în frunte cu eparhul asistă la preaslăvirea dreptei credinţe – cea Ortodoxă – prin însăşi neputinţa legii păgâneşti. Reversul bucuriei de a avea un nou supus credincios, nu întârzie să apară.

Auzindu-şi hulită[104] legea şi „văzând pe tânărul Ioan vesel la faţă şi fără de sfială sau frică, nemaiputând răbda şi de mânie aprinzându-se a poruncit să fie aduse înaintea lui toiege multe şi de haine să fie dezbrăcat”[105]. Era prea mult pentru ighemon, asemenea tuturor chinuitorilor din istorie, să înţeleagă acea veselie, sfială luminoasă şi pace specifică tuturor mărturisitorilor lui Hristos.

Astfel ostaşii, făcând cele ce li se porunciseră, sfântul ajunse gol, aşternut pe pământ spre chinuire, fiind îmbrăcat însă în Hristos. Ameninţările de tot felul culminând cu promisiunea muncilor cumplite, insuportabile şi a morţii amare[106] care aveau ca scop depărtarea de credinţa creştină, rămân fără nici un folos[107]. Răspunsul în faţa ultimei încercări de ademenire rămâne memorabil: „Eu sunt robul lui Dumnezeu, Cel în Treime slăvit şi închinat, întru Care a crede de la strămoşi şi de la părinţi m-am deprins. Pe Acela mărturisesc că este Făcătorul tuturor şi pe Dânsul Îl aştept judecătorul viilor şi al morţilor. Niciodată nu mă voi închina făpturii, atâta timp cât sunt stăpân pe cugetarea mea. Pentru aceea nu mai zăbovi, ci fă vădit năravul ce se ascunde în tine şi slobozeşte-te de grija muncilor, iar pe mine cu orice fel de moarte voieşti, trimite-mă înaintea Stăpânului mult dorit căci toate sunt gata să le rabd cu credinţă întru Hristos, Dumnezeul meu”[108].

Atât de cumplit şi fără de cruţare a fost bătut, răbdătorul de chinuri al lui Hristos, încât şi cele dinăuntru ale sale s-au rupt; iar cei care-l chinuiau, obosind de atâta cruntă bătaie, se schimbau unii pe alţii; dar el, viteazul ostaş al lui Hristos, nicidecum nu şi-a schimbat gândul de la doritul său Hristos; ci se ruga Lui mai cu dinadinsul în adâncul inimii sale, ca să-i dea răbdare până la sfârşit[109]: „Mulţumesc Ţie, Stăpâne Dumnezeule, că m-ai învrednicit a mă spăla botezându-mă cu însuşi sângele meu şi a mă face curat de fărădelegile mele ce am săvârşit înaintea Ta, din pricina neputinţei omeneşti... Întăreşte-mă, Dumnezeule, ca să Te mărturisesc până la capăt şi mă ajută ca să rămân neclintit în chinuirea prin care păgânii vor să-mi zdrobească trupul meu cel degrab putrezitor”[110].

Cuvintele acestea întărâtă şi mai tare pe chinuitori, care se reped şi-l bat fără încetare pe Ioan, încât acesta rămâne fără glas, iar spre seară, legându-l cu două lanţuri, îl aruncă în temniţă ca pe un mort[111].

Atitudinea martirilor în faţa chinurilor rămâne o taină ce străbate necontenit veacurile. Ieromonahul Rafail Noica pătrunde armonios taina aceasta: „Etimologic μαρτιρ este acelaşi cu martorul, pentru că viaţa care trăieşte în el – în următorul lui Hristos – este mai puternică decât viaţa pe care o avem în mădularele noastre pământeşti, stricăcioase. Mai puternică energetic, nemaisimţind nici chinurile, pentru îndulcirea pe care i-o pricinuieşte dragostea lui Dumnezeu, care-l face mai bine să moară cu Dumnezeu în chinurile cele mai cumplite, decât să se îndulcească de stricăcioase îndulciri, trecătoare, despărţindu-se de Dumnezeu. Dar stricăcios şi trecător nu este numai că azi trăiesc şi mâine mor; stricăcios şi trecător este o calitate a îndulcirii”[112]. Această îndulcire a nimicniciei lumescului a fost depăşită prin transcendenţa dragostei nemărginite a martirilor pentru Hristos. Fidelitatea Mântuitorului faţă de iubirea Tatălui devine chip al fidelităţii mucenicului faţă de iubirea Fiului. 

Un alt răspuns la taina aceasta e „întărirea pe care Dumnezeu o dăruia lăuntric prin darul şi puterea Sa”[113].

Viaţa scurtă a mucenicului Ioan e înfăţişată de cărţile de slujbă ca fiind „iubită şi plăcută îngerilor şi înainte de pătimire; căci îmbrăcat fiind cu trup material, viaţă îngerească pe pământ a vieţuit, cu milostenii şi cu neîncetate rugăciuni şi lacrimi, apoi şi cu chinuri”[114]. O astfel de viaţă este un bun desăvârşit despre care s-a spus pe bună dreptate că „cine poartă o parte dintr-însul, îl vrea întreg”[115].

Setea de sânge a ighemonului nu se sfârşi o dată cu trecerea nopţii: a doua zi în zori, văzându-l pe Ioan stând cu faţa luminoasă şi veselă şi cu sufletul bucuros ighemonul s-a mirat cum de se mai află în viaţă într-un trup atât de zdrobit[116].

Umplându-se nebuneşte de şi mai multă mânie şi răcnind ca nişte fiare sălbatice, „fiii piericiunii”[117] îl dau iarăşi pe Ioan la şi mai cumplite chinuri şi la mai aspre şi fără de cruţare bătăi. Având în minte bunătăţile pe care dorea a le dobândi, mucenicul lui Hristos, vrednicul de laudă, înţelepţeşte rabdă toate schingiuirile, ruperile şi sfâşierea cărnurilor.[118]

Ultima încercare de ademenire a mucenicului de către cadiu e înfăţişată astfel de mitropolitul Varlaam: „Nu vezi, o, Ioane, în ce ruşine te aduse neînduplecarea ta, că şi de viaţa care este tuturor dragă şi iubită puţin e de nu te scăpaşi! Însă de te vei pleca sfatului meu, curând, în puţine zile vei dobândi sănătatea mădularelor tale, celor zdrobite, căci sunt la noi vraci mulţi şi foarte iscusiţi aduşi din India şi Persia. Iar de nu asculţi de sfatul meu, ci rămâi în creştinătatea ta, apoi să ştii că încă multe rele te mai aşteaptă”[119]. Răspunsul ucenicului Ioan vine imediat: „O, cadiu, judecătorule tiran, pentru zdrobirea şi rănile trupului meu, eu câtuşi de puţin nu mă grijesc, căci, cu cât se strică omul nostru cel din afară, cu atât se înnoieşte cel dinăuntru – cum grăieşte marele apostol Pavel. Eu altă grijă nu am decât numai să rabd până la sfârşit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce mă întăreşte. Căci Însuşi zice: <<Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (spăşi) >>. Deci, de ai gândit şi ai aflat şi alte munci, mai noi şi mai cumplite, pune-le asupra mea; căci rănile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc întru nimic”[120].

Plăcutul lui Hristos rămase neamăgit. Singura grijă a sa era de a răbda chinurile până la sfârşit[121]. Simţindu-se adânc ruşinat, „muncitorul” înteţeşte chinurile, iar slujbaşii săi, văzându-se osteniţi, sunt înlocuiţi de alţii gata să-şi arate forţa zdrobitoare; trupul mucenicului se striveşte continuu, însă el, „prin şoptirea buzelor însemna rugăciunea”[122].

Îngroziţi de sălbăticia judecătorului şi de neîmpuţinata sa neomenie, toţi privitorii adunaţi la acele cumplite munci, strigau împotriva nelegiuitului. Însă revolta acestora, precum şi osteneala chinuitorilor, îl fac pe judecător nu numai să nu-şi schimbe hotărârea, ci îl determină şi să poruncească aducerea unui cal neînvăţat şi „sirep”, de a cărui coadă să fie legat trupul tânărului. Fiind încălecat de către unul din ostaşi, calul e aţâţat să alerge pe toate uliţele cetăţii[123] „cât îi va fi puterea”[124].

„Străinul şi neobişnuitul chin născocit de păgânul cadiu” pătimitorului lui Hristos, era spre mare jale credincioşilor care priveau, căci târât fiind în fuga mare pe <<locurile cele aspre ale cetăţii, bucăţi de carne din trupul său rămâneau pe pietre, iar corpul era crunt zdrobit>>[125].

Dintre locuitorii cetăţii, unii s-au bucurat la vederea acestor scene. Necredincioşii luau chinurile în batjocură, strâmbându-şi feţele, „făcând râs şi lucruri necuviincioase” sau aruncând cu ce aveau în mână[126]. Ajungând şi pe strada unde locuiau evreii, unul dintre aceştia, luând o sabie din locuinţa sa, taie cu dânsul cinstitul cap al mucenicului, încununându-i chinurile. Ostaşul ce se afla pe cal, se opreşte din alergat, dezleagă picioarele Sfântului şi pleacă mai departe, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic[127].

După moarte, trupul mucenicului Ioan a rămas împreună cu capul cel tăiat neîngropat, neîngrijit şi <<nebăgat în seamă>>[128]. Nimeni dintre creştini nu cuteza să se apropie şi să se atingă, de teama urgiei păgânilor[129],căci pentru a-şi arăta mânia faţă de Sfânt, tătarii nu au dat voie creştinilor din Cetatea Albă să ia trupul de pe caldarâm şi să-l prohodească, după rânduiala creştinească[130].

Nu lasă însă Dumnezeu ascunsă bucuria „prietenului Său”, căci abia sosi noaptea, şi îngerii Săi au fost trimişi să tămâieze trupul ucenicului Ioan cu laude cereşti şi cu doxologii. Iată cum redă această minune părintele academician Simeon Florea Marian: „Se vedeau o mulţime de făclii aprinse  arzând pe locul acela, precum şi trei bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe, strălucitoare, tămâind împrejurul trupului Sfântului Ioan şi cântând cu dulceaţă cântări sfinte”[131]. Un necredincios iudeu din cetate, care avea locuinţa aproape de locul unde zăcea trupul sfântului, văzând această arătare  minunată a îngerilor în veşminte strălucitoare, a crezut că acolo au venit preoţii creştini, care încălcând porunca eparhului, s-au apucat să-l prohodească pe martir şi să-i ia trupul spre a-l îngropa. De acea el luă un arc şi încercă să-l săgeteze, cu gândul de a-i ucide pentru neascultarea lor. Dar iată că o altă minune s-a petrecut: mâinile îi rămân lipite de arc şi de săgeata nelegiuirii sale pentru toată noaptea, fără ca acest iudeu să se mai poată clinti din loc. În zorii zilei, bărbaţii minunaţi şi lumina strălucitoare se făcură nevăzute, iar „toţi de toată vârsta, alergau să vadă pe acest bicisnic, puiul de năpârcă săgetător, care de toate, pe rând, le spune tuturor”[132]. Abia după mărturisirea întregii sale nelegiuiri, iudeul primeşte izbăvire de „pedeapsa cerbiciei lui”[133] prin puterea şi lucrarea lui Dumnezeu.

Iudeul acesta, căruia profesorul Al. Lascarov-Moldoveanu îi precizează numele – Lazăr – se trezi, după căinţă amară a inimii sale, cu mâinile descătuşate din umeri, slobode, vii, şi privindu-le cu uimire, le mişcă în lături, le ridică spre cer şi spuse cu lacrimi: „Şi eu Doamne, voiesc să fiu creştin!”[134]. Iar dacă ţinem cont că dezlegarea prin căinţă de pedeapsa dumnezeiască este consemnată şi de părintele Simeon Florea Marian, probabilitatea ca batjocoritorul de la început să devină noul botezat al Bisericii lui Hristos creşte.

Auzind eparhul de cele întâmplate şi văzând toată mulţimea creştinilor din cetate adunată în jurul sfântului, s-a înfricoşat şi a îngăduit să-l ridice şi să-l îngroape după rânduiala Bisericii Ortodoxe, în cimitirul creştin din Cetatea Albă[135].

Nu după multe zile însă, mustrat fiind de cugetul său şi cunoscând minunatele semne ale judecăţii dumnezeieşti, „pârâşul şi vânzătorul”[136] sfântului, frâncul apusean îşi face un plan de a fura moaştele pentru a le duce în patria sa.

Dar să vedem cum înfăţişează părintele Anton I. Popescu momentul acesta: „Oare se căise Reiz de urâta faptă, pierzătoare de suflet, ce săvârşise faţă de mucenicul şi vroia
să-şi răscumpere greşeala? Avea în gând altă răutate: ca să arate prin aceasta lumii că Ioan a fost de credinţa lui cea papistăşească! Sau să asvârle oasele mucenicului în apele mării, spre a li se pierde urma!”
[137].

Cert este că invidia ce-o arătase faţă de tânărul Ioan încă de la primele semne ale ruşinării netemeiniciei învăţăturii sale prin înţelepciunea dreptei credinţe a mărturisitorului lui Hristos nu se stinsese nici acum, astfel că încrâncenarea de a stopa faima ce începuse să o aibă Sfântului Ioan chiar după îngroparea sa, atingea cote paroxistice.

Şi în această situaţie întâlnim o minune. În ceasul în care oamenii frâncului au început să sape, Sfântul Ioan s-a arătat degrabă în vis preotului bisericii şi i-a spus: „Scoală degrab, părinte, şi alergă la biserică! Frâncul care m-a vândut, Reiz, papistaşul, este acolo cu o mulţime de oameni, vrând a fura trupul meu şi să-l ducă departe”[138]. Atunci preotul, împreună cu câţiva creştini, aleargă spre cimitir, unde găsiră mormântul săpat şi „trupul sfântului de puţin neluat”[139]. Astfel a fost zădărnicit planul nelegiuit.

Urmarea acestui fapt a fost strămutarea cinstitelor moaşte, cu aleasă procesiune, în biserica cetăţii, unde au fost aşezate în Sfântul Altar, aproape de Sfânta Masă. Stâlpi de foc din cer deasupra moaştelor, îngeri pogorâţi peste ele, bune miresme de negrăit şi nemăsurate tămăduiri de tot felul de boli şi alungări ale demonilor au fost semne dumnezeieşti ale puterii lucrătoare a mucenicului bineplăcut lui Dumnezeu[140].

Biserica a început de atunci să-l numere pe Sfântul Mucenic Ioan printre sfinţi, dându-i numele de „marele martir Ioan cel Nou”[141]. Sfânt era numit pentru că a dus o viaţă curată şi cu adevărat aleasă din pruncie până când şi-a dat sufletul în mâinile Domnului; „mare mucenic” (sau martir) era numit pentru că a suferit  cele mai crâncene şi amare chinuri pentru credinţa şi legea Domnului nostru Iisus Hristos şi că s-a proslăvit prin jertfă pentru această credinţă adevărată. Supranumele „cel Nou” se datora recunoaşterii sale în calendarul creştin ca fiind cel mai nou sfânt mucenic cu numele de Ioan[142]. Iar completarea numelui „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”, se va face după ce domnitorul Alexandru cel Bun (1400 - 1432) îl va aduce în capitala de atunci a Moldovei, cetatea Sucevei.

În Cetatea Albă, moaştele Sfântului Ioan cel Nou au stat mai bine de şaptezeci de ani după martirizarea lui – socotită a fi fost în jurul anului 1330 [143]până când, prin osteneala domnului moldovean Alexandru cel Bun, au fost mutate la Suceava.

 


 


 

 

 

 

 

III. ADUCEREA MOAŞTELOR SFÂNTULUI IOAN LA SUCEAVA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

III.1. De la Cetatea Albă la Suceava

 

Între marile evenimente specifice manifestărilor religioase ale spaţiului răsăritean fără îndoială că festivităţile populare legate de călătoria sau de transferarea moaştelor, a relicvelor sfinte, nu au rămas fără ecou. Numeroase sărbători din calendarul ortodox au fost instituite tocmai cu asemenea prilejuri şi trebuiau să amintească, an de an, un asemenea eveniment. Astfel că, pe lângă marile sărbători ale Ortodoxiei universale, consacrate relicvelor sfinte – începând cu împărăteasca prăznuire a Aflării Sfintei Cruci (14 septembrie), continuând cu „aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur” (27 ianuarie), „Aducerea moaştelor Sfântului Ştefan” (2 august), cu „aşezarea brâului Maicii Domnului la Chalcopratia” (31 august), cu „aşezarea în raclă a veşmântului Maicii Domnului la Vlaherne” (2 iulie), cu „aflările capului Sfântului Ioan Botezătorul” (24 februarie) şi 25 mai)[144], de o necuprinsă valoare pentru spiritualitatea istoriei Ortodoxiei balcanice este şi aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava[145].

 

Suceava

Moldova[146] - numită astfel pentru a se deosebi de Ţara Românească după un râu al cărui nume evoca nucleul de unde a pornit „naşterea” statului – era un teritoriu al cărui locuitori aveau conştiinţa că reprezintă o „ţară românească”, o „Românie” (o „Valahie”). Izvoarele o numesc adesea „Moldovlahia”, „Valahia minor” sau „Valahia major”, termeni ce desemnau poziţia Valahiei de Răsărit faţă de Carpaţi sau raportul de putere al acesteia faţă de alte Valahii[147].

Ca stat de sine stătător, Moldova apare prin unirea organizaţiilor politice existente în cadrul acestei provincii. Centrul mărcii de apărare constituite în 1352 – 1353 de către regele Ludovic I al Ungariei (succesorul lui Carol Robert) se pare că a fost la Baia, numită Civitas Moldaviae[148]. „Infidelul” Bogdan I (1359 - 1365) care îl înlătură pe fiul lui Dragoş, realizează în anul 1359 întemeierea statului românesc de la est de Carpaţi – Moldova – prin emanciparea de sub suzeranitatea maghiară. Statul acesta îşi va extinde teritoriul prin reunirea între hotarele lui şi a altor formaţiuni politice existente pe teritoriul carpato-răsăritean, de la Baia statul înglobând treptat alte „ţări” sau „Valahii” (alte formaţiuni statale) cum a fost şi Valahia de Nord, cu Suceava, Rădăuţi şi Siret. Ultimul dintre acestea s-a consolidat prin funcţia de nouă capitală a ţării[149].

Am făcut aceste precizări sumare pentru a cunoaşte că Suceava a fost abia cea de-a treia capitală a Moldovei, prin mutarea scaunului domnesc de la Siret la Suceava de către domnitorul Petru I Muşat (1375-1391) care desăvârşea prin acest act organizarea politico-administrativă a statului său[150].

Faptul că Suceava exista ca aşezare în Dacia, provincie romană, o dovedesc seriile de monede romane găsite aici.

În cuprinsul lucrării Suczawa’s Historische Denkwürdigkeitem[151] apărută la Cernăuţi în anul 1876 – se arată că în Cronica Polonă anexa numărul 7 conţine înşiruirea tuturor localităţilor dintre 1150 şi 1180 care  formau Drumul comercial ce lega oraşul Lvov de Dunăre şi Marea Neagră. Între acestea sunt amintite pe lângă Cameniţa, Roman, şi viitoarele capitale ale Moldovei, Siret şi Suceava[152].

Cel dintâi document oficial cunoscut ca act de întemeiere a Sucevei este înţelegerea din 10 februarie 1388 încheiată între voievodul Petru I Muşat şi regele Poloniei, Vladislav Iagello, prin care se stabilea că domnitorul moldovean împrumută lui Iagello suma de 3000 de arginţi şi că pe lângă garanţia pe care regele Poloniei o acordă prin punerea la dispoziţia Moldovei a Pocuţiei, beneficiarii împrumutului se angajează să construiască în Moldova o cetate la Suceava şi una  „în altă parte[153], unde va hotărî domnul Moldovei”. De aici putem deduce că Cetatea Suceava s-a construit începând cu anul 1388 – această înţelegere încheindu-se în Cetatea Şcheia, zidită cu foarte scurt timp înainte de a se muta capitala Moldovei la Suceava. Faptul că în acest document se menţionează Suceava drept capitală a ţării Moldovei, precum şi loc al construirii unei cetăţi, se datorează ideii incontestabile că Şcheia – care era deja cunoscută – era în perimetrul oraşului Suceava. Locul realizării înţelegerii se înfăţişa astfel ca fiind la Suceava în sensul de oraş şi nu de cetate[154].

De mare însemnătate este consecvenţa legendelor în privinţa existenţei unui schit – Biserica Mirăuţilor – care pe atunci nu avea nume, ca vatră a oraşului Suceava[155].

Mutarea capitalei de la Siret la Suceava se datorează hărţuielii şi presiunii catolice exercitate de cardinalii poloni asupra domnitorului Petru I Muşat.

Dând alarma într-o noapte, ridicând vistieria ţării şi garnizoana militară, după ce în prealabil pregătise atent Cetatea Şcheia, Petru Muşat vine la Suceava. Este conştient de iresponsabilitatea actului întreprins. Motivul principal al mutării la Suceava îl constituie neînţelegerile domnitorului cu mama sa Muşata, care trecuse la catolicism, schimbându-şi numele în Margareta[156].

Dacă ar fi să aruncăm o privire asupra catolicismului din Moldova, trebuie menţionat în primul rând faptul că misionarii dominicani au pătruns în acest spaţiu încă de la începutul secolului al XIII-lea. Erau siliţi de regii Ungariei care încercau să stăvilească năvălirile cumanilor peste Carpaţi prin trimiterea acestor misionari care să-i încreştineze pe păgânii cumani. Aşa se explică înfiinţarea în anul 1228 a Episcopiei Cumanilor, cu sprijin unguresc, care-i cuprindea pe aceşti păgâni abia creştinaţi, dar şi pe băjenarii catolici saşi, unguri şi secui coborâţi din Ardeal şi aşezaţi prin văile mai bogate ale Carpaţilor dinspre miazăzi – răsărit. Tătarii însă năvălesc şi distrug Episcopia Cumanilor. După înfrângerea de la Posada de către oştile lui Basarab, regii angevini se hotărăsc să răspândească stăpânirea asupra ţinuturilor româneşti de dincoace de Carpaţi, măcar prin mijlocirea propagandei catolice. Acest fapt a condus la stăruinţele reînfiinţării unei episcopii în părţile Milcovei pe la anul 1332[157].  

Apariţia episcopiei catolice la Siret în anul 1370 se datorează unei implacabile nevoi politice, ştiut fiind că Polonia şi Ungaria catolice s-au reunit sub conducerea regelui Ludovic cel Mare al Ungariei. Astfel, Moldova lui Laţcu Vodă (1365 - 1375) – fiul lui Bogdan Întemeietorul – se afla între cleştele acestor puteri catolice vecine, care duceau o ofensivă a credinţei apusene într-un ritm extrem de presant[158].

Cel de-al XIV-lea veac creştin a fost presărat cu numeroase frământări pentru toate popoarele slave şi balcanice. Preluarea – prin moartea regelui polon Cazimir cel Mare – în 1370, de către Ludovic cel Mare al Ungariei şi a conducerii Poloniei, n-a îngheţat iscusinţa domnilor şi boierilor moldoveni, care ştiu să împiedice orice uneltire de suspendare a Ortodoxiei. Mai târziu, chiar dacă Polonia izbuteşte să câştige suzeranitatea politică asupra Moldovei (1387), cu toată infiltrarea năvalnică a clerului romano-catolic la mănăstirile din Baia şi Siret, nu vom afla aici nici o câştigare a sufletelor sau o rupere de la trupul Bisericii Ortodoxe, deşi peste paisprezece ani aceasta va fi în tensiune cu Patriarhia Ecumenică – de la care cerea recunoaşterea celor doi vlădici „de ţară” Iosif şi Meletie[159].

În deceniul al nouălea al secolului al XIV-lea, într-un moment în care pe scaunul de la Suceava se afla Petru I (1375 - 1391), iar pe cel imperial Ioan al V-lea Paleologul (1379 - 1391), era întemeiată, în timpul conducerii Patriarhiei bizantine de către Nil Keramenos (1379 - 1388), cândva între 1381 şi 1386[160], Mitropolia Moldovei. Faptul că în septembrie 1386 Mitropolia Moldovei figura printre „provinciile ecleziastice bizantine” demonstrează că Petru Muşat obţinuse mai înainte acordul Patriarhiei pentru crearea ei. Am putea lua în calcul şi eventuala trimitere a unui mitropolit de neam grec de către Patriarhia Ecumenică, înainte de 1386, aşa cum a făcut în Ţara Românească în toată  a doua jumatate a secolului al XIV-lea[161].

Academicianul Răzvan Theodorescu susţine integral opinia potrivit căreia Iosif, sfinţit de mitropolitul Antonie de Halici ca επισκοποѕ Мολδοβλαχιαѕ, trebuie să fi căpătat titlul de episcop într-o eparhie ce ţinea în chip tradiţional de mitropolia haliciană, asupra căreia conducătorul acesteia din urmă avea deci drepturi mai de demult recunoscute, eparhie care trebuia să fi fost într-atât de apropiată de Moldova, încât episcopul să se poată ocupa şi de „afacerile” bisericeşti ale acesteia. Or, între scaunele episcopale care ţineau în secolul al XIV-lea de Mitropolia  Haliciului – Vladimir, Premişl, Luţk, Turov, Holm şi Asprocastron – ultimul era incontestabil cel mai în măsură să-şi extindă un timp autoritatea cel puţin asupra Moldovei meridionale şi centrale[162]. 

Într-o simetrie bogată în semnificaţii cu ceea ce se petrecuse cu ierarhul grec Iachint, care şezuse, tot în pământ istro-pontic, la Vicina, înainte de a  ajunge la Curtea de Argeş, se mai pot menţiona încă două argumente care susţin şederea Ierarhului Iosif la Cetatea Albă: e vorba de susţinerea în documentele patriarhale a faptului că el fusese trimis spre sfinţire la mitropolitul de Halici, cel care putea hirotoni episcopi în „părţile Rusiei Mici” între care era şi Cetatea Albă[163] şi – ceea ce este cel mai important pentru lucrarea noastră – a trecerii moaştelor Sfântului Ioan cel Nou din vechiul Asprocastron în biserica mitropolitană suceveană a Mirăuţilor, cândva în 1414 – 1415, ca veritabil palladium al ierarhului, al eparhiei sale şi al noului voievodat[164].

Data la care Asprocastronul devine parte componentă a Moldovei, este cel mai târziu înainte de 30 martie 1392[165], în timpul domniei lui Roman I (cca. 1391 - 1394) şi cel mai devreme prin 1386 – 1387[166], în timpul domniei lui Petru I (1375 – 1391)[167].

Statul moldav va avea în componenţa sa cele două cetăţi (Chilia şi Cetatea Albă) până în anul 1484, când domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457 - 1504), bazându-se pe armistiţiul dintre regele ungar Matei Corvin şi sultan, armistiţiu în care Moldova era menţionată, nu se aştepta la un atac din partea turcilor. Astfel, sultanul Baiazid „ajutat” de Vlad Călugărul, pune mâna pe cele două cetăţi, a căror importanţă comercială nu poate fi pusă la îndoială[168].

Încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân (1386 - 1418), Alexandru cel Bun (1400 - 1432), prin cucerirea Chiliei, la Dunărea de Jos, trasase graniţa de miazăzi a ţării, pe care tatăl său, Roman, în  1392, se „lăudase” că o întinsese până la mare[169]. Nicolae Iorga susţine că voievodul moldovean (Alexandru), fără să se lupte cu genovezii, îşi aşeză pârcălabii în Cetatea Albă, stabilind astfel al doilea turn puternic în aceste graniţe ameninţate[170].

Hotărârea sinodală constantinopolitană din 26 iulie 1401, în care se arată că Iosif a fost susţinut de solii moldoveni ca fiind „un localnic şi înrudit cu familia domnitoare a ţării” [αλλ έκειθευ ων τοπικόѕ και συγγενήѕ των του τοπόυ αυθέτων], ajuns în fruntea Bisericii nu venind din altă parte, ci ca  „τοπικόѕ έπίσκοποѕ”[171], era necesară atât Moldovei – care se simţea neliniştită ştiindu-se sub anatemă  şi în neînţelegere cu cea mai mare autoritate a Răsăritului Ortodox[172], dar şi patriarhiei, într-o epocă în care era nevoită să caute alianţe în întreaga Europă răsăriteană, înaintea dublului pericol, catolic şi turcesc[173].

„Ziditorul în Duh” al Moldovei, alături de marele ctitor al statului (Alexandru cel Bun), Iosif mitropolitul se arată sfătuitor deosebit al domnitorului, victoria în conflictul ecleziastic atât de îndelungat fiind simbolizată printr-un  dublu eveniment unic până atunci: clădirea dintr-odată a două mănăstiri domneşti[174], ceea ce nici un domn român nu mai făcuse până atunci, nici în Ţara Românească, nici în Moldova[175].

Nu putem trece cu vederea instituirea de către mitropolitul Iosif Muşat a legăturii organice între monahism şi cultura românească, monahismul devenind acum un adevărat „generator” de energie culturală, fapt împlinit şi prin aşezarea în fruntea celor două mănăstiri „vlădiceşti” – Bistriţa şi Neamţ – în anul 1407 a stareţului Domeţian[176]. Ctitoriile măreţe ale Moldovei începutului de secol al XV-lea primesc numeroase danii menite să uşureze traiul de obşte al călugărilor, care în vreme de răgaz se vor îndeletnici cu învăţătura ucenicilor sau cu lucrul de mână, dând la iveală cărţi de slujbă scrise cu desăvârşită iscusinţă[177]. Exarhul actual al mănăstirilor nemţene din eparhia Iaşului, arhimandritul Ciprian Zaharia arată în cea mai completă monografie a întâiului mare ierarh român, Iosif I Muşat, că în vremea acestuia şi a stareţului Domeţian, începe în Moldova procesul de absorbţie a moştenirii culturale sud-dunărene, iar locul unde se produce această concentrare de bunuri materiale moştenite de la popoarele vecine este tocmai centrul de la Neamţ şi Bistriţa. Acum au fost aduse în Moldova ceea ce s-a numit Marele minee de la Târnovo – o antologie a literaturii bizantine, în gen haghiografic şi omiletic, cuprinzând 350 de titluri aparţinând a circa şaptezeci de autori, alcătuită în timpul patriarhului bulgar Eftimie, care a fost copiată de către Gavriil Uric împreună cu stareţul Domeţian. De asemenea, în 1413 „cel dintâi mare cărturar român” cum l-a numit Sorin Ulea[178], copia împreună cu Domeţian cele şaisprezece cuvântări ale Sfântului Grigorie de Nazians şi Scara Sfântului Ioan – două din cele mai importante opere care circulau în lumea slavă. Acest Gavriil Uric este întâiul exponent al geniului cultural artistic românesc, care – a pus pecetea „literei elegante a izvodului moldovenesc” (cum l-au numit savanţii ruşi, adică cea mai frumoasă scriere chirilică cunoscută, o semiuncială moldovenească, care a fost luată drept model şi la cea dintâi tipografie slavă – la Cracovia) până şi pe simpla trudă de copist. Şcolit în capitală – fiu, se pare, al protopopului Petru (călugărit Paisie la Mănăstirea Neamţ) – Gavriil Uric este „floarea cea mai minunată” crescută în grădina lucrată de mitropolitul Iosif şi de stareţul Domeţian[179].  

Aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava pe vremea lui Alexandru cel Bun şi a mitropolitului Iosif I Muşat, este considerată „o capodoperă de diplomaţie şi artă politică”[180]. 

Am amintit mai sus că moaştele Sfântului Ioan cel Nou au fost aduse de la Cetatea Albă la mijlocul deceniului al doilea din veacul al XV-lea şi acest fapt nu e fără temei, căci evenimentul nu se putea petrece la 1402[181], cum s-a încetăţenit părerea pe baza unui text alterat al cronicii lui Grigore Ureche, ci la 1415, aşa cum au consemnat Axinte Uricariul şi Nicolae Costin. Nu putem spune nicidecum că rezultatele cercetărilor istorice au depăşit orice controversă, însă cei mai mulţi istorici – începând cu Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, care în ediţia vol. I din Istoria Bisericii Ortodoxe Române din anul 1980 susţinea data aducerii moaştelor ca fiind anul 1402, dar apoi, în ediţia din 1991 a aceluiaşi manual afirmă la pagina 282 că „după ultimele cercetări acest fapt s-a petrecut în anul 1415”, aceste cercetări incluzând desigur descoperirile realizate de Şt. S. Gorovei în 1976[182], preluate apoi de Dan Zamfirescu în 1983 şi de arhim. Ciprian Zaharia în 1987, susţinute apoi şi de academicianul Răzvan Theodorescu.

Dacă citim Letopiseţul Ţării Moldovei al primului mare istoric al Moldovei – Grigore Ureche – aflăm că „la leatul 6923 <1415> au trimis de au adus cu multă cheltuială şi moaştele Sfântului Mucenic Ioan Novii de la Cetatea Albă, de la păgâni şi le-au aşezat în târgu, la Suceava, la mitropolie, cu mare cinste şi cu litie, pentru paza şi ferinţa scaunului domniei sale, carile să prăznuieşte miercuri, joi, în săptămâna rusaliilor, care vor ceti la cărţile bisericii mai pre largu pentru mucenicia lui”[183]. Alterarea textului lui Grigore Ureche este opera dezvoltării acestuia de către Misail Călugărul, care notează despre „Alexandru Vodă care întâia dată multe lucruri bune au început a face în ţară. Făcut-au două monastiri în Moldova, Bistriţa şi Moldoviţa, şi le-au înzăstrat cu multe sate şi vecini, şi heleştaie şi cu veşminte scumpe, înăuntru şi cu odoare. Şi dacă s-au văzut luminat în cinstea domniei, în doi ani a domniei sale fiind mai întregu şi mai cu minte decât cei trecuţi înaintea domniei lui şi multe râvnind şi nevoind spre cele de folos sufletului său, adus-au cu mare cheltuială din ţara păgână sfintele moaşte ale marelui mucenic Ioan Novi şi le-au pus întru a sa vestită cetate, ce este oraşul Sucevei, cu cinste şi pohvală, de ferirea domniei sale şi de paza scaunului său....”[184].

Nu putem înlătura importanţa aducerii pentru prima oară în lumina istoriei, de către Misail Călugărul a informaţiei despre <<Alexandru cel Bun care a obţinut cel dintâia de la „Patriarhia de la răsărit” „blagoslovenia” pentru mitropolitul Moldovei>> fapt care nu putea fi cunoscut decât din documentul patriarhal, care la data respectivă putea fi citit în original, sau din traducerea slavonă a renumitului Gavriil Uric – amintit de noi în paginile anterioare. Faptul  - o „scăpare de condei” – alterării textului lui Grigore Ureche, luat ca bază, dar îmbogăţit fără o analiză amănunţită a evenimentelor – căci Misail lasă evenimentul zidirii Bistriţei şi Moldoviţei fără dată (deşi se cunoaşte cu precizie că ele sunt construite în 1402[185]) şi a mutat data la celălalt eveniment, redactând textul în aşa măsură încât data aducerii moaştelor să apară limpede ca fiind 1402 – a devenit bogata şi principala sursă de erori pentru istoricii moderni.

Incontestabil e că Grigore Ureche (1590 - 1647) ca istoric, a avut intenţia de a descoperi şi transmite adevărul[186]; însă dacă ţinem cont că textul original al cronicii lui Ureche nu s-a păstrat (el fiind altfel atribuit şi lui Nestor Ureche şi lui Simion Dascălul) vom înţelege că interpolatorii succesivi ai textului original – între care şi Misail Călugărul – au adus nu numai completări, ci şi modificarea unor informaţii.

În toamna anului 1966 la primul Congres internaţional de Studii Sud – Est Europene de la Sofia, unde s-a încercat să se argumenteze că mutarea moaştelor Sfântului Mucenic Ioan s-a petrecut, nu prin luarea acestora de la Cetatea Albă, ci dintr-o localitate cu acelaşi nume de lângă strâmtoarea Kerci de azi[187], se dă ca dată a transferului relicvelor sfinte anul 1415.Este invocată acum varianta lui Axinte Uricariul a cronicii lui Ureche, variantă luată apoi ca text de bază pentru ediţia P. P. Panaitescu. Iată ce spune acest veritabil cărturar (Axinte Uricariul c. 1670 - 1733) când la 1710, din porunca lui Nicolae Mavrocordat a transcris letopiseţele lui Ureche, Miron Costin şi Nicolae Costin, iar în 1712, după moartea lui N. Costin, e desemnat de domnitor să redacteze cronica oficială a Moldovei: „Acest Alexandru Vodă multe lucruri bune au făcut în ţară şi au făcut două mănăstiri mari în Moldova, Bistriţa şi Moldoviţa în doi ani ai domniei sale. Aşijderea şi mitropolia de la Suceava şi episcopia de la Rădăuţi şi mănăstirea Neamţului şi alte mănăstiri. Aşijderea întâiaş dată au trimis de au luat blagoslovenie de la patriarhul Răsăritului şi au făcut mitropolit de l-au aşezat în scaun, la mitropolie la Suceava, anume nu scrie ce mitropolit au fost[188].

Iar la leatul 6923 (1415) au trimis de au adus cu multă cheltuială şi moaştile sfântului mucenic Ioan Novii de la Cetatea albă, de la păgâni şi le-au aşezat în târgu în Suceava, la mitropolie, cu mare cinste şi cu litie, pentru paza şi ferinţa scaunului domniei sale, carile şi prăznuieşte miercuri, joi, în săptămâna rusaliilor, care vor ceti la cărţile bisericii mai pre largu pentru mucenicia lui” (ediţia P. P. Panaitescu, p. 75 şi 78 s. n.)[189].

Explicaţia dată de Al. V. Diţă cu privire la anul 1415 – pe care Axinte Uricariu l-ar fi cunoscut de la N. Costin (c. 1660 - 1712), sub conducerea căruia a lucrat la logofeţie[190] – este cea mai plauzibilă. Astfel considerăm că la originea datei pe care Axinte Uricariu o adaugă la cronica lui Grigore Ureche stă acest pasaj din cronica lui N. Costin: „Atuncea, la întorsul Craiului (Sobieski - n. n.) s-au sculat Dosoftei mitropolitul şi au închinat moaştele Sfântului Mucenic Ioan Novi la craiul Sobieski. Care pre acest sfânt, l-au adus în ţară cu multă cheltuială răposatul domn bătrânul Alexandru Vodă, feciorul lui Roman vodă, de la păgâni, de la Cetatea Albă din veleahul 6923 (1415) de au stătut în ţară ca la trei sute de ani; şi s-au dus şi Dosoftei mitropolitul împreună cu sfântul în ţara leşească, cu toate odoarele de mult preţ a Mitropoliei şi a sfântului, care de atunce este lipsit sfântul din ţară, de-l ţin leşii fără de nici o pricină”[191].

Nu fără importanţă şi-n strânsă legătură cu aducerea moaştelor Sfântului Ioan de la Suceava este ultima călătorie de depunere personală a jurământului de vasalitate a domnitorului Alexandru cel Bun în Polonia. Însoţit de doamna Ana – în mai (snyatin) 1415 (Dlugosz, la acest an)[192] – Alexandru cel Bun realiza cea de-a şasea călătorie de acest gen[193]. Tabloul amplu iconografic al ceremoniei aducerii moaştelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava, înfăţişat în secolul al XVI-lea pe pereţii interiori ai pridvorului Mănăstirii Suceviţa are sensul unei veritabile declaraţii de  independenţă, în limbajul medieval. Multă vreme Moldova a trebuit să exercite o abilă politică religioasă, lăsând mereu impresia marelui regat vecin catolic că domnul şi poporul întreg vor accepta catolicismul[194]. Se cunoaşte că înainte de a se căsători cu Ana[195] - doamna româncă a cărei boală, cum consemnează unele tradiţii – l-ar fi motivat o dată în plus pe Alexandru cel Bun să aducă moaştele Sfântului Ioan în apropierea reşedinţei domneşti – domnul Moldovei ar fi avut o soţie catolică, Margareta, cu numele, transilvăneancă de origine, care se presupune că ar fi ctitorit biserica Baia[196]. Şi tot Alexandru cel Bun, în a treia căsătorie a avut altă soţie catolică, Ryngalla de Mazovia[197], sora lui Vitold – marele cneaz al Lituaniei – şi vară primară  cu regele Poloniei, Vladislav Iagello. Această căsnicie nu dură mult, deoarece voievodul moldovean nu se lăsă nicidecum înduplecat în a îmbrăţişa credinţa apuseană, astfel că în 1421, după mai puţin de şase ani Alexandru cel Bun o trimite înapoi în patria sa[198]. Se pare că Alexandru cel Bun a avut şi o a patra soţie, Marina, care a murit înainte de 1448, însă cea mai apropiată sufletului său a fost Ana-Neacşa, cea care dorea cu mare ardoare ca la Suceava să fie moaştele Sfântului Ioan şi cea lângă care, apoi, trupul marelui Alexandru cel Bun va fi aşezat în ctitoria sa de la Bistriţa.

Dar nu numai domnitorul ţinea cu străşnicie la credinţa sa străbună. Străinii care vizitează Moldova în aceste vremuri sunt impresionaţi de statornicia cu care oamenii acestor locuri, de altfel foarte simpli, ţin la obiceiurile pe care le-au moştenit de la strămoşii lor[199].

Această statornicie în credinţă a lui Alexandru cel Bun, ca de altfel şi cea a voievodului Laţcu de la Siret (care, deşi acceptase înfiinţarea episcopiei catolice din anul 1370, era deplin conştient că o trecere în masă a poporului la catolicism – de altfel imposibilă – ar fi însemnat într-o mare măsură ca Moldova să fie înghiţită de Ungaria şi Polonia, care pândeau de bună seamă un atare prilej) este dovada netăgăduită a faptului că Ortodoxia, mai mult ca orice altceva, ne-a păstrat fiinţa neamului nostru întreagă de-a lungul veacurilor şi împotriva tuturor duşmanilor, menţinând mai ales independenţa Ţărilor Române faţă de Ungaria şi chiar faţă de Polonia[200].

În privinţa motivului aducerii moaştelor Sfântului Ioan  cel Nou la Suceava, există voci în istoriografia noastră care susţin că acest act este dovada împăcării statului moldovean cu Imperiul Bizantin[201] şi a întăririi Sucevei ca Scaun domnesc şi mitropolitan[202].

Simeon Florea Marian a consemnat în lucrarea sa închinată Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava un împătrit scop al aducerii moaştelor în capitala de atunci a Moldovei; este vorba de protecţia statului, paza domniei, întărirea sentimentului religios între supuşii lui Alexandru cel Bun şi oprirea extinderii catolicismului[203]. 

Principalul motiv al aducerii sfintelor moaşte era însă tainica credinţă, puternic trăită şi mărturisită de cei aflaţi la conducerea statului şi a Bisericii locale din timpurile acelea. Nu întâmplător domnitorul ţării era numit de o faţă bisericească a vremii sale „Marele Voievod Ioan Alexandru” adăugând că pe lângă faptul că era evlavios, el era „un bărbat înfrumuseţat şi cu alte bunătăţi” fiind „iubitor de mucenici”[204]. Poporul – care în vremea sa nu era numeros, dar avea un suflet statornic pe care nu l-ar fi îndoit vitregiile ca pe orice trestie bătută de vânt[205] - numeşte „bun” pe Alexandru pentru că era cucernic, fiind iubitor de Hristos[206].

Vorbele Mitropolitului Varlaam rămân de referinţă şi în cazul aducerii moaştelor: minunile de la moaştele Sfântului Ioan ajung „şi la urechile celui ce era domn atunci ţării Moldovei, drept credinciosul Io Alexandru Voievod, carele era nu numai cu toate lucrurile cele bune înfrumuseţat, dar şi cu iubirea (liubovul) către mucenici. Şi dacă află de moaştele svăntului, de poftă fu cuprins şi, cu sfatul celui ce ţinea atunce cârma bisericii Moldovei, trimise boieri cu multă gloată să aducă cu multă cinste către sine slăvitul şi svăntul trup al mucenicului. Şi aceasta dacă dobândi, se strădui cu mare cinste şi cu mult nărod de oameni credincioşi, încă şi cu cădiri, căzu către rada svăntului şi cuprinse cinstitul şi svăntul trup, plecându-şi gura şi ochii săi către mâinile Sfinţiei sale. Şi pre Sfinţia Sa luă şi puse socotitoriu, şi feritoriu domniei Sale. Şi aşa sfânta Mitropolie cu cinste-l puse întru slăvită cetatea sa, în Suceava, unde era scaunul domniei lui”[207]. Cercetările în domeniu confirmă delegarea de către domnitorul Alexandru cel Bun a câtorva călugări pricepuţi, însoţiţi de un căpitan cu un steag de oaste” – care să menţină rânduiala pe calea spre Suceava[208], atunci când mulţimile erau să se îmbulzească.

Apropiindu-se de oraşul Iaşi, domnitorul, mitropolitul, boierii şi o mulţime de clerici şi credincioşi au ieşit în întâmpinarea alaiului ce aducea moaştele Sfântului Ioan la locul numit „Poiana Vlădicăi”, cu făclii, cu tămâie şi cu miruri bine mirositoare[209]. Locul acesta al întâmpinării moaştelor nu este altul decât actualul sat Vlădiceni, situat la 2-3 km depărtare de Iaşi. Denumirea „Vlădiceni” a primit-o tocmai de la prezenţa Vlădicii Iosif şi a aleselor persoane ale Curţii domneşti[210]. Vlădica de la Suceava a fost cel dintâi care a stăpânit „poiana”, de aici denumirea „Poiana Vlădicăi” dată ei de Alexandru cel Bun[211].

Un act emis de Radu Mihnea în 1624 reînnoieşte donaţia făcută de Alexandru cel Bun,mitropolitului Moldovei. După ce în ianuarie 1783 casierul oraşului Liov, Anastasius Monawarda, a fost însărcinat cu întocmirea unui inventar al tuturor obiectelor şi actelor duse de mitropolitul Dosoftei în 1686 în Polonia şi păstrate până atunci în castelul prinţilor Radziwill de la Zolkiev, în noiembrie acelaşi an, guvernatorul militar al Bucovinei însărcinează doi ofiţeri, maiorul Hartani şi locotenentul Pitzelli, să întocmească un nou registru, cu actele păstrate. Rezumatul celor doi ofiţeri se prezintă ca un comentariu la actul din 1624 şi reprezintă o importantă mărturie a susţinerii aducerii moaştelor la jumătatea deceniului al II-lea din secolul al XV-lea: „Această Poiană a Vlădichii a fost dăruită încă din anul 1414[212] de voievodul Alexandru cel Bătrân Sfântului Ioan ce Nou întru veşnica pomenire (iar apoi conferită de fiul acestuia, voievodului Bogdan) când primul (adică Alexandru cel Bun, notează Al. Diţă) a mers până acolo la întâmpinarea sfântului trup, atunci adus din Akkerman, în limba vulgară Cetatea Albă, în sus în ţară (e ben damals von Akkerman vulgo Citate Alba herauf ins Land gebrachten hat). Şi ca semn de aducere–aminte a dispus să fie aşezată acolo o piatră mare care-l înfăţişa pe el aplecându-se a primi acel trup”[213].

Această stăpânire a Poienii Vlădicăi a fost confirmată şi de un act al lui Miron Barnovschi, pe la anul 1636, Moise Movilă arată printr-un hrisov deosebit – hotarele Mitropoliei din Poiana Vlădicăi. Oamenilor din aşezarea formată în poiană li se va atribui apelativul de „vlădiceni” – de la „vlădică”. Şi după mutarea scaunului mitropolitan la Iaşi, vom întâlni hrisoave domneşti, care dau bisericii „vechi mitropolitane” drepturi asupra acestui loc[214].

La Poiana Vlădicăi s-au întâlnit de fapt două alaiuri: unul care însoţea moaştele de la  Cetatea Albă spre Suceava şi altul care a ieşit în frunte cu întâi-stătătorii Bisericii şi ai statului în întâmpinare. După popasul prilejuit de această întâlnire s-a trecut Bahluiul pe un pod special construit pentru această ocazie, care până astăzi este numit „Podul Sfântului Ioan”[215].

Un mod asemănător de întâmpinare a moaştelor unui sfânt se va întâlni şi la aducerea moaştelor Sfintei Parascheva, când domnitorul Vasile Lupu a ieşit până la Galaţi[216].

Putem socoti că, la fel cum aducerea moaştelor Sfintei Filoteia din Vidin la Argeş în 1396 determinase un întreg cult, cu adânci urme în folclorul muntean, aducerea relativ în aceeaşi vreme a moaştelor unui sfânt originar din Trapezunt, constituie o simetrie deosebit de interesantă pentru istoria începuturilor mitropoliilor din Ţara Românească şi Moldova. Moaştele Sfântului Ioan cel Nou în capitala Moldovei şi moaştele Sfintei Filoteia în capitala Ţării Româneşti impuneau valoare şi stabilitate în credinţa ortodoxă recent înfiinţatelor mitropolii româneşti. Vicina şi Cetatea Albă de o parte, Argeş şi Suceava pe de altă parte, sunt centre de o intensă viaţă culturală ortodoxă cu numeroase elemente bizantine în arhitectură, în decoraţiunile somptuoase, în limbă.

 

 

 

 

 

III.2. Aşezarea sfintelor moaşte la Mirăuţi

 

Cel dintâi sfânt locaş care a primit moaştele Sfântului Ioan la Suceava a fost biserica Mirăuţi, închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Zidită în jurul anului 1380 de către domnitorul Petru I Muşat (1375 - 1391), mănăstirea – de atunci - a Mirăuţilor avea să fie aşezată în preajma Curţii Domneşti, fiind prima biserică din piatră a Moldovei[217]. Scopul construirii ei era de a servi ca reşedinţă noului ierarh moldovean Iosif I, ea devenind cea dintâi catedrală mitropo­li­tană a Moldovei şi primul sediu al Mitropoliei Moldovei.

Numele de „Mirăuţi” se pare că provine de la miruirea prin care voievozii primeau, după investirea politică, consacrarea religioasă. Dreptul la domnie nu era valabil decât în urma confirmării lui de către Biserică, prin dublul act al încoronării şi al miruirii[218].

Spre sfârşitul domniei lui Petru Muşat, Mirăuţiul a devenit gropniţă familială[219]. Cercetările arheologice efectuate în ultimii ani în interiorul bisericii au scos la iveală un întreg ansamblu de morminte ale unor personalităţi deosebite ale istoriei Moldovei, culminând cu aflarea mormântului Evdochiei de Kiev şi al ctitorului Petru I Muşat. La aceasta se adaugă numeroase morminte presupuse a fi ale curtenilor şi ale soldaţilor Cetăţii de Scaun şi ale Curţii Domneşti[220]. Lucrările de reconstrucţie efectuate între anii 1992 – 2002 au cuprins faţada exterioară şi parţial s-a curăţat pictura Mirăuţilor, întreaga osteneală a slujitorilor acestei biserici fiind încununată prin resfinţirea la 12 mai 2002 (de Duminica Tomii) de către Arhiepiscopul locului – Înalt Prea Sfinţitul Pimen Suceveanul.

Planul triconc al bisericii prezintă turla pe naos şi turnul clopotniţă lipit de capul bisericii; intrarea în biserică se face pe sub clopotniţă, precum şi printr-o uşă de serviciu la altar. În partea stângă a naosului, pe peretele nordic interior, se găseşte portretul Împăratului Francisc Iosif al Austriei în ţinută de gală; e unicul tablou de acest fel în ţara noastră (în perioada comunistă a fost acoperit cu o icoană). Pictura realizată în frescă prezintă influenţe slabe de Renaştere[221].

 Biserica Mirăuţi a avut mult de suferit de pe urma luptelor pentru domnie. De aceea Ştefan cel Mare, dornic să vadă ţara înfloritoare, a rezidit şi biserica Mănăstirii Mirăuţi, fiind ajutat de Mitropolitul Teoctist (+ 1477) şi Gheorghe de la Neamţ (+ 1511). Dar noile vremuri vitrege fac ca această ctitorie voievodală şi reşedinţă mitropolitană să aibă din nou de suferit, în urma unor războaie sau incendii pe vremea „viforniţei” lui Ştefăniţă Vodă (+ 1507), încât e părăsită de feţele bisericeşti. Mitropolitul Teoctist III se mută cu reşedinţa – în anul 1522 – la noua ctitorie a lui Ştefăniţă – închinată aceluiaşi Mare Mucenic Gheorghe[222]. 

După mutarea capitalei (1564), a scaunului domnesc, precum şi a scaunului mitropolitan, la Iaşi, puţini mai au grijă de vechea catedrală. Cazacii, polonii şi turcii care ard în 1675 Cetatea Sucevei îşi pun amprenta în mod negativ şi asupra bisericii Mirăuţi. După preluarea Bucovinei de către austrieci (1775) din biserica Mirăuţilor precum şi din alte edificii – inclusiv din Cetatea de Scaun – este permis a se folosi piatra pentru diferite construcţii. Biserica ajunge un timp să fie părăsită, dar în 1779 maiorul pensionar Ioan Florea răscumpără terenul cu 220 florini şi-l dăruieşte bisericilor "Sfântul Dumitru" şi "Sfântul Nicolae". Datorită sărăciei populaţiei, în 1854 biserica ajunge să fie arendată şi folosită ca depozit de cereale şi de piei de animale. Refacerea ei se face în timpul mandatului de prefect al Judeţului Suceava a cărturarului Eudoxiu Hurmuzachi: iniţiativa e luată în 1880, iar restaurarea se realizează între 1898-1903 sub conducerea lui K. N. Romstorfer şi sub patronajul Mitropolitului Vladimir de Repta. Forma ei exterioară aduce aminte de construcţiile ştefaniene, asemănându-se cu biserica "Sfântul Ilie" din Suceava. Acustica aparte, precum şi scenele creării lumii în jurul Tatălui Ceresc – înconjurat de cele douăsprezece zodii, care simbolizează caracterul trecător al timpului, alături de reprezentările lui Apolon şi ale înţelepţilor antici - Solon, Tucidide, Plutarh, Platon, Aristotel şi Filon, sub ferestrele cupolei[223] – dau consistenţă valorii istorice a Mirăuţilor[224].

Mănăstirea şi biserica Mirăuţilor a fost martoră la introducerea limbii române în biserica moldovenilor datorită impulsului intern pe moment de a cunoaşte învăţătura Evangheliei în limba poporului[225]. Mitropolitul Teoctist (1453-1477) ucenicul marelui dascăl al Ortodoxiei – Mitropolitul Marcu Eugenicul – adeptul teologiei palamite faţă de şovăielnica purtare a ierarhilor presupuşi unionişti, după actul de la Florenţa – este astfel caracterizat de către Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei[226]: „Teoctist .. diacul lui Marcu Efesanul... au îndemnat pe Domnul... ca şi literele latine să le lipsească din ţara sa şi să primească în locul lor pe cele slavone”, adică chirilica românească. De atunci graiul românesc a pătruns tot mai curajos în Biserică şi în statul moldovenesc, circulând chiar pe atunci manuscrisele Apostolului şi cele ale Psaltirii (cum este copia numită  Psaltirea Şcheiană din 1482[227]).

Dacă la biserica "Sfântul Sava" din Iaşi – pe latura interioară nordică se păstrează şi astăzi un baldachin (unde sunt puse spre închinare şi părticele din moaştele Sfântului Trifon şi ale Sfintei Muceniţe Marina) care aminteşte de aşezarea moaştelor Sfântului Mare Mucenic Ioan într-un popas spre Suceava, la Mirăuţi – biserica actuală nu prezintă un asemenea loc. Din cauza amplelor modificări suferite de prima catedrală mitropolitană a Moldovei în decursul secolelor, nu se mai poate localiza baldachinul ce va fi primit moaştele Sfântului Ioan; însă nimeni nicicând nu a pus la îndoială realitatea aşezării moaştelor Sfântului Ioan în biserica Mirăuţilor din Suceava.

Este limpede că şi la Suceava întâmpinarea alaiului se realiză în chip deosebit. Domnitorul este însoţit de tot sfatul boieresc şi bisericesc[228]. Pictura care urmăreşte imortalizarea acestui moment, păstrată deasupra exteriorului uşii de la intrare a Voroneţului, precum şi-n pridvorul de la Suceviţa şi-n cel de la Mănăstirea Secu, încearcă să ne redea scena aşa după cum s-ar fi desfăşurat în faţa porţilor Cetăţii Sucevei. Nu este exclus ca vreo mănăstire bucovineană să fi avut pictură contemporană cu aducerea moaştelor. Poate chiar vreunul din zugravii lui Alexandru cel Bun, menţionaţi într-o serie de documente ale vremii, a fost martorul clipelor de sfântă emoţie a aducerii moaştelor.

Aducerea moaştelor Sfântului Ioan la Suceava a fost un eveniment cu semnificatii intense în popor, „de la vlădică, până la opincă”. Desigur, că o dată cu strămutarea moaştelor, Sfântul Ioan s-a bucurat de o adâncă veneraţie din partea credincioşilor.

 

 

 

 

 

III.3. Mutarea moaştelor în noua catedrală mitropolitană (biserica "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe", numită şi "Sfântul Ioan cel Nou")

 

Înmulţirea simţitoare a populaţiei târgului Sucevei în tot cursul secolului al XV-lea, dublată de prezenţa foarte numeroasă a „poporenilor” la serviciile divine din biserica ce păstra moaştele Sfântului Ioan[229], a făcut ca încă de la sfârşitul secolului al XV-lea să se simtă nevoia construirii unei catedrale mai spaţioase decât „vechea mitropolie”, cum a început a se numi de la o vreme biserica Mirăuţilor.

Pisania slavonă aşezată deasupra uşii de intrare a vechiului pridvor ne lămureşte asupra ctitorilor acestei noi catedrale mitropolitane, închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe: începută de Bogdan al III-lea cel Orb (1507-1517) fiul şi urmaşul lui Ştefan cel Mare, în anul 1514, ea a fost terminată de fiul lui Bogdan şi nepotul lui Ştefan cel Mare, Ştefăniţă Vodă (1517-1527) în anul 1522[230]. Ridicată după întreruperea timp de un deceniu (1504-1514) a construcţiilor de cult domneşti, biserica avea să fie sfinţită „cu mâna preasfinţitului mitropolit Teoctist” în noiembrie 1522[231].

Se pare că iniţiativa de a zidi cea mai impunătoare construcţie moldovenească de până atunci nu a aparţinut lui Bogdan cel Orb, ci  apare mai degrabă ca împlinire de către acesta a unei dorinţe a sfântului său părinte[232].

Primul pomelnic cunoscut al mănăstirii, alcătuit în 1796, menţionează ca binefăcători pe domnitorii: Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546) care a mijlocit împodobirea cu picturi a bisericii – fapt realizat în prima domnie a acestuia, Alexandru Vodă Lăpuşneanu, care a contribuit la înzestrarea acestui locaş, Ştefan Tomşa I – care în 1563 a donat un clopot noii biserici Movileştii (Ieremia Voievod, Simion Voievod, Elisaveta Doamna şi Constantin Voievod) – au donat un baldachin pentru moaştele Sfântului Ioan cel Nou. Complexului mitropolitan, care s-a constituit treptat, i s-a  adăugat de către mitropolitul Anastasie Crimca, originar din Suceava, la nord-est de biserică, o eclesiarniţă, în timpul domniei lui Miron Barnovschi.

Plecarea în bejenie a mitropolitului Dosoftei împreună cu moaştele Sfântului Ioan,precum şi cu documentele şi odoarele Mitropoliei din Suceava, precedată de stabilirea definitivă – la mijlocul secolului al XVII-lea – a reşedinţei domneşti la Iaşi[233] precum şi mutarea spre sfârşitul acestui veac a scaunului mitropolitan în noua capitală a ţării, au făcut ca biserica "Sfântul Gheorghe" să devină „mai de tot pustiită; pierind acoperământul ei şi stricându-se toată podoaba ei”[234]. Înnoitor vrednic de pomenire al bisericii s-a făcut mitropolitul Iacov Putneanul (1750 - 1760), care a repus lăcaşul în stare normală de funcţionare. Danii domneşti remarcabile fac Alexandru Moruzi şi Scarlat Calimah Vodă.

Fosta catedrală mitropolitană a funcţionat o lungă perioadă de timp ca biserică parohială, începând cu anul 1786; redevine mănăstire în primă fază ca fiind subordonată Mănăstirii Dragomirna (1866-1904), devenind apoi independentă. Nu putem trece cu vederea contribuţia însemnată a mitropolitului Veniamin Costachi, care în cea mai mare parte cu cheltuiala sa, acoperă clopotniţa şi biserica şi o pardoseşte cu piatră pe aceasta din urmă, urmând ca în 1837 să adauge vechiului pridvor, un altul. Aceluiaşi mitropolit i se datorează şi înfiinţarea în anul 1828, aici la Suceava – în fosta catedrală mitropolitană – a primei „şcoli de cântare bisericească” din Bucovina.

Actuala înfăţişare a bisericii Sfântului Ioan este opera arhitectului austriac Karl Romstörfer[235] (arhitectul restaurator de la Mirăuţi şi Putna, precum şi de la Cetatea de Scaun a Sucevei), care a retencuit faţadele bisericii cu excepţia frescelor de pe faţada sudică – vizibile şi astăzi:tot el a înlocuit ramele ferestrelor cu altele mai mari şi portalul pridvorului, a tăiat o nouă uşă în zidul nordic al vechiului naos, a completat cu noi discuri de ceramică smălţuită cele care lipseau la turlă, a înălţat cu încă un registru turnul clopotniţă – ridicat de Petru Şchiopul (1574-1577; 1578-1579; 1582-1591), schimbându-i acoperişul şi a înlocuit copertina târzie, în două ape, a bisericii, cu cea de astăzi, ce reproduce forma specifică a bisericilor moldoveneşti. Masivul baldachin de piatră din interiorul bisericii, pentru racla Sfântului Ioan, realizat într-o manieră arhitecturală deosebită, este opera aceluiaşi restaurator vienez. Deşi în aceeaşi vreme, pictorul vienez Johann Viertelberger [236] a curăţat de fum timp de trei ani, pictura interioară, redându-i strălucirea de altădată, secolul al XX-lea prin frecventele vizite ale pelerinilor a făcut ca inevitabil, un nou strat de funingine să se aşeze pe registrele iconografice ale acestei măreţe biserici. Acest fapt a determinat hotărârea Arhiepiscopului Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor – de a efectua o nouă spălare a picturii – activitate aflată în plină desfăşurare la mănăstirea "Sfântul Ioan"[237].

Între anii 1992 şi 1996 conducerea mănăstirii a hotărât construirea (în latura răsăriteană a incintei complexului mănăstiresc de la “Sfântul Ioan”) a unui paraclis, a cărui pictură – realizată până acum doar în Sfântul Altar şi naos – îi are ca autori pe renumiţii fraţi  Gabriel şi Mihail Moroşanu.

Reanalizând evoluţia istorică a locaşului închinat Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, vedem că timp de aproape două secole a fost catedrală mitropolitană a Moldovei, apoi biserică parohială a unei mahalale sucevene sau a satului Cut apoi mănăstire, timp îndelungat, din nou catedrală după al doilea război mondial (23 iunie 1945) – de data aceasta a Arhiepiscopiei Sucevei, din nou  mănăstire – după ce în 25 martie 1950 Arhiepiscopia s-a unit cu Mitropolia Moldovei din Iaşi, iar din anul 1990 la Mănăstirea “Sfântul Ioan” activează  Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor[238].

Aşezarea moaştelor Sfântului Ioan în ctitoria urmaşilor Sfântului Voievod Ştefan s-a făcut în anul 1589, în timpul domniei lui Petru Şchiopul. În cronica murală, acesta folosea litere de aur pentru a scrie „...în anul 7097 (1589), iunie 24, am acoperit biserica, şi am făcut şi clopotniţa, şi am dus şi pe Sfântul Ioan la mitropolie...”[239]. acoperirea bisericii cu plumb reprezintă o coordonată capitală în analiza noastră, căci întârzierea aducerii plumbului din Polonia pentru această lucrare, a determinat şi amânarea mutării moaştelor Sfântului Ioan cel Nou[240]. Astfel se lămureşte nedumerirea unor istorici de ce moaştele Sfântului Ioan nu s-au adus imediat după 1522 – când noua biserică a fost terminată, ci abia după 67 de ani.

Nu putem încheia acest capitol fără a ne opri asupra locului de sălăşluire a trupului sfântului Ioan, al raclelor ce au adăpostit de-a lungul anilor relicvele sfinte.

Simeon Florea Marian afirmă în lucrarea sa referitoare la Sfântul Ioan, că, în acelaşi an în care sunt aduse sfintele moaşte – sau poate mai târziu – Alexandru cel Bun dă poruncă de a se realiza un sicriu din lemn de chiparos. Această raclă se învecheşte şi ulterior este înlocuită[241].

Asemenea relicvare sunt întâlnite şi în alte locuri ale ortodoxiei europene, remarcându-se în secolul al XV-lea racla Sfântului Simion din Zadar şi racla Sfântului Sossima Soloweski în Rusia[242].

Tradiţia monahală putneană susţine că moaştele Sfântului Ioan au fost aduse de la Cetatea Albă în lada sculptat în lemn de chiparos aflată în muzeul necropolei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Multă vreme s-a considerat că lada sculptată de la Putna reprezintă autentica raclă în care relicvele Sfântului s-au păstrat până în secolul al XVI-lea, când au fost mutate într-un sicriu nou, făcut din iniţiativa lui Miron Barnovschi[243].

Panoul central al acestei „racle” de mari proporţii – 205x57,5x56 mm – cuprinde scena „Răstignirii Mântuitorului” iar în jur scene din Patimile Sfinte (prinderea şi sărutul lui Iuda, batjocorirea şi drumul Crucii, Iisus la Ana şi Caiafa, judecata lui Pilat şi biciuirea lui Iisus)[244].

Aşa-zisa raclă de la Putna a fost descrisă pe larg de O. Trafali, care influenţat de tradiţia mănăstirească a acestui sfânt aşezământ, a considerat că aparţine secolului al XIV-lea. Însă nu numai O. Tafrali, ci şi O. Luţia şi N. Iorga au considerat-o ca autentica raclă a aducerii moaştelor Sfântului Ioan la Suceava.

Cele mai multe voci susţin în ultimii ani însă că aşa-zisa raclă de la Putna a Sfântului Ioan nu are nimic, ca forme şi dimensiuni, cu destinaţia precisă a unei adevărate racle: „cunoaştem în arta românească o altă raclă din lemn din secolul al XV-lea, aceea de la mănăstirea Bistriţa, a Sfântului Grigorie Decapolitul, care păstrează liniile unui sarcofag, pe când cea de la Putna este de formatul obişnuit al lăzilor occidentale din secolul al XV-lea, în care se păstra în sacristie veşmintele şi cărţile”[245]. Ţinându-se seama de analogiile tehnice şi de elementele de stil aproape identice care se găsesc într-o lucrare similară din muzeul Cluny din Paris, datând din secolul al XV-lea, această operă poate fi încadrată acestei perioade. Este momentul când la curtea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt abundă catifelele scumpe aduse de la Florenţa şi Veneţia, unde solii domnitorului, pe lângă misiunile diplomatice, mai îndeplineau uneori şi misiuni culturale sau artistice.

Scena răstignirii de pe „racla” putneană este specific apuseană şi aparţine primei jumătăţi a secolului al XV-lea, după cum o dovedesc şi prezenţa simultană a desenului naturalist şi vioi, bogăţia ornamentului suplu şi elegant, alături de faldurile ample ale costumelor drapate în manieră gotică, care – toate – amintesc şi de alte piese asemănătoare aflate în muzeele Italiei de Nord (la Bologna sau la Muzeul Coner din Veneţia)[246].

La întrebarea de ce pe această raclă de la Putna nu este prezentă vreo scenă din viaţa Sfântului Ioan cel Nou sau din pătimirea sa, nu s-a putut da încă un răspuns clar, motiv pentru care înclinăm să credem că această piesă este o ladă de sacristie provenită dintr-un atelier genovez, lombard sau veneţian şi care, adusă în Moldova, avea să primească o destinaţie aparte: să adăpostească moaştele Sfântului Ioan cel Nou. Analizând amănunţit laturile din dreapta şi din stânga se poate observa un spaţiu liniat, pregătit pentru o inscripţie. De ce nu s-a scris nimic – căci putea foarte bine să se scrie un text legat de viaţa şi patimile Sfântului Ioan cel Nou – este o problemă ce încă nu şi-a aflat rezolvarea[247].

Dacă în ceea ce priveşte piesa de la Putna nu s-a putut da un răspuns categoric, cu privire la ferecătura de argint ce îmbracă racla cu sfintele moaşte de la Mănăstirea “Sfântul Ioan” s-au emis mai multe păreri, în special în legătură cu datarea.

Racla ferecată în argint aurit, aflată astăzi în biserica “Sfântul Gheorghe” a mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou are o lungime de 1930 mm, lăţime de 620 mm, iar înălţimea de 650 mm, formă rectangulară, cu capac şi este aşezată pe patru picioare sferice[248].

Locul baldachinului care adăposteşte astăzi racla cu moaştele Sfântului Ioan este în partea dreaptă a naosului, din  vechiul baldachin al Movileştilor, care se  afla în partea stângă, nemaipăstrându-se astăzi decât două coloane[249] care susţin amvonul din naos.

Lucrate în tehnica „au repaussé”, cu legătură prin benzi fine de filigran de argint cu motive florale, amintind întru totul de filigranul de pe ferecăturile crucilor de lemn sculptat, cele douăsprezece scene cuprind următoarele momente ale vieţii şi pătimirii Sfântului Ioan cel Nou:

1. Chemarea negustorului creştin Ioan din Trapezunt în faţa eparhului Cetăţii Albe, care era „pers” şi astrolatru;

2. Dezbrăcarea sfântului;

3. Porunca judecătorului de a se aduce multe toiege;

4. Baterea cu toiege;

5. Punerea în temniţă;

6. Readucerea sfântului în faţa „ighemonului”;

7. Chinuirea repetată a sfântului;

8. Mucenicia şi tăierea capului acestuia;

9. Venirea îngerilor la locul martiriului şi înţepenirea păgânului ce a vrut să-i săgeteze;

10. Slobozirea păgânului de pedeapsă;

11. Îngroparea mucenicului;

12. Încercarea „frâncului” catolic de a răpi trupul sfântului[250].

Dispuse în două registre şi separate prin benzi decorative fine, cele douăsprezece scene conţin în partea lor superioară un text scris în slavonă.

Numeroasele personaje ale acestor scene, îmbrăcate în costume de epocă, orientale sau apusene, sunt puternic individualizate prin tipologie, vestimentaţie şi chiar prin gestică uneori. De departe cele mai distincte personaje sunt sfântul şi eparhul. Prin subiect, ritmică, şi factura execuţiei, aceste scene – care constituie fiecare în parte o compoziţie echilibrată – amintesc de sinaxarele, aghiografiile şi picturile medievale moldoveneşti. Pe bună dreptate – consideră Teodora Voinescu – această piesă de argintărie, unică între toate câte s-au păstrat de acest fel, constituie cea mai reprezentativă realizare dintre obiectele de artă decorativă din Moldova medievală.

Atribuită de Nicolae Iorga mai întâi domniei lui Petru Şchiopul, apoi celei a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi, în fine, celei a lui Alexandru cel Bun – ca operă ce a servit apoi drept model, argintarilor din vremea lui Ştefan cel Mare – ba chiar considerată de unii cercetători ca aparţinând secolului al XVIII-lea sau de alţii epocii moderne, această piesă de argintă­rie a revenit din nou în analizele specialiştilor[251], fiind datată, „după însuşirile de stil şi ornamentaţie (...) şi după caracterele inscripţiei”, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Dobândirea de către patrimoniul Muzeului de Artă din Bucureşti, în anul 1965 a unei icoane[252] din vechea raclă pictată a Sfântului Ioan cel Nou, asemănătoare întru totul celei descoperite la Botoşani şi descrisă mai demult de V. Drăghiceanu[253], este un argument în plus la susţinerea confecţionării ferecăturii argintate a raclei sfântului Ioan în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Prin caracteristicile artistice şi iconografice ale acestei icoane – care nu mai conservă inscripţia superioară, asemenea celuilalt fragment al raclei, ce înfăţişează al şaselea moment al vieţii Sfântului Ioan, respectiv aducerea, a doua oară în faţa eparhului, după ce fusese schingiuit şi întemniţat şi escortat de cinci oşteni înzăuaţi alături de frânc, pictura acesteia se aseamănă simţitor cu scenele similare din pridvorul Mănăstirii Suceviţa, părând a „fi legat mai strâns de icoanele, miniaturile şi pictura murală de la Suceviţa şi Dragomirna, decât de lucrările similare ale secolului al XV-lea”. Analiza celor două fragmente în raport cu ferecătura argintată a raclei, duce la concluzia că aceasta din urmă a fost executată prin transpunerea fidelă în argint a scenelor pictate pe faţa principală a raclei, urmând „în toate detaliile, dimensiunile scenelor, lăţimea cadrului, compoziţia lor şi poziţia inscripţiei”[254].

Dacă N. Iorga revine de la susţinerea din anul 1905, când afirma că această ferecătură a fost făcută pe vremea lui Petru Şchiopul – fiind aplicată pe faţa principală a raclei la vreo două-trei decenii de la pictarea acesteia, o dată cu mutarea moaştelor, în 1589, de la biserica Mirăuţilor în catedrala mitropolitană – raportarea din punct de vederea al ornamentaţiei şi al tehnicii la argintăria secolului al XVI-lea ne confirmă plasarea realizării ei în perioada domniei lui Petru Şchiopul. Ajurarea şi decoraţia filigrană a instituţiilor dintre plăci spre exemplu, sunt identice cu cele de la crucile sculptate în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu şi Grigore Roşca, după cum decoraţia din vrejuri şi volute fin punctate, ca şi unele procedee tehnice de redare a fizionomiei şi vestimentaţiei personajelor se regăsesc în ferecăturile de carte şi de icoane din aceeaşi vreme, dintre care cea mai semnificativă în acest sens este ferecătura de argint aurit a Tetraevanghelului din 1576 a logofătului Ioan Golăi[255].

Celelalte feţe ale raclei actuale au fost îmbrăcate într-o ferecătură de argint mai nouă, în stil rococo, datând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, făcută în Polonia din unele obiecte de cult ale tezaurului mitropolitan dus la Zolkiev o dată cu venirea mitropolitului Dosoftei. Cele două feţe laterale ale raclei sunt împărţite în câte patru panouri (cea din spate în paisprezece) prin benzi înguste,lucrate „au repaussé” în centrul fiecărui panou fiind aplicate câte o rozetă florală[256].

Bine conservată, scena – de o remarcabilă valoare artistică – de pe capacul interior al raclei înfăţişează „Adormirea Sfântului Ioan cel Nou”. Pictată iniţial în tempera pe lemn, această piesă este împodobită în 1672 de Miron Barnovschi în partea superioară şi posterioară a trupului sfântului – respectiv la chip, la mâini şi la picioare – cu ferecături de argint. Inscripţia slavonă de pe nimbul argintat al chipului sfântului păstrează limpede acest eveniment: „Această cunună am făcut-o io Miron Barnovschi Moghilă voievod, domn al Ţării Moldovei” iar în partea picioarelor întâlnim precizat timpul lucrării, adică „pe timpul mitropolitului Chir Anastasie Crimca, în anul 7035 (1627)”. Motivele florale ale medalioanelor realizate în tehnica „au repaussé” – se aseamănă simţitor cu ferecăturile argintarului moldovean Grigore Moisiu – ferecături aflate astăzi în colecţiile de la Dragomirna, Suceviţa şi Slatina, fapt care pare să-l indice ca autor al ferecăturii din 1627 pe unul din meşterii atelierului cunoscutului argintar sucevean[257].

 



 


 

 

 

 

IV. BIOGRAFIILE SFÂNTULUI IOAN CEL NOU ÎN SPAŢIUL NAŢIONAL ŞI ÎN CEL INTERNAŢIONAL*

 

 

 

 

 

IV.1. Circulaţia biografiei Sfântului Ioan cel Nou
în spaţiul românesc

 

În acest capitol al lucrării noastre dorim să facem o incursiune în opera care de şase secole este închinată Sfântului Ioan cel Nou.

Încă din primele două secole ale mileniului al-II-lea cea mai mare parte a populaţiei româneşti de la nord şi sud de Dunăre a fost încadrată în aria de organizare bisericească bizantino-slavă. Cuprinsă între mai multe centre de putere şi de civilizaţie slavă, lumea românească a adoptat slavona ca limbă de cult şi apoi ca limbă de cancelarie. Primele texte utilizau alfabetul chirilic apărut în secolul al X-lea care a cuprins treptat ansamblul spaţiului românesc. Până la triumful limbii naţionale în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, limba slavă avea să rămână mijlocul de comunicare oficial şi de creaţie culturală în scris al păturii culte româneşti. Textele de care se slujea cultul, scrierile literare, juridice, istoriografice şi actele de cancelarie au folosit limba slavă, intermediar al modelului comun de inspiraţie al popoarelor răsăritene, civilizaţia bizantină[258].

Se pare că prima dovadă databilă despre întrebuinţarea limbii române în scris este cea din 1484, adică textul  jurămân­tului lui Ştefan cel Mare faţă de regele Cazimir al Poloniei, document care însă e astăzi pierdut[259]. Primul document cunos­cut al limbii române scrise rămâne scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Hanăş Berkner al Braşovului, datată din 1521[260].

Faptul oficial al subordonarii eccleziastice a Ţării Româneşti şi Moldovei faţă de Biserica Bizanţului în a doua jumătate a secolului al XIV-lea nu a  putut sustrage Biserica din cele două ţări slavonismului. Dimpotrivă, acesta şi-a consolidat puternic activitatea şi influenţa în urma sosirii unui mare număr de imigranţi din Peninsula Balcanică, între ei fiind şi clerici cărturari, alungaţi din ţările lor de cucerirea otomană. Adăpostiţi la nordul Dunării, ei au contribuit la multiplicarea şi răspândirea scrierilor bisericeşti în limba slavă[261]. 

Muntenia a avut  între primii copişti de texte slave bisericeşti pe însuşi Nicodim (Evangheliarul de la Tismana). În Moldova s-a format o remarcabilă şcoală de copişti miniatu­rişti de pe vremea lui Alexandru cel Bun şi a succesorilor săi, al cărei reprezentant de frunte a fost Gavriil Uric de la Mănăstirea Neamţ[262].

De o deosebită valoare istorică, dar şi artistică – cu miniaturi, ornamente ale iniţialelor şi frontispicii deosebite – manuscrisele slavo-române se află în ţara noastră într-un număr de aproximativ 2000 de exemplare, numai în Biserica Academiei aflându-se aproape 800. Numeroase muzee ale lumii păstrează de asemeni manuscrise slavo-române însă au pierit, de-a lungul veacurilor, din cauza diferitelor calamităţi care s-au abătut asupra mănăstirilor noastre (incendii, jefuiri, năvăliri de oşti străine), prin însuşirea lor de către călugării străini aflaţi în mănăstirile noastre, prin aşezarea de manuscrise pe pieptul vlădicilor la îngropare, etc.[263].

Aflarea limbii slavone pe teritoriul patriei noastre, concretizată şi prin oficierea Sfintei Liturghii tot în slavonă timp de câteva secole, nu susţine însă teza bizantinologului Steven Runciman, conform căreia românii au primit creştinismul din Bulgaria şi Serbia[264]. Latini fiind de origine, pentru noi ar fi existat pericolul ca sub influenţa originii şi limbii vorbite, să fim influenţaţi de catolicism.

Din masa mare de texte religioase transcrise în mănăstirile din Ţările române, devenite din secolul al XV-lea focare intense de activitate scriitoricească în limba slavă, se disting câteva scrieri originale: un imn religios compus de un călugăr fost boier al lui Mircea cel Bătrân şi textul hagiografic al Sfântului Ioan cel Nou, martirizat la Cetatea Albă de către tătari[265].

Intitulată Mucenicia Sfântului şi slăvitului Mucenic Ioan cel Nou care a fost chinuit la Cetatea Albă, această scriere reprezintă prima scriere originală cunoscută în Moldova. Mult timp s-a acreditat în istoriografia românească părerea că această lucrare ar fi fost scrisă de învăţatul Grigorie Ţamblac, în anul 1402, la Suceava. Cercetările mai noi au arătat că autorul este „Grigorie – monah şi prezbiter în marea Biserică a Moldo-Vlahiei”, deci un român[266].

Cercetarea este dificilă dacă ţinem cont în primul rând că originalul scrierii Mucenicia Sfântului şi slăvitului Mucenic Ioan cel Nou care a fost chinuit la Cetatea Albă nu se mai păstrează. Cunoaştem doar că în 1439 Gavriil Uric copiază la mănăstirea Neamţ – unde a activat ca şi copist şi caligraf – între anii 1413 şi 1449 – într-un Sbornic de sfinţi, lucrarea originală. Pe scoarţa de la început al acestui Sbornic, se află o însemnare scrisă în româneşte de episcopul Pahomie al Romanului: „Aici este şi mucenicia Sfântului Ioan Novîi, scrisă de sviatîi Grigorie Ţamblac ce a fost dascăl în Moldova şi egumen la Neamţ şi mai apoi mitropolit la Kiev, căruia i-am sărutat şi moaştele acolo”[267]. „Jitia” se încheie cu descrierea alaiului prilejuit de aducerea moaştelor. Această descriere reprezintă prima pagină de istorie moldovenească, consemnată astfel într-o operă originală[268]. 

Mulţi cercetători români, şi nu numai, au identificat pe învăţatul monah cu acel Grigorie, care a fost trimis împreună cu diaconul Manuil Arhon de către Patriarhia ecumenică pentru a rezolva conflictul acesteia cu Biserica din Moldova. Mai mult, a existat în circulaţie şi există din păcate şi-n istoria contemporană în unele locuri, teza care susţine că Ţamblac a ajuns chiar egumen la Mănăstirea Neamţ[269].

Pentru episcopul Pahomie, „marele dascăl al Moldovei” – fostul egumen de la Neamţ – şi „Grigorie monahul şi prezbiterul de la marea Biserică a Moldovei” este una şi aceeaşi persoană. Tot Pahomie ne arată în mod surprinzător că a sărutat moaştele lui Ţamblac la Kiev, deşi până în ziua de azi cercetătorii biografiei cărturarului bulgar nu au reuşit să determine cu exactitate locul unde a decedat şi a fost îngropat[270].

Din Istoria Mănăstirii Neamţ, scrisă de Andronic Duhovnicul (n. 1820), episcopul Melchisedec Ştefănescu, preia în 1884 informaţiile greşite care fuseseră aduse de episcopul Pahomie şi care arată că doar Ţamblac poate fi autorul panegiricului Sfântului Ioan cel Nou. Stareţul Andronic de la Neamţ scrisese o viaţă a lui Grigorie Ţamblac, intitulată Viaţa Prea cuviosului părintelui nostru Grigorie Ţamblac, egumenul Sfintei Mănăstiri a Neamţului în Moldova şi a mitropolitului Kievului, Galiţiei şi a toată Rusia – manuscris care cuprinde patruzeci şi nouă de pagini, aflat în Iaşi, cu literele începătoare ornamentate în negru, cu douăzeci si cinci de rânduri pe pagină, manuscris ce se afla în proprietatea preotului prof. dr. Paul Mihail[271]. În anul 1904, cercetătorul I. A. Iaţimirscki face din Gavriil Uric una şi aceeaşi persoană cu Grigorie Ţamblac. Greşeala este însă evidentă. Se ştie în primul rând că Grigorie Ţamblac nu a trăit după anul 1420, iar Gavriil Uric activează la jumătatea secolului al XV-lea la Neamţ. Astfel este pusă în umbră opera ieromonahului Gavriil Uric a cărui activitate a fost extrem de însemnată între 1413 şi 1449 la Neamţ[272].

Pentru istoricii literari moderni, începând cu I. G. Sbiera şi N. Iorga, Ţamblac a fost predicator la Suceava, în care calitate a ţinut şi a scris un anumit număr de predici, număr ce variază de altfel, de la un autor la altul, şi al căror singur defect este că lipsesc cu desăvârşire din cultura românească. Dimpotrivă, la noi se păstrează în exclusivitate patru predici alcătuite de Ţamblac, dar nu ca predicator al Bisericii Moldovei, ci ca egumen la Pantocrator. Un număr mare de predici ce îl au ca autor pe Ţamblac se păstrează în cultura rusă, lucru normal din moment ce ele au fost ţinute, în realitate, la Kiev[273].

Eroarea preluată de către cercetătorii noştri, care-l fac pe Ţamblac autor al istoriei muceniciei Sfântului Ioan cel Nou, urmându-i pe ierarhul Pahomie şi pe copiştii ruşi din secolul al XVI-lea, a condus şi spre motivarea aducerii moaştelor sfântului la Suceava, în anul 1402. Cu toate acestea, încă din 1956, învăţatul bulgar Vasile Kiselkov, unul din cei mai buni cunoscători ai vechii culturi bulgare şi al limbii slavone, a demonstrat că între stilul lui Ţamblac şi stilul acestei opere de început din literatura română nu este nici o asemănare şi că literatura română trebuie să-şi însuşească un autor ce-i aparţine[274].

Ştiind cu certitudine că Grigorie Ţamblac nu a fost stareţ la Neamţ[275], vom susţine cu tărie că „mucenicia sfântului” – este opera unui călugăr moldovean, întocmită la câţiva ani de la aducerea moaştelor în 1415[276]. Descrierea este plină de amănunte realiste, păstrând totuşi cadrul tipic al „unei vieţi de sfânt”, adică pătimirea şi moartea pentru dreapta credinţă, figura asupritorului, „ighemonul cetăţii”, minunile. Scaunul de judecată al „ighemonului” tătar este înfăţişat în tabloul larg al participării publice, în faţa poporului; sunt descrise diferite cartiere ale oraşului, precum şi modul în care au fost aduse şi primite sfintele moaşte în Suceava de Alexandru cel Bun. Scrierea păstrează liniile generale ale hagiografiei şi modelul retoricii bizantine în genul lui Manases, dar aceste descrieri sunt însufleţite de o participare intensă, activă, aproape o retrăire. Dialogurile sunt însă de un patetism convenţional, înţepenite de hieratism. Finalul panegiricului, plin de elemente realiste, prezintă un deosebit interes istoric, deoarece cuprinde însemnări de martor ocular al întâmplărilor din Moldova începutului domniei lui Alexandru cel Bun[277].

Tot în limba slavonă, în anul 1534, arhimandritul Teodosie, care conducea mănăstirea Neamţului în acele vremuri, se inspiră din prima lucrare închinată Sfântului Ioan cel Nou şi alcătuieşte un panegiric intitulat: POHVANLOE SLOVO SVETOMO VELIKOMUCENICU IOANU (Cuvânt panegiric al Sfântului şi cinstitului mare mucenic Ioan cel Nou)[278].

Cartea românească de învăţătură la duminicile de peste an şi la praznicile împărăteşti şi la sfinţii mari, editată la Iaşi în 1643 şi cunoscută îndeobşte sub denumirea prescurtată de Cazania lui Varlaam, conţine prima expunere în limba română a biografiei Sfântului Ioan, fiind intitulată Măcenicia svântului şi slăvitului marelui mucenic Ioan Novîi de la Suceavă ce să prăznuieşte joi după Rusalii[279]. Cartea românească de învăţătură  a luminatului ierarh moldovean prezintă un interes deosebit din punct de vedere lingvistic. Pe bună dreptate, după cum spunea George Ivaşcu, ea „deţine în limba română un loc analog Bibliei lui Luther în cultura germană”. Cazania lui Varlaam a cunoscut cea mai largă răspândire între vechile tipărituri româneşti, fiind „cea mai citită carte din trecutul nostru” după spusele lui Dan Simionescu, încât ea a contribuit nu numai la apărarea Ortodoxiei, ci şi la întărirea conştiinţei de unitate naţională românească[280].Aflăm aici cea mai pură formă a limbii literare româneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea, revărsată într-un stil  armonios, popular, nuanţat, expresiv, foarte potrivit sufletului fierbinte de român. Slavonismele limbii literare ale secolului al XVI-lea sunt astfel depăşite şi înlocuite magistral de catre eruditul ierarh moldovean prin cel mai limpede grai romînesc

În traducerea Vieţii Sfântului Ioan, Varlaam foloseşte o limbă românească extrem de plăcută, foarte atractivă şi foarte potrivită inimii calde a românului.Redactată într-un stil antrenant, lucrarea se lecturează oricând cu încântare.

Fidel informaţiilor istorice, mitropolitul Varlaam îşi lasă însă amprenta artistică prin stilul propriu. Se remarcă şi unele abateri de la textul slavon: numeşte pe eparhul cetăţii „turc” în loc de „pers”; introduce amănuntul răsplăţii conducătorului corabiei în care a navigat Sfântul Ioan; nu pomeneşte numele ierarhului Iosif şi nici pe cel al autorului[281].

Deşi uneori criticat prea aspru[282], mitropolitul Varlaam nu face decât să urmărească conştientizarea martiriului asemeni picturilor de secol al XVI-lea la Voroneţ, unde tătarii sunt îmbrăcaţi ca şi turcii, ajungându-se astfel la nerespectarea textului slavon din secolul al XV-lea.

Cei care au tratat mai obiectiv problema de care ne ocupăm au fost cronicarii. Letopiseţul lui Ureche (1590-1647) – prima operă originală cu caracter literar scrisă în româneşte, marcând şi începutul istoriografiei în limba română[283] - va reprezenta în acelaşi timp şi apariţia cronicilor boiereşti în locul celor domneşti. Letopiseţul lui Ureche a generat o confuzie în privinţa anului aducerii moaştelor Sfântului Ioan. Căci, recopiind şi revizuind textul lui Ureche, copistul interpolator Misail Călugărul alterează textul iniţial. El datează aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou în anul al doilea al domniei lui Alexandru cel Bun (1402), neînţelegând că în textul iniţial, anul al doilea din domnia domnitorului se referea la anul construirii mănăstirilor Bistriţa şi Moldoviţa. La începutul secolului al XVIII-lea, Axinte Uricariul, el însuşi un cronicar informat, logofăt în cancelaria Moldovei şi cunoscător direct al unora dintre izvoarele lui Ureche, şi de bună seamă al unui document ce i-a permis să facă acest lucru, consemnează exact data aducerii moaştelor la Suceava[284].

Între anii 1682 şi 1686 marele hagiograf român cleric, mitropolitul Dosoftei (26.10.1624-13.12.1693) a tipărit la Iaşi, ca rod al unei munci a unui sfert de veac, cea dintâi ediţie de Proloage din literatura română, lucrare intitulată Viaţa şi petrecerea sfinţilor. Este o lucrare de compilaţie, alcătuită sau tradusă după mai multe izvoare greceşti şi slavone[285]. Pentru ziua de 2 iunie, mitropolitul Dosoftei scria: „Întru această zi Sfântul mare mucenic Ioan Novîi de Belgrad. Acest sfânt iaste din Trapezonta, latura ţării Armeniei, neguţător. Fost-au atunci anul 6860 (1352). Iar când stătu domn al Ţării Moldovei Alexandru cel Bun ce l-a adus pe Sfântul Ioan în Suceavî la Mitropolie, era 6907 (1399). Şi să prăznuiaşte gioi după Rusalii”[286]. Adăugând că viaţa sfântului este tipărită de părintele Varlaam Mitropolitul, Dosoftei nu mai face o prezentare pe larg a martiriului Sfântului Ioan, recomandând scrierea mitropolitului Varlaam care fără dubii a găsit-o autentică.

Dacă mitropolitul Dosoftei, care a însoţit sfintele moaşte şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fiind lângă racla Sfântului Ioan la Zolkiew, a lăsat o amintire scrisă despre Sfântul Ioan cel Nou, celălalt ierarh cu numele Dosoftei, episcopul Herescu de la Rădăuţi – prin mijlocirea căruia împăratul Iosif al II-lea a încuviinţat readucerea moaştelor în 1783 la Suceava – a alcătuit şi el o Biografie a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Nu cunoaştem din păcate cuprinsul şi mărimea ei, ci ştim doar că se păstra cândva în traducere germană în Arhivele de război de la Viena[287]. 

Întâlnim redată viaţa Sfântului Ioan cel Nou şi în Vieţile Sfinţilor de pe luna iunie, care apar la începutul veacului al XIX-lea, între anii 1807 şi 1815, la Mănăstirea Neamţ. Ediţiile următoare preiau biografia Sfântului Ioan. Aceeaşi mănăstire a Neamţului editează în anul 1855, în timpul domnitorului Grigorie Ghica şi a păstoriei mitropolitului Sofronie – Prologul[288] - sau Adunarea în scurt din vieţile sfinţilor, care, tipărit în patru tomuri, cuprinde vieţile sfinţilor care au jucat un rol deosebit în istoria spiritualităţii româneşti.

Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, an II, vol. 2, Bucureşti, 1884, cuprinde între paginile 85 şi 100 Viaţa Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava scrisă în slavoneşte de mitropolitul Grigorie Ţamblac, a episcopului Melchisedec precedată şi urmată şi de unele ipoteze legate de viaţa şi opera lui Grigorie Ţamblac[289]. Traducerea şi tipărirea biografiei Sfântului Ioan a fost realizată de către ierarhul Melchisedec de la Roman, după Sbornicul manuscris aflat în biblioteca Mănăstirii Neamţului – scris în aceeaşi mănăstire de călugărul Gavriil Uric[290]. Acelaşi Melchisedec Ştefănescu are un studiu amănunţit cu privire la viaţa şi scrierile lui Grigorie Ţambalc, în cadrul căruia tipăreşte şi viaţa Sfântului Ioan cel Nou, pe două coloane (prima coloană cuprinde textul slavon, iar a doua reprezintă traducerea autorului).

Aşa cum am arătat anterior, episcopul Melchisedec oferă numele autorului primului panegiric al mucenicului Ioan, însă îl identifică eronat cu Ţamblac, aducând însă precizarea numelui ierarhului Iosif „care cârmuia atunci cele bisericeşti” şi care îl îndeamnă să aducă moaştele Sfântului Ioan la Suceava. Frumuseţea limbii române înfăţişată de Mitropolitul Varlaam în lucrarea sa nu este întrecută de această nouă traducere.

 Biografia făcută de episcopul Melchisedec marelui cărturar bulgar Grigorie Ţamblac este foarte alambicată, învăluită în „legenda” pe care cercetătorul Dan Zamfirescu o remarcă foarte bine spunând că, însoţind figura lui Alexandru cel Bun din secolul al XVII-lea, neadevărurile istorice preluate de către episcopul Melchisedec al Romanului de la Pahomie al Romanului, sunt amplificate de stareţul Andronic de la Neamţ şi puse în circulaţie ulterior de cărturari precum Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul, Sextil Puşcariu şi mulţi alţii[291]. Se poate ca prin atribuirea biografiei Sfântului Ioan marelui cărturar bulgar să se fi urmărit creşterea în greutate a valorii ei.

Nu putem să nu remarcăm că însuşi Melchisedec recunoaşte că datele legate de marele cărturar bulgar s-au păstrat în special la Mănăstirea Neamţ, însă „cu timpul, tradiţia s-a făcut tot mai vagă, astfel că nu se poate restabili ce e adevărat şi ce e adaos”[292]. Evidentă este şi influenţa tradiţiei călugăreşti a Neamţului, căruia i-ar fi surâs să se poată mândri cu existenţa la conducerea acestei mănăstiri, ca egumen, a lui Grigorie Ţamblac.

Traducerea reuşită – în ansamblu – a episcopului Melchisedec va face ca prin influenţa subiectivităţii şi naţionalismului anumitor „slavofili” istoriografia românească să persiste în erori grave referitoare la persoana şi opera lui Grigorie Ţamblac.

În Istoria bisericească pentru clasele superioare ale şcolilor secundare şi alte institute mai înalte de cultură, apărută la Cernăuţi în 1891, profesorul Calistrat Coca acordă un număr restrâns de pagini (138-139 şi 146) Sfântului mare mucenic Ioan cel Nou[293].

Cea mai reprezentativă lucrare închinată Sfântului Ioan cel Nou aparţine reputatului preot-scriitor Simeon Florea Marian. Remarcabil în principal prin lucrări de folclor, lucrări nedepăşite şi referenţiale până astăzi, bucovineanul Simeon Florea Marian a alcătuit în 160 de pagini – o adevărată splendoare literară a vremii aceleia şi nu numai, bogată în documentaţie istorică şi literară – Schiţa istorică „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”, editată în 1895 de Lito-Tipografia Carol Göbl din Bucureşti. Noutăţile aduse în legătură cu viaţa Sfântului Ioan sunt impresionante. Cetatea Trapezuntului este descrisă aşa cum se afla ca la sfârşitul secolului al XIX-lea[294].

Cuprinsul lucrării îl arată pe autor ca un bun cunoscător al întregii biografii a Sfântului Ioan. Informaţiile preluate din opera lui Varlaam, ca şi din cea a episcopului Melchisedec, la care se adaugă tezele cronicarilor sau cercetătorilor precum Ion Bogdan, Aron Pumnul, Calistrat Coca, Gheorghe Şincai sau Ghenadie Enăceanu[295] fac din Simeon Florea Marian un scriitor enciclopedic extrem de pertinent. Pelerinajele care se fac cu ocazia sărbătorilor închinate Sfântului Ioan (2 şi 24 iunie) sunt subiectele unor ample descrieri în lucrarea clericului bucovinean. Trăindu-le pe unele ca martor ocular, pelerinajele sunt o dovadă în plus a autenticităţii lucrării, evidenţiind cinstea şi veneraţia adusă de către popor Sfântului Ioan de la Suceava, „cel care nu ar putea să străbată în aceste zile (de hram) până la racla sfântului şi nu i-ar putea săruta moaştele,
s-ar crede cel mai nefericit din lume, fiind sigur că numai de aceea n-a putut să străbată pentru că ar fi prea păcătos şi neplăcut înaintea lui Dumnezeu şi a Sfântului Ioan”
[296].

Influenţat de lucrarea episcopului Melchisedec, Simeon Florea Marian ne prezintă ca autor al panegiricului Sfântului Ioan pe Grigorie Ţamblac, pe când era egumen la mănăstirea Neamţ[297]. Acest fapt nu scade însă din valoarea remarcabilă a schiţei sale istorice, asemănătoare în grija deosebită de a folosi limbajul cu traducerea Mitropolitului Varlaam, rămânând până astăzi cea mai completă abordare a biografiei Sfântului Ioan.

Arhiepiscopul de Argeş Gherasim Timuş (1894-1911) a consacrat rânduri dense şi alese Sfântului Ioan cel Nou, în Dicţionarul aghiografic[298].

Fiindcă Vieţile Sfinţilor tipărite pentru ultima oară la Căldăruşani (1834-1836) ajunseră foarte rare, comerciantul Iorgu Dumitrescu, din comuna Podu - Bărbierului, Judeţul Dâmboviţa, tipăreşte în anul 1898, pe propria cheltuială, o prescurtare din Vieţile Sfinţilor. Peste trei ani, Sfântul Sinod binecuvântează dorinţa lui Iorgu Dumitrescu de a tipări, tot cu cheltuiala sa, Vieţile Sfinţilor după textul tipărit la Căldăruşani, fapt ce se va concretiza în 1905[299]. Conducătorul corabiei este numit „francez” (p. 87) iar dorinţa de a fura sfintele moaşte sunt considerate rezultatul unei căinţe, vrând să prezinte aceste moaşte ca aparţinând unui apusean (p. 106).

În anul 1920, M. Theodorian Carada alocă treisprezece pagini din lucrarea sa intitulată Câţiva sfinţi – apărută la Editura Tipografiei Gutemberg, între paginile 25 şi 38, unde se pare că în premieră autorul ridică un semn de întrebare asupra anului în care s-au adus moaştele la Suceava, an care „nu se poate spune cu siguranţă”. Lucrarea lui Carada frapează prin naivitate, el neînţelegând cum un creştin de orice confesiune poate face rău altui creştin, ba mai mult, să-l dea pe mâna păgânilor. Pentru el „frâncul” este transcrierea greşită a cuvântului „frigian”. Aceste şi alte adăugiri care fac lucrarea sa mai mult o legendă ne determină a nu o recomanda celor care vor să cunoască aspectele reale ale vieţii Sfântului Ioan cel Nou.

Pentru pomenirea lui Alexandru cel Bun. Iaşii în legătură cu aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava în 1402, apărută în anul 1934 şi avându-l ca autor pe părintele Constantin Bobulescu, este o lucrare realizată prin consultarea unei bibliografii impresionante, a unor specialişti istorici locali şi străini. Semnificativă este demonstrarea clară a prezenţei perpetue a sfintelor moaşte ale Sfântului Ioan la Suceava. De asemenea este prezentat în amănunt alaiul şi calea sfintelor moaşte, precum şi situaţia politico-religioasă de pe vremea lui Alexandru cel Bun. Se face legătura şi cu aducerea moaştelor Sfintei Filoteia sau ale Cuvioasei Parascheva. Cu excepţia datei aducerii moaştelor, lucrarea preotului Constantin Bobulescu merită toată consideraţia.

Înainte de apariţia lucrării mai-sus numite, tipografia judeţeană a Cetăţii Albe, editează în anul 1928 Viaţa Sfântului Ioan cel Nou ale cărui moaşte se află la Suceava şi o parte în biserica grecească din Cetatea Albă. Este de fapt o broşură de şaisprezece pagini, însoţite ca motto de cuvintele Sfântului Ambrozie al Milanului „cine cinsteşte pe martiri, acela cinsteşte pe Hristos, iar cine dispreţuieşte pe sfinţi, dispreţuieşte şi pe Dumnezeu”. Apărută în ediţie bilingvă, primele opt pagini fiind expunerea în româneşte a vieţii Sfântului Ioan, iar celelalte opt fiind traducerea în limba rusă, această lucrare poartă semnătura lui V. Prisăcariu, iar adaosul prin care suntem informaţi de aşezarea într-o raclă de chiparos la Cetatea Albă în 1 septembrie 1884 a unei părticele din Sfântul Ioan prin stăruinţele energice ale preotului Ioan Enachevici, este semnat de protoiereul Hrisanf Totescu, parohul bisericii “Sfântul Ioan Botezătorul” din Cetatea Albă.

Editura Viaţa Ortodoxă din Bucureşti publică în anul 1939 lucrarea Viaţa Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, avându-l ca autor pe Ion Constantinescu (altul decât autorul Manualului de istorie sfântă a Vechiului şi Noului Testament publicat la Bucureşti în 1873-1874). Cele cincizeci şi trei de pagini ale lucrării conţin grave erori istorice. Tendinţa de a fi cât mai amănunţit, acolo chiar unde nu se pot şti amănunte istorice,
l-au făcut să alunece pe o pantă fantasmagorică. El cunoaşte şi uliţa unde locuia familia tânărului Ioan, care va boteza un persan „înţelept” care s-a convins de frumuseţea şi trăinicia credinţei creştine (p. 6). De asemenea Sfântul Ioan este arătat ca potolind o furtună în timpul naufragiului (p. 10), iar pe când era în temniţă, un înger intră la el, îl vindecă şi îi dezleagă lanţurile (p. 16)
[300]. Atunci când Reiz vrea să fure moaştele acestea sunt salvate prin clopotele care sună singure, iar credincioşii aleargă şi află minunea (p. 20). Tot din această lucrarea aflăm că după martiriul şi minunile inedite de la moaştele sfântului, pe străzile Cetăţii Albe puteau fi văzuţi sute de ostaşi morţi, răpuşi de cadiu, după ce se convinseseră că Ioan a fost sfânt (p. 23); în acelaşi timp cadiul se sinucide şi lasă un bilet prin care recunoaşte sfinţenia lui Ioan şi greşeala lui, fapt care a dus la un nou val de creştinare a ostaşilor (p. 25). În mijlocul celor care au pornit spre Cetatea Albă pentru a aduce sfintele moaşte se află şi Grigorie Ţamblac (p. 38) iar cel care-i aduce la cunoştinţă lui Alexandru cel Bun de existenţa sfintelor moaştele Sfântului Ioan, pentru a fi aduse spre vindecarea Ancăi, este boierul Coman. Regele Sobieski vine în Moldova pentru a duce moaştele Sfântului Ioan în Polonia bântuită de secetă (p. 53).

Deşi intenţia şi strădania lui Ioan Constantinescu în a pune în lumină o relatare deosebită prin amănunte biografice a fost pozitivă, aberaţiile la care a ajuns ne determină să apreciem lucrarea sa drept o carte de poveşti.

Vieaţa, pătimirea şi minunile Sfântului Mucenic Ioan cel Nou ce s-a zis şi de la Suceava, scrisă de preotul Anton I. Popescu, a apărut în 1943 la Craiova prin editarea ei de către Tipografia sfintei mitropolii a Olteniei. Cele şaizeci de pagini ale acestei lucrări sunt realizate cu mult patos. Autorul prezintă  „în slovă nouă şi grai îndreptat” viaţa Sfântului Ioan, realizând o prezentare sistematică şi cursivă. Aducerea moaştelor Sfântului Ioan la Suceava sunt prezentate ca având loc la 1402.

Remarcăm în prima jumătate a secolului al XX-lea apariţia şi a altor lucrări referenţiale pentru studiul nostru:

I. Grămadă, Aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Zolkiew la Suceava – 1783, în „Junimea literară”, an VI, nr. 6, 1909;

Aurelian Tăutu, Viaţa şi minunile Sfântului Ioan cel Nou din Suceava, Suceava, 1914;

V. Drăghiceanu, O icoană din sicriul Sfântului Ioan cel Nou din Suceava, în „Buletinul comisiunii monumentelor istorice” (B.C.M.I.), an VIII, fascicolul 33, Bucureşti, 1916;

Oreste Luţia, Legenda Sfântului Ioan în frescele de la Voroneţ, în „Codrii Cosminului”, Cernăuţi, 1924;

Dr. S. Reli, Alaiul militar la repatrierea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou, din Galiţia la Suceava, în anul 1783, după documente inedite, Institutul de arte geografice şi editura Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1937.

†Eftimie Bârlădeanul, Ieromonahul, presviterul şi dascălul Moldovei Grigore Ţamblac în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, LI, 1975, 3-4, p. 324

Vitalie Josanu, Sfântul Ioan cel Nou şi Cetatea Albă. Reactualizări în „Memoria Antiquitatis”, XXII, 2001, pp. 505-510.

Articolul profesorului Petru Rezuş[301], apărut în anul 1956, deşi cuprins pe câteva pagini, este extrem de documentat şi de bine aşezat. De la înaintaşii săi, profesorul Rezuş preia părerea greşită a şederii moaştelor Sfântului Ioan între 1558-1686 la Iaşi (aduse de Alexandru Lăpuşneanu, o dată cu mutarea capitalei Moldovei), dar în acelaşi timp în lucrarea sa aflăm un lucru menţionat numai la el: faptul că Dosoftei Herescu şi arhimandritul Teodosie al Nemţului au scris un panegiric în cinstea Sfântului Ioan[302].

Pr. prof. Grigore Popescu prezintă în Vieţile Sfinţilor, volumul II, la ziua de 2 iunie, subcapitolul Sfântul Marele Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (+1332)[303]. Ceea ce se remarcă în această lucrare este abundenţa minunilor săvârşite de Sfântul Ioan, minuni preluate din istorisirile Mitropolitului Petru Movilă şi ale duhovnicescului părinte Pancratie Sidorovici şi scrise de părintele Constantin Morariu[304].

Voluminoasa lucrare Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti[305] cuprinde între paginile 292 şi 298 biografia Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, alcătuită de ierarhul locului,pe atunci Prea-Sfinţitul Pimen Suceveanul. Presărată cu argumente biblice, istorice şi teologice interne şi externe, lucrarea arhiereului de la Suceava prezintă succint viaţa Sfântului Ioan, câteva minuni, peregrinarea moaştelor, circulaţia sumară a biografiei acestuia, precum şi cinstirea credincioşilor adusă Sfântului Ioan. Cu un stil predicatorial, erudit şi plin de căldura inimii arhiereşti a I.P.Sfinţiei Sale, lucrarea din compendiul Sfinţilor români rămâne un reper referenţial pentru cei care vor să cunoască viaţa autentică a Sfântului Ioan cel Nou.

Cu binecuvântarea aceluiaşi ierarh al locului şi prin  purtarea de grijă a stareţului mănăstirii Sfântului Ioan, arhimandritul Grigore Halciuc, în 1990 diaconul Vasile M. Demciuc scrie una din cele mai răspândite biografii ale Sfântului Ioan, intitulată Viaţa Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava. Cele trei părţi ale lucrării cuprind viaţa şi minunile Sfântului Ioan, acatistul Sfântului Ioan şi prezentarea mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou. Ca unul ce este principalul specialist în istorie şi în teologie istorică al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, clericul doctor în istorie Vasile M. Demciuc alcătuieşte o lucrare originală, mai ales în descrierea cultului adus Sfântului Ioan, căci slujind la mănăstirea “Sfântul Ioan”, a avut prilejul să fie martorul preţuirii alese a sfântului şi astfel se remarcă prin observaţii foarte potrivite.Deşi de dimensiuni reduse,lucrarea părintelui profesor Demciuc prezintă importante informaţii istorice. Aceasta, deoarece  prezintă contextul politico-religios al vremii, arătând că înfiinţarea Mitropoliei Moldovei se face în 1386 (p. 20) iar Iosif I Muşat, ca unul care a fost iniţial episcop de Cetatea Albă s-a legat de Sfântul Ioan şi astfel era motivată dorinţa aducerii moaştelor în capitala de la Suceava, unde din anul 1401 era recunoscut şi scaunul mitropolitan (p. 21).

Cartea Din frumuseţile vieţuirii creştine – editată în 1999 şi avându-l ca autor pe protosinghelul Grichentie Natu de la Mănăstirea Sfântului Ioan cel Nou – nu putea să omită viaţa sfântului din inima Bucovinei. Cele zece pagini consacrate Sfântului Ioan au ca principal izvor Cazania lui Varlaam, care însă este completată prin adăugarea unor informaţii, precum amintirea numelui mitropolitului Iosif (p. 46). Peregrinările sfintelor moaşte nu sunt prezentate, iar ca dată de prăznuire a Sfântului Ioan este amintită numai ziua Sânzienelor – 24 iunie.

Biografia Sfântului Ioan cel Nou nu lipseşte din lucrările neobositului arhimandrit Ioanichie Bălan de la Mănăstirea Sihăstria. Patericul românesc[306] şi Vieţile Sfinţilor[307] în douăsprezece volume editate la Mănăstirea Sihăstria după anii ’90 constituie o adevărată mană cerească pentru literatura teologică contemporană. În debutul capitolului Sfinţi şi cuvioşi din secolele XIV-XV al Patericului românesc, arhimandritul Ioanichie prezintă succint Viaţa Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava (+1330) unde persistă ideea aducerii moaştelor în anul 1402, dar unde în subcapitolul (b) intitulat Faptă şi învăţătură sunt istorisite documentat importante minuni săvârşite de Sfântul Ioan cel Nou. Vieţile Sfinţilor pe luna iunie, apărută în anul 1997, sunt o retipărire a celor de la începutul secolului al XX-lea, dar în acelaşi timp conţin şi câteva adăugiri.

Între numeroasele volume de predici apărute în ultimii ani, care cuprind şi cuvântări despre Sfântul Ioan ne oprim la unul singur: Caută şi vei afla predici misionar patriotice la toate sărbătorile anului, la sfinţi mari, la cuvioşi, propovăduitori şi mărturisitori români cu sinaxar ardelean[308] al diaconului profesor Petre I. David. În numai şase pagini (542-548) părintele David porneşte de la vetrele de sihăstrie şi creaţie românească ale ţinuturilor Moldovei încă din perioada dacică, prezintă succint Cetatea Albă, după care înfăţişează viaţa Sfântului Ioan în accepţiunea sa personală misionară. Studiul său este cel mai bogat în texte biblice. Remarcabilă este precizarea exactă a tăierii capului Sfântului Ioan cel Nou – ziua de 2 iunie 1330 – an în care Ţara Românească s-a descătuşat, la Posada, de stăpâniri şi de barbari nelegiuiţi (p. 546). Strămutarea moaştelor Sfântului Ioan la Viena, în 1914, sunt puse pe seama hotărârii lui Nicolae Iorga şi Nicolae Titulescu, datorită urmăririi relicvelor sfinte de către bulgari şi nemţi (p. 547). Predica părintelui David se încheie cu aprobarea hotărârii de canonizare a Sfântului Ioan, în 1955, prin grija patriarhului Iustinian, când slujba şi acatistul sfântului s-au revizuit, iar ca dată de prăznuire s-a stabilit ziua de 2 iunie.

Anul 2002 aduce la lumina tiparului alte două lucrări legate de Sfântul Ioan cel Nou. Prima dintre acestea, intitulată Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava apare în colecţia „Haghiografii alese” la una dintre cele mai prestigioase edituri româneşti – Anastasia – şi este o retipărire a vieţii Sfântului Ioan scrisă de Alexandru Lascarov-Moldoveanu în 1943. Ediţia nouă este lacunară prin însăşi lipsa unei prefeţe, la care se adăugă stilul legendar al unui autor care se vrea în mijlocul evenimentelor, dar care nu-şi documentează susţinerile. Balanţa este înclinată clar în favoarea fantasmagoriilor, deşi sunt şi informaţii reale,cum ar fi rolul determinant avut de doamna Ana în  aducerea  sfintelor moaşte la Suceava. Mai mult decât atât, doamna Ana este înfăţişată ca fiind "mai cucernică şi mai închinătoare decât voievodul Alexandru" (p.100). Amintim şi de faptul că pentru Lascarov-Moldoveanu frâncul, care în cele din urmă va deveni preot (p. 98) ia parte la minunile din noaptea muceniciei şi datorită faptului că nu se mai putea despărţi de sfintele moaşte, doreşte să le ia cu el (p. 92).

Cea de-a doua lucrare apărută la sfârşitul anului 2002, este intitulată Mărturisitori ai lui Hristos – Vieţile noilor mucenici ortodocşi din vremea Stăpânirii turceşti (1437-1860) şi poartă semnătura părintelui Nomikos Mihail Vaporis[309]. Cele trei pagini (55-57) închinate Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, numit „Ioan,Neguţătorul din Trapezunt” sunt pline de aberaţii istorice. Cetatea Albă este dată ca fiind ocupată de turci în 1476, iar martiriul Sfântului Ioan este prezentat ca având loc la 2 iunie 1492 (!!). Vaporis prezintă chiar dintr-o notă discuţiile privitoare la data muceniciei Sfântului Ioan, considerând că ea este plasată între 1350, după Petit, şi 1500, după un manuscris de la Mănăstirea Vatoped. Mai mult, este citat Nicodim care dă ca dată a martiriului 2 iunie 1492, dar în acelaşi timp, într-o notă spune că: „Mucenicia aceasta s-a tălmăcit pe limba noastră (adică greaca) din slavoneşte. După alţii însă, sfântul acesta este socotit a fi suferit mucenicia în anul 1642, în luna lui Mai”[310]. Cu părere de rău ne simţim motivaţi a atrage atenţia asupra erorilor în datările istorice din această lucrare, chiar dacă a fost publicată la St. Vladimir Seminary Press, de unde a fost tradusă în limba română, şi chiar dacă reprezintă rodul a treizeci de ani de muncă ai părintelui Vaporis.

Biserica s-a îngrijit cu aleasă preţuire în decursul timpului de păstoriţii săi şi de aceea, pentru a răspunde evlaviei poporului nostru dreptcredincios, s-au publicat numeroase broşuri cu viaţa, pătimirile, minunile şi acatistul Sfântului Ioan cel Nou. Amintim dintre acestea pe următoarele:

Pr. Vasile Nichitovici, Sfântul mare mucenic Ioan – Noul şi Cuvinte de învăţătură, de mângâiere şi de îndrumare către evlavioşii peregrinatori spre închinarea la cinstitele moaşte ale sfântului marelui mucenic Ioan – Noul din Suceava, tipărite amândouă într-o broşură de douăsprezece plus şase pagini. Cu ocazia zilei de cinstire a Sfântului Ioan din anul 1890, această broşură a fost împărţită gratuit pelerinilor[311].

Acatistul Sfântului mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, mănăstirea Neamţ, 1926.

Pr. Constantin Moraru, Citiţi, ce poate credinţa în Dumnezeu! Scriere poporală, Cernăuţi, 1927.

Slujba Acatistului Sfântului Marelui mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Suceava, 1947.

Acatistul, viaţa şi minunile sfântului marelui mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Pimen, Editura arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 1993, şaizeci şi şapte de pagini.

Viaţa şi acatistul Sfântului şi marelui mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Editura Orthodoxos Kypseli, Thessalonik, Grecia, 1994, treizeci şi unu de pagini.

Viaţa Sfântului Marelui Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Mănăstirea "Sfântul Ioan cel Nou", Suceava, 24 iunie, 1999.                                                                            

Ultimul studiu cercetat este datat la biblioteca "Studium" a Facultăţii de Teologie "Dumitru Stăniloae" din Iaşi în 17 ianuarie 2003 şi aparţine părintelui Constantin  Cojocaru,fost profesor al Seminarului Teologic "Mitropolitul Dosoftei" din Suceava.Intitulat "Grigore Monahul şi prezviterul Marii Biserici a Moldovlahiei", studiul este foarte bine documentat şi pertinent în susţinerea anului 1415 ca dată a aducerii moaştelor Sfântului Ioan la Suceava, precum şi în argumentarea autorului primului panegiric al Sfântului Ioan ca fiind Grigorie monahul şi prezviterul Marii Biserici a Moldovlahiei iar nu Grigorie Ţamblac. Studiul este încadrat în "Cronica Episcopiei Romanului şi Huşilor".

Încheierea acestei prezentări a circulaţiei biografiei Sfântului Ioan o facem prin amintirea cercetătorilor români care s-au ostenit asiduu pentru lămurirea problemelor controversate.

La primul congres internaţional de studii sud-est europene de la Sofia, din anul 1965, P.S. Năsturel a prezentat o comunicare intitulată Une prétendue oeuvre de Grigorie Ţamblak – Le Martyre de Saint Jean le Nouveau[312]. În această lucrare erau susţinute trei idei deosebite:

Faptul că nu Grigorie Ţamblac este autorul biografiei Sfântului Ioan.

Biografia sfântului a fost scrisă în greacă, iar nu în slavonă, probabil de un mitropolit grec al Moldovei, textul fiind apoi tradus în slavonă.

Martiriul nu s-a petrecut la Cetatea Albă. Moaştele au fost aduse în Moldova din Crimeea.

Ultimele două idei sunt susţinute de argumente deloc convingătoare; în schimb argumentele aduse pentru contes­ta­rea paternităţii lui Ţamblac asupra operei din secolul al XV-lea se suprapune în parte peste cele ale lui Kiselkov şi Naumov[313]. 

Cercetătorul Dan Zamfirescu se opreşte cu mult interes asupra problemelor legate de Sfântul Ioan cel Nou, făcând o plăcere din strădania sa de a elucida aceste controverse. El clarifică data aducerii moaştelor la Suceava (1415), precum şi excluderea lui Grigore Ţamblac de la paternitatea biografiei iniţiale a Sfântului Ioan. Susţinerile lui Dan Zamfirescu sunt extrem de pertinente. El emite însă şi alte ipoteze, cum ar fi cea legată de Asprocastronul Crimeii, localitate desemnată ca locul martiriului, care este enunţată şi de pr. prof. dr. Mircea Păcurariu în volumul al doilea din Istoria Bisericii Ortodoxe Române, unde spune „s-a crezut că este vorba de Cetatea Albă de la gurile Nistrului, dar mai nou s-a emis ipoteza că ar fi vorba de o localitate cu acelaşi nume, lângă strâmtoarea şi oraşul Kerci, în Crimeea” (p. 409).

De asemenea arhimandritul Ciprian Zaharia este autorul unei valoroase lucrări, intitulate Iosif I Muşat – întâiul mare ierarh român în cuprinsul căreia demonstrează limpede anul corect al aducerii moaştelor (1415) la Suceava.

Ultima ediţie a Istoriei Românilor, apărută în 2001, din care folosim în lucrarea noastră în volumele III şi IV, sunt atinse în treacăt cele trei probleme controversate (locul martirajului, anul aducerii moaştelor la Suceava şi autorul panegiricului). Cuprinzând câteva greşeli de tipar – nădăjduim – cu referire la unele date istorice, în privinţa vieţii Sfântului Ioan cel Nou numai anul aducerii moaştelor la Suceava este dat corect. Rămâne ca timpul să elucideze problema atât de analizată a autorului operei biografice iniţiale.

Nu putem trece cu vederea extrem de importanta susţinere a aducerii moaştelor Sfântului Ioan cel Nou în anul 1415 la Suceava, afirmaţie făcută documentat de academicianul Răzvan Theodorescu[314].

În încheierea acestui subcapitol vom concluziona prin câteva idei susţinerile prezentate:

Având în vedere limba slavonă oficială a acelor vremuri, era normal ca primul panegiric al Sfântului Ioan să apară în această limbă; limba română avea să apară în scris după aproximativ o jumătate de veac.

Ceea ce a susţinut aproape două secole şi jumătate istoriografia românească privitor la autorul Muceniciei şi al datei aducerii moaştelor ca fiind anul 1402 s-a dovedit a fi eronat. Faptul că de la Grigorie Ţamblac au rămas doar câteva predici transmise prin manuscrise ruseşti în care nici una nu dă vreun indiciu că ar fi fost rostite în Moldova, dublat de susţinerea cercetătorilor bulgari că între 1402 şi 1406 Grigorie Ţamblac se afla în Serbia, iar nu în Moldova, demonstrează clar că nu Grigorie Ţamblac este autorul primului panegiric închinat Sfântului Ioan. Menţionarea lui ”Chir Gregorias” în actul  sinodal din 26 iulie 1401nu se referă la mitropolitul de mai târziu (1415) al Kievului, Grigorie Ţamblac.

Autorul biografiei Sfântului Ioan este călugărul moldovean Grigorie, iar ceea ce s-a încetăţenit în istoriografia românească prin susţinerea învăţatului bulgar Grigorie Ţamblac ca autor al panegiricului este rezultatul adaosului greşit – de pe Sbornicul  lui Gavriil Uric de la mănăstirea Neamţ – făcut de episcopul Pahomie al Romanului, preluată apoi de Melchisedec Ştefănescu şi de majoritatea istoricilor şi analiştilor ulteriori. (Simeon Florea Marian, A.I.Iaţimirski, I. G. Sbiera, N. Iorga, Şt. Ciobanu, Al. Piru, N. Cartojan, Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu). Cel dintâi semnal al negării paternităţii lui Grigorie Ţamblac privitor la “Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou” l-a dat Primul Congres de studii sud-est europene de la Sofia,deşi încă din 1946 Emil Turceanu atacase ipoteza care susţinea egumenia de la Mănăstirea Neamţ a lui Grigorie Ţamblac.Ceea ce Ştefan S. Gorovei susţine în 1976 (aducerea moaştelor la Suceava în 1415),când Grigorie Ţamblac nici nu se mai afla în Moldova,este prelut şi argumentat clar şi de către cercetătorii Dan Zamfirescu, Al. V. Diţă, Arhimandritul Ciprian Zaharia precum şi autorii ultimei ediţii de „Istoria Românilor” (Bucureşti, Editura Academiei, 2001)

Cea dintâi expunere în limba română a vieţii Sfântului Ioan cel Nou s-a realizat prin traducerea efectuată din limba slavonă de către mitropolitul cărturar Varlaam al Moldovei.

Numeroase publicaţii închinate Sfântului Ioan cel Nou au văzut lumina tiparului de-a lungul timpului. Dintre acestea, cea mai reprezentativă aparţine cărturarului preot bucovinean Simeon Florea Marian. Multe dintre biografiile Sfântului Ioan conţin elemente cu aură de legendă.

Cercetători români, precum pr. prof. Mircea Păcurariu, Ştefan S. Gorovei, Răzvan Theodorescu, Dan Zamfirescu, la care adăugăm pe distinsul preot Constantin C. Cojocaru au avut o contribuţie însemnată în elucidarea unor probleme referitoare la viaţa, martiriul şi istoria moaştelor Sfântului Ioan cel Nou. Sunt aşteptate noi informaţii documentate.

 

 

 

 

 

IV.2. Circulaţia biografiei Sfântului Ioan în afara spaţiul nostru

 

Mănăstirile româneşti, autentice focare de cultură, au adăpostit de-a lungul vremurilor şi adăpostesc şi astăzi numeroase opere de provenienţă bizantină sau slavă, copiate sau traduse de călugări români.

Am amintit pe parcursul lucrării de neobositul Gavriil Uric, care a copiat o bună parte a operei Sfântului Eftimie din Târnovo[315].

Pustnicul Pahomie de pe muntele Chiriacu, devenit apoi episcopul Pahomie de la Roman (1707-1714), mare iubitor de spiritualitate rusă, el fiind chiar ucenic al Sfântului Dimitrie al Rostovului, s-a preocupat asiduu de problemele cărturăreşti. Adunând numeroase cărţi, el făcea pe unele dintre ele anumite însemnări dăruindu-le apoi Mănăstirii Neamţ şi schitului Procov (întemeiat de el)[316]. O asemenea însemnare a fost şi cea făcută pe Sbornicul lui Uric, care cuprindea viaţa Sfântului Ioan cel Nou, unde ca autor îl trece pa Grigorie Ţamblac. Deşi aflată în consonanţă cu greşeala copiştilor ruşi din secolul al XVI-lea, care atribuiau nu fără mândrie biografia Sfântului Ioan cel Nou unui slav de-al lor, respectiv Ţamblac, această falsitate este deconspirată în special de Dan Zamfirescu şi Şt. S Gorovei.

Cercetătorul bulgar V. Kiselkov aduce următoarele argumente pentru nesusţinerea lui Grigorie Ţamblac ca autor al Muceniciei Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă:

Stilul povestirii nu se aseamănă cu stilul celorlalte cuvântări ale lui Grigorie Ţamblac.

În descrierea vieţii Sfântului Ioan nu se află nici un indiciu despre participarea personală a lui Grigorie Ţamblac la aducerea moaştelor acestuia; or dacă Ţamblac ar fi fost autorul povestirii, el ar fi trebuit să participe şi la solemnitatea aceasta religioasă.

Relatarea muceniciei Sfântului Ioan cel Nou a fost introdusă în Minei abia în 1631 şi acolo Ţamblac este numit egumen al Mănăstirii Pantocrator (aceasta poate fi o interpolare a unui copist de mai târziu, care se poate să fi avut în vedere egumenatul său în Serbia).

Folosirea în textul relatării a expresiei „în vremea aceea” arată că interesau evenimente din trecut, ceea ce întăreşte opinia că povestirea a fost creată după moartea lui Alexandru cel Bun. Prin urmare n-ar putea fi atribuită lui Grigorie Ţamblac.

În anul 1904, cercetătorul rus I. A. Iaţimirski scrie un studiu foarte amănunţit despre Grigorie Ţamblac, pe care-l identifică cu Uric, argumentând „ştiinţific” paternitatea bulgarului asupra vieţii Sfântului Ioan cel Nou[317]. Se ştie de altfel că Iaţimirski a susţinut şi o serie de teze cu privire la activitatea lui Grigorie Ţamblac ca egumen la Neamţ, bizuindu-se pe trei scrisori din secolul al XVI-lea, publicate de el însuşi, care s-au dovedit a fi însă false; de altfel şi P. Rusev şi A. Davidov afirmă clar că „astăzi nu s-ar mai putea susţine teza că Ţamblac a trăit şi a activat la Neamţ”[318].

Rusul E. P. Naumov reafirmă teza lui Kiselkov potrivit căreia „Grigorie Moldoveanul” nu are nimic de-a face cu Grigorie Ţamblac în afară de prenume[319].

Titlurile altor două articole slave amintite de profesorul bucovinean Ştefan S. Gorovei în impresionantul – ca argumentare a informaţiilor şi experienţei personale – său studiu numit „Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou. Noi puncte de vedere”, extras din volumul „Închinare lui Petre S. Năsturel la 80 de ani” Editura Istros, Brăila, 2003, pp. 555-572 sunt:

P. P. Sokolov, Kievskij mitropolit Grigorij Camblak: očerk ego žizni i dejatel’nosti, în „Bogoslovskij Vestnik”, 1895, VII, p. 52-72 şi VIII, p. 157-199;

A. I. Iacimirski, Grigorij Camblak:  očerk ego žizni, administrativnoj i knižnoj dejatel’nosti. St. Petersburg, 1904, VII.

Semnalarea unui manuscris moldovenesc din prima treime a secolului al XV-lea de către rusul Jurij K. Begunov atrage atenţia asupra însemnării „iu B” de pe fila 493 – fapt care ne conduce spre incontestabila dată de 2 iunie – când în calendarul Bisericii Ortodoxe Române este însemnat praznicul Sfântului Ioan cel Nou, deşi slavistul rus o consideră 2 iulie. Studiul lui Begunov, intitulat «Mučenie Ioanna Novogo» Grigorija Camblaka v sbornike pervoj treti XV v. iz sobranija. N. P. Likhačeva, din „Sovietskoe slavjanovedenie”, 1977, p. 48-56, cuprinde şi remarca asupra numelui cărturarului mitropolit Ţamblac scris marginal de aceeaşi mână căreia îi aparţine şi textul întreg. Or distinsul profesor Dan Zamfirescu a explicat în anul 1986 această apariţie a numelui „Ţamblac”: „în secolul al XV-lea, un copist de la Neamţu a scis în dreptul titlului de pe marginea foii, rămasă goală, cuvântul «Ţamblac»”.

Urmând îndeaproape traducerea mitropolitului Varlaam, literaţii greci au realizat patru prelucrări ale vieţii Sfântului Ioan. Prima lucrare aparţine lui Meletie Sirigul, fiind precedată de cea a lui Nichifor al Alexandriei (1639-1645). Meletie Sirigul (1585-1663), cel mai învăţat teolog grec din secolul al XVII-lea[320], personaj principal la Sinodul de la Iaşi (1642), consemnează în prelucrarea lui unele tradiţii neconsemnate în Cazanie chiar de Varlaam, după cum şi Petru Movilă prezintă minuni ale Sfântului Ioan, nepomenite în opera lui Varlaam[321]. Se află în literatura grecească o a treia simplă prelucrare a versiunii lui Meletie şi aparţinând probabil Patriarhului Calinic al III-lea (1713-1791)[322], în timp ce a patra prelucrare aparţine lui Nicodim Aghioritul (1749-1809) şi nu este decât un simplu rezumat.

În mai 1982, cercetătorul grec V. Gonis a publicat Traduceri, prelucrări neogreceşti ale martiriului Sfântului Ioan cel Nou din Cetatea Albă alcătuit de Grigorie Ţamblac[323].

Aflăm şi referiri în limba germană referitoare la subiectul nostru. Astfel,

profesorul Zieglaner publică în 1892 la „Czernowitz” Johannes Novii von Suczawa;

I. G. Sbiera face referiri sumare în Ostr-ung Monarhie in Wort und Bild Bukovina, pp. 226-227.

Karl Romstrorfer alcătuieşte Das alte griechisch orthodoxe Kloster Putna (Iahrbruch, 1897, p. 48)[324].

Krista Zach, Das Türkenbild in der Moldaukunst des 15. und 16. Jahrhunderts am Beispiel der Darstellung Johannes des Neuen, în Südost – Forschungen, XL, 1981, p. 206-223;

eadem, Aktualisierung des Jahannes – Novi – Stoffes in der moldauischen Kunst des 15. und 16. Jahrhunderts, în XVI. internationaler Byzantinistenkongress, Akten II/6 [= „Jahrbuch der Östereichischen Byzantinistik”, 32/6, 1983], p. 267-280.

Menţionăm şi o lucrare în limba engleză:

Muriel Heppel, The Ecclestical Career of Gregory Camblak, Londra, 1979, apud Ştefan S. Gorovei, op. cit, p. 571.

În limba franceză s-au scris următoarele lucrări legate de studiul nostru:

G.I.Brătianu-Recherches sur Vicina et Cetatea Albă-contributions a l'histoire de la domination byzantine et tatare et du commerce sur le littoral ruomain de la Mer Noire, Bucarest, 1935

Constantin G. Giurescu, Les relations des pays roumains avec Trébizonde en XIV-e  XV-e sičcles, în „Revue roumaine d’histoire”, nr. 2, pp. 239-246 (1974).

Voyage du Patriarche Macaire d’Antioche I. Voyage en Orient, en Moldavie et en Valachia, par Basile Radu, Paris, 1933.

Les mémoires du Grand Ecclésiarque de l’Eglise de Constantinople, Sylvestru Syropulos sur le Concile de Florence (1438-1439), Edition du Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, 1971.

Une prétendue oeuvre de Grégoire Tsamblak – le Martyre de Saint Jean le Nouveau, cuprins în actele Primului Congres de Studii Balcanice din Europa de Sud-Est, VII, publicat la Sofia în 1971.

M. Cazacu, Saint Jean le Nouveau, son Martyre, ses Reliques et leur translation ŕ Suceava, 1415, în „L’empereur hagiographe. Culte des Saints et monachie bizantine et post-bizantine.

Emil Turdeanu, Grégoire Camblak: faux arguments d’une biografie, în Revue des Études Slaves, XXII, 1946, p. 46-81.

Petre Guran, Invention et translation des reliques – un ceremonial monarchique? în Revue des Études Sud-Est Européennes.

Vasile V. Muntean, Les relations byzantino-roumaines au Moyen-Age. Nouvelles precision, în Études byzantines et post-byzantine, IV, Emilian Popescu şi Tudor Teoteoi, Iaşi, 2001, p. 167-180.

În concluzie, vom afirma că numeroase lucrări legate de viaţa, martiriul, minunile, aducerea şi peregrinările sfintelor moaşte ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava au reprezentat şi încă reprezintă un viu interes pentru cercetătorii creştini de pretutindeni, important de reţinut fiind recunoaşterea unor cercetători slavi, precum V. Kiselkov şi E. P. Naumov, care, preocupaţi fiind de autenticitatea istorică şi lepădând falsa mândrie, au recunoscut că primul panegiric închinat Sfântului Ioan cel Nou a fost realizat de către un moldovean.

În încheiere, exprimăm nădejdea că prin documentele aflate încă necercetate prin locurile de cultură europene se va găsi în viitorul apropiat cheia lămuririi totale a problemelor legate de studiul istoriografic al vieţii Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava.


 


 

 

 

 

 

 

V. PEREGRINĂRILE SFINTELOR MOAŞTE

 

 

 

 

 

 

V.1. Luarea sfintelor moaşte ale Sfântului Ioan cel Nou în Polonia

 

După devastarea suferită la mijlocul veacului al XVII-lea şi după evenimentele tensionate de la sfârşitul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653), Moldova a intrat într-o perioadă dificilă, fiind prinsă în seria războaielor dintre Imperiul Otoman şi  Polonia. Aceste războaie aveau ca motiv problemele Ucrainei apusene, unde hatmanul Doroşenco, în lupta împotriva Poloniei, acceptase protectoratul Porţii. Astfel, între anii 1672 şi 1676, cinci companii consecutive au dus armatele turceşti prin Moldova, spre Ucraina şi Polonia. Alte expediţii urmară în Ucraina până în 1681, împotriva cazacilor şi a ruşilor, după ce primii,  pentru a scăpa de amestecul turcesc, apelaseră la protecţia ţarului. Dar din 1672, turcii luaseră în stăpânire Cetatea Cameniţei, pe care, împreună cu Podolia, o vor păstra până la pacea de la Karlowitz, în anul 1699. Crearea unui ţinut de stăpânire turcească în nordul Moldovei, sprijinit pe o puternică cetate, a însemnat pentru Poartă nu numai noi mijloace de dominare a Moldovei, dar şi o povară extrem de grea pentru această ţară, prin care se făcea legătura otomanilor cu noua posesiune.

Victoria polono – imperială de la Viena, din 1683, şi constituirea în 1644 a coaliţiei antiotomane numită Liga Sfântă  - cu participarea Habsburgilor, Poloniei, Veneţiei, Maltei şi, ulterior, a Rusiei – au transformat Moldova într-un câmp veritabil de luptă în sectorul polon de operaţiuni. Acţiunea militară a fost deschisă în iarna anilor 1683 – 1684, prin intrarea în Moldova, cu ajutor polon, a fostului domn Ştefan Petriceicu, care nu se putu menţine însă decât câteva luni. În 1684 începură campaniile grele, în acest an nefiind încă atins Hotinul. Două expediţii, neizbutite, îl vor face pe Sobieski şi pe armata sa ca să pătrundă adânc – sub domnia lui Constantin Cantemir (1685-1693) – pe teritoriul Moldovei, în 1686 şi 1691[325]. Companiile polone au atras şi frecvente intervenţii tătărăşti pe teritoriul Moldovei, care au contribuit de asemenea la ruinarea ţării[326].

„Smeritul Dosoftei moldoveanul” (26.10.1624-13.12.1693) cum s-a semnat adeseori în documente mitropolitul Moldovei, a sprijinit politica antiotomană a lui Ştefan Petriceicu, fapt care a condus la nevoia de a se refugia în Polonia, în februarie 1674, la numai trei ani de la aşezarea sa în scaunul mitropolitan al Moldovei[327]. În locul său, noul domn Dumitraşcu Cantacuzino (1674-1675) a ridicat în scaunul mitropolitului pe Teodosie, fost episcop de Rădăuţi şi apoi de Roman. Era după lupta de la Hotin (10 noiembrie 1673), când ierarhul trecu împreună cu domnul Ştefan Petriceicu din tabăra turcilor în în cea a hatmanului Ian Sobieski[328].

Reîntors în ţară, după o detenţie de câteva luni[329], Dosoftei este reaşezat mitropolit în anul 1675.

Revenind în anul 1684[330], fostul domn Ştefan Petriceicu, temându-se de o năvălire a turcilor şi a tătarilor, a hotărât să ceară sprijinul ruşilor. De aceea, la începutul anului 1684, mitropolitul Dosoftei – alături de căminarul Lupu – se-ndreaptă către ţarii Ioan şi Petru Alexievici ai Rusiei, pentru ale cere sprijinul. La Kiev însă – din cauza ciumei – delegaţia moldovenească se opreşte şi se trimite o scrisoare celor doi ţari, la 3 martie 1684. Ajutorul ruşilor rămâne însă ineficient, căci în aceeaşi lună turcii au intrat în Moldova reaşezându-l domn pe Dumitraşcu Cantacuzino, înlocuit peste un an cu Constantin Cantemir (1685-1693)[331].

În anul urcării lui Constantin Cantemir pe tronul Moldovei, 1685, polonii  intră în Moldova; Cantemir trece de partea turcilor[332]. Moldovenii şi turcii, ajutaţi de tătari, întâmpină oastea polonă la Boian. Aici are loc o aprigă bătălie în care polonii sunt înfrânţi. În anul următor, regele Ian Sobieski (1674-1696) porneşte personal un nou război împotriva turcilor, intrând în Moldova cu scopul de a-i alunga pe turci. Mergând pe Prut, în jos, spre Fălciu, oastea polonă a produs mari pagube şi s-a dedat la crunte şi numeroase jafuri. Respinşi fiind de turci, polonii părăsesc Moldova pustiită, retrăgându-se prin oraşul Iaşi.

„Au luat craiul – ne spune în cel mai important manuscris al Letopiseţului  lui Neculce, editat abia în 1980 – şi pe Dosoftei mitropolitul din Iaşi cu toate veşmintele şi odoarăli  Mitropoliii din Suceavă, care aceste sfinte moştii au fost adus din Ţara Turcească Alexandru vodă cel Mare şi Bun, şi luîndu-li le-au dus împreună cu Dosoftei mitropolitul în Ţara Leşească, la un târgu a craiului Sobeţchii, anume Jolcfa, de sunt acolo şi până în ziua de astăzi”[333].

Un alt document de bază al acestor evenimente este Viaţa lui Constantin Cantemir alcătuită de Dimitrie Cantemir – în care autorul spune limpede că „polonezii au prădat şi sfintele vasă, ba şi moaştele Sfântului Ioan cel Nou, împreună cu mulţime de pietre scumpe şi de alte odoare de argint şi de aur le-au luat cu sine şi împreună cu ele pe însuşi mitropolitul, care mustra în gura mare nelegiuirea ostaşilor, rugându-se de îndurare, a poruncit să-l ia cu dânşii în robie”[334]. Era de fapt o răzbunare a craiului Sobieski pentru refuzul lui Constantin Cantemir de a trece de partea sa contra turcilor.

Unii istorici au considerat că moaştele Sfântului Ioan au fost aduse la Iaşi în 1564, odată cu mutarea reşedinţei domneşti, alţii – în 1630, de Vasile Lupu[335]. Or trebuie să afirmăm că ele au rămas totdeauna la Suceava între anii 1415 şi 1686.

Că într-adevăr mitropolitul Dosoftei a plecat din Iaşi în Polonia, dar a trecut prin Suceava, de unde a luat moaştele sfântului Ioan, găsim date suficiente în INDEX ZOLKIEVIENSIS[336], iar în Letopiseţul Ţării Moldovei, cronicarul Ioan Neculce – aşa cum am văzut mai sus – scria: „pentru că a luat şi moaştele Sfântului Ioan Novi ce au fost la Suceava”.

Moaştele Sfântului Ioan au fost însoţite în Polonia de către arhimandritul Nicolae din Suceava, precum şi de ieromonahii Adrian, Iona şi Ilarion. Mitropolitului şi însoţitorilor săi, regele polon le-a fixat locuinţa în oraşul Stryi, la sud de Lemberg. Aici, mitropolitul şi moaştele au petrecut patru ani, până în 1690. În urma străduinţei credincioşilor din Zolkiev (Jelkva), regele Sobieski aprobă mutarea moaştelor Sfântului Ioan în acest oraş, mai întâi în castelul regal, iar, după doi ani, în mănăstirea călugărilor vasilieni[337].

Această a doua pribegie a Mitropolitului Dosoftei l-a făcut să trăiască în toată intensitatea ei amărăciunea vieţuirii prin străini. Nu întâmplător, într-o scrisoare trimisă de la Stryi în 27 ianuarie 1690, către ţarii Ioan şi Petru Alexievici, el spunea: „Rog stăpânirea voastră mare împărătească să faceţi milă şi bogată milostenie [...] potoliţi de furtuna mizeriei noastre, astâmpăraţi sufletul ce se munceşte şi adăpaţi sufletul însetat care pribegeşte”. Iar în altă scrisoare din 23 noiembrie 1688, către aceeaşi ţari, după ce arată durerea ce stăpânea atât sufletul său, cât şi al celor care-l însoţeau în pribegie, scrie că „aşteptăm până se linişteşte ţara şi atunci, primind voie, ne întoarcem cu tot ce este la noi, cu marele mucenic Ioan, în patria noastră, în cetatea Sucevei pustiită şi devastată de desele încălcări şi siluiri şi cumplite necazuri”[338]. Mitropolitul Dosoftei nu reuşi să-şi împlinească această dorinţă, căci a trecut la cele veşnice la 13 decembrie 1693, la Zolkiev[339].

În luna februarie a anului următor tezaurul moldovenesc a fost împărţit între biserica din Zolkiev – care adăpostea moaştele Sfântului Ioan – episcopul din Liov, catedrala şi unele biserici din acelaşi oraş, iar o parte a rămas în tezaurul regal din Zolkiev. „Temându-se mitropolitul Dosoftei că va muri acolo au făcut un catastif înaintea unora din episcopi şi boieri mari leşi de toate acele odoară ale Mitropoliii ce se afla cu dânsul, care izvod iaste iscălit cu iscăliturile a episcopilor şi a boierilor şi cu peceţile lor şi acel catastif l-au trimis aice la Mitropolie (...) şi (...) în care izvod arată că s-au scris acele odoară şi în condica Liovului. Şi pofteşte acel Dosoftei mitropolitul pe domni şi pe boieri ce să vor afla după vreme ca după moartea lui să se nevoiască ca să aducă sfintele moaşte şi toate odoarăle Mitropolii iarăşi la Moldova”. Imediat ce s-a ivit prilejul, la încheierea păcii dintre poloni şi otomani (1699), când Antioh Cantemir (1708-1744) se afla la Cameniţa pentru luarea cetăţii de către turci, el a cerut şi a obţinut de la cei doi hatmani poloni veniţi să preia cetatea un act „ca să dea moştile cât şi odoarăle Mitropolii toate” . Cum Antioh Vodă a fost mazilit la scurtă vreme, iar „zapisul” s-a pierdut, cererea de restituire a tezaurului mitropolitan a fost reluată de domnii următori care, „după vremi tot au cercat la leşi, trimiţând şi oameni într-adinsu cerând moştile, odoarăle şi hrisoavele Mitropolii pe izvodul leşilor cel iscălit de dânşii” împreună cu mitropolitul Dosoftei. Cum polonezii „au dat răspunsuri uneori că pricina acesta să va hotărâ când vor face săimul lor, şi de la seim iarăşi au dat răspuns că fără ştirea papei de Rîm nu pot să le dea”, „treaba aceasta încă sfârşit n-au mai luat”, mărturiseşte acelaşi paharnic, cunoscător al demersurilor domneşti amintite, ca unul care „am scris din partea domnilor la hatmanii leşeşti”[340].

Moaştele Sfântului Ioan au stat în Polonia 97 de ani. În tot acest timp, călugării moldoveni au stat de strajă şi au oficiat zilnic Sfânta Liturghie, Sfântul Ioan bucurându-se de o cinste deosebită din partea credincioşilor catolici din Zolkiev şi din împrejurimi.

Demersurile pentru readucerea moaştelor Sfântului Ioan la Suceava au fost permanente atât pentru conducerea politică a ţării, cât şi pentru cea bisericească, ajungându-se pe cale ecleziastică până la primatul Poloniei, căruia, în afară de mitopoliţii Moldovei şi de alţi clerici din ţară, i s-au adresat şi boierii.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea iniţiativele se intensifică. Matei Ghica cere în 23 noiembrie 1755 boierilor săi să se adune spre a chibzui în ce chip pot fi readuse din Polonia moaştele duse de mitropolitul Dosoftei[341]. Demersurilor din ţară li s-au adăugat după 1775 cele întreprinse pe lângă autorităţile austriece de conducătorii clerului din Bucovina.

În august 1774, conventul „Ordinul Sfântului Vasile” din Zolkiev era înştiinţat de guvernul Galiţiei că „pretenţiile formulate de moldoveni în problema moaştelor Sfântului Ioan cel Nou nu sunt bazate pe un fundament solid”. La doi ani după anexarea Bucovinei şi încadrarea ei în Imperiul Habsburgic, în iunie 1776, episcopul Dositei Herescu al Rădăuţilor face din nou o cerere pentru repatrierea moaştelor Sfântului Ioan[342]. Ca urmare, guvernul Galiţiei a numit pe Ioan Anastasiu Monawarda, casier regal al oraşului Lvov, să se ocupe de acest caz. Câţiva ani după aceasta, împăratul Iosif al II-lea al Austriei vizitează Bucovina. Intrând în biserica vechii mitropolii, este întâmpinat de mitropolitul Dositei. Împăratul observă în partea dreaptă un loc gol, sub formă de capelă. El cere explicaţii referitoare la acest loc de la episcopul care-i spune că aici au fost aşezate vreme îndelungată moaştele Sfântului Ioan care se află în Zolkiev. În numele poporului, el îl roagă pe împărat să dispună aducerea moaştelor sfântului. Acesta, ascultând rugămintea şi arătând cu mâna a zis: „Iarăşi vor fi aici!”[343]. Îndată, episcopul Dositei a trimis pe Ioasaf, egumenul Mănăstirii Putna şi pe arhimandritul Meletie ca să aducă moaştele în ţară. Trimişii episcopului au fost însoţiţi de la Lvov de doi comisari împărăteşti şi de două cete de husari, care să le asigure securitatea şi să preîntâmpine orice manifestare violentă a populaţiei din oraş. Ei au ajuns la mănăstirea călugărilor vasilieni în noaptea de 18/30 iunie 1733 şi după ce au arătat călugărilor împuternicirea împărătească, au încheiat protocolul de predare – primire[344]. În aceeaşi noapte, escortaţi de treizeci de husari, sicriul cu moaştele Sfântului, aşezat într-o şaretă, s-a îndreptat spre Lvov. După o zi şi o noapte de şedere la Lvov, însoţită de o ceată mai mică de husari, la care s-au adăugat mult popor, trimişii episcopului şi sfintele moaşte au pornit mai departe spre râul Colacin, care forma graniţa dintre Galiţia şi Bucovina. De cealaltă parte a graniţei aşteptau pentru întâmpinarea sfintelor moaşte: administratorul Bucovinei, generalul Enzerberg, o mare mulţime de boieri şi de credincioşi, împreună cu preoţi şi călugări, având în frunte pe episcopul Dositei[345]. Pesta pârâul Colacin, sicriul cu sfintele moaşte a fost purtat pe umeri de preoţi, trecându-l cu mare evlavie pe teritoriul Bucovinei. Aici au săvârşit litia mare şi au descărcat şaizeci de tunuri, în semn de mulţumire şi de bucurie[346].

După ce tot poporul s-a închinat şi a sărutat sfintele moaşte, racla sfântului a fost aşezată într-o nouă trăsură la care erau înhămaţi şase cai albi. Astfel au pornit spre Cernăuţi, în procesiune impresionantă, 204 preoţi în frunte cu episcopul însuşi. După o şedere de o noapte în satul Lupeni, în ziua de 29 iunie se ajunge la Cernăuţi. Sfintele Moaşte au fost aşezate în biserica "Sfânta Treime", unde au rămas până în ziua de 7 septembrie 1783, ajunul sărbătorii Naşterii Maicii Domnului. Din Cernăuţi s-a pornit spre Suceava, după trei zile, convoiul cu sfintele moaşte ajungând în „Cetatea lui Ştefan”. Sicriul a fost depus în biserica „Adormirea Maicii Domnului” sau „Iţcanii Vechi”. Aici moaştele au stat cinci zile până în ajunul sărbătorii „Înălţarea Sfintei Cruci”. Pe 14 septembrie episcopul Dositei Herescu, asistat de un număr mare de arhierei şi preoţi, la care s-a adăugat mulţime de boieri şi de popor, după ce au purtat cu mare fast sfintele moaşte prin tot oraşul, le-au aşezat cu adâncă evlavie în biserica mitropoliei. Cu acest prilej, Sfântul Ioan cel Nou a fost declarat patron al Bucovinei[347].

După aducerea moaştelor din Zolkiev, ele nu s-au mai aşezat pe locul unde au stat înainte, ci au fost puse sub fereastra de miazăzi, de asemenea, în locul baldachinului vechi de piatră – aşezat pe latura interioară de Nord – donat de familia Movileştilor, duhovnicul Mihail a făcut altul din lemn susţinut de opt stâlpi, sculptaţi cu motive florale, de care atârnau cinci icoane, una dintre ele reprezentând aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Zolkiev[348]. Curând după aceasta, pe doi dintre pilaştrii vechiului baldachin s-a înălţat un mic amvon. În 1870, baldachinul a fost reînnoit de vornicul Iordache Ciolac din Botoşani[349]. Baldachinul de astăzi este rezultatul modificărilor arhitecturale realizate de către austriacul Karl Römstorfer, aşa cum am precizat şi în paginile anterioare.

 

 

 

 

 

V.2. Adăpostirea  moaştelor 

Sfântului Ioan cel Nou la Viena

 

În împrejurările declanşării Primului Război Mondial (1914-1918), pentru a feri sfintele moaşte ale Sfântului Ioan cel Nou de flăcările războiului şi de profanare, prin ordinul nr. 353 din 23 septembrie 1914, guvernul austriac a dispus ca moaştele sfântului ocrotitor şi patron al Mitropoliei Bucovinei să fie evacuate şi transportate la Viena. În urma acestui ordin, moaştele au fost scoase din sicriu şi aşezate într-o ladă care a fost sigilată de stăreţia mănăstirii precum şi de prefectura din Suceava. La această procedură au asistat mai multe oficialităţi din partea Bisericii şi a prefecturii[350].

Din toamna anului 1914 şi până la 25 iulie 1918 sfintele moaşte au fost aşezate în Capela ortodoxă română din Viena, situată pe strada Löwelsttrasse 8, timp în care  s-au bucurat de mare cinste şi preţuire din partea membrilor coloniei române, dar şi din partea autorităţilor de stat. Părintele monah Pancratie Sidorovici a fost delegatul Mitropoliei Bucovinei spre a însoţi sfintele moaşte în octombrie 1914, pe parcursul transportării acestora prin Vatra Dornei şi Reghinul Săsesc până la Viena. Acum s-a constituit şi un comitet de caritate pentru soldaţii români răniţi, care includea ca membru şi pe zelosul şi credin­cio­sul păzitor al moaştelor, părintele mai sus amintit[351].

Slujitorul de atunci al Capelei, părintele Pavel Bodea, care era şi preot militar şi se afla chiar pe front, oferă locuinţa sa – casa parohială - printr-o scrisoare, părintelui supraveghetor al moaştelor, Pancratie Sidorovici, care a şi făcut slujbă în mod neîntrerupt la sicriul sfântului[352].

Numeroşi ostaşi români din Bucovina şi din Transilvania au păşit în capela ortodoxă în această perioadă pentru a se închina sfintelor moaşte şi pentru a afla alinare în durerile sufleteşti şi trupeşti ce-i frământau. Chilia părintelui Pancratie devenise locul de întâlnire al celor înstrăinaţi şi încercaţi în nevoi[353].

La 27 iulie 1918, după terminarea războiului, s-a aprobat readucerea moaştelor Sfântului Ioan la Suceava[354]. Iată cum era redat în presă acest eveniment: „În 21 iulie 1918, ultima duminică înainte de pornirea moaştelor spre Suceava, Înalt Prea Sfinţitul Vladimir de Repta, mitropolitul Bucovinei, asistat de arhimandritul Monastershi şi de protosinghelul Pancratie Sidorovici, a oficiat un Te-Deum de mulţumire Maiestăţii Sale împăratul şi pentru membrii coloniei române, care cu lacrimi în ochi aveau să se despartă peste câteva zile de această sfântă comoară.

Joi, 25 iulie 1918, la orele patru după-amiază, capela era ticsită de credincioşi, iar părintele Sidorovici a înălţat cu solemnitate ultima doxologie înainte de plecare. La gara de nord din Viena erau prezenţi doar mitropolitul Vladimir şi secretarul Comitetului de caritate.

Sicriul cu sfintele moaşte a fost aşezat într-un vagon de poştă, adaptat anume pentru acest scop, însoţit de o gardă militară de onoare şi de comisarul A. Voinţchi. După o călătorie neîntreruptă, sâmbătă 27 iulie 1918, orele zece, a ajuns la graniţă, unde a fost întâmpinat de vicarul Ipolit Vorobchievici şi de reprezentantul guvernului ţării, A. Patac, care l-au însoţit până la Cernăuţi, unde aştepta o mare mulţime de credincioşi. În drum spre Suceava, în gara din Milişăuţi, mulţi credincioşi din satele vecine, împreună cu preoţii Ursachi din Româneşti şi Berariu din Dănila, au adus omagiul lor sfintelor moaşte. În gara Iţcani, numeroşi credincioşi din oraş şi din satele vecine, cu toţii purtând flori în mâini şi fior în suflet, aşteptau sosirea sfintelor moaşte. Erau de faţă reprezen­tan­ţii prefecturii, Nichitovici, reprezentantul oraşului Suceava, con­si­lierul guvernamental, Gribovschi, deputatul dietal dr. Eusebie Popovici, primarul comunităţii Iţcani, mulţi intelectuali”[355].

Plin de duioşie şi cu alese cuvinte, părintele Pancratie îşi exprimă bucuria şi mulţumirea de a fi readus moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. După o scurtă doxologie, se porneşte prin Iţcani în bubuitul tunurilor. În noaptea de 27 spre 28 iulie 1918, sfintele moaşte au rămas în biserica Adormirii Maicii Domnului ( acolo unde în 1783, la întoarcerea din Polonia, rămăseseră cinci zile). Pe 28 iulie 1918, după celebrarea Sfintei Liturghii în sobor, sub protecţia piosului Inocenţiu Ştefanelli, într-o atmosferă festivă înălţătoare, impresionantul convoi a pornit spre Suceava. „În frunte păşea un pluton de ostaşi...urmează şcolile...mai întâi şcoala primară de copii şi cea de băieţi, apoi elevii gimnaziului, în urmă lungul şir de copile ale liceului orăşenesc. În urma şcolilor se înşira procesiunea tuturor bisericilor din Suceava şi din comunele învecinate, cu sfinte icoane împodobite cu flori, cu prapuri şi felinare. În urma sicriului păşea soborul preoţilor condus de vicarul I. Vorobchievici. Apoi reprezentanţii autorităţilor şi un număr nesfârşit de popor”[356].

Sicriul cu sfintele moaşte a fost aşezat sub baldachinul frumos împodobit cu flori. S-a săvârşit sfinţirea apei, iar predica festivă a fost ţinută de strălucitul orator, preotul profesor O. de Tarangul. După înconjurarea bisericii, lada în care se afla sicriul a fost desfăcută înaintea reprezentanţilor prefecturii şi ai mănăstirii, iar apoi sicriul a fost aşezat în frumosul sarcofag de argint, la locul său de odihnă seculară, în timp ce corul teologilor înălţa cântări de mulţumire. Readucerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Viena la Suceava, s-a constituit într-un eveniment rarissim, ale cărui conotaţii duhovniceşti şi patriotice sunt greu de exprimat după trecerea atâţior ani. Oricum, la realizarea acestei atmosfere înălţătoare, o contribuţie deosebită a avut şi corul reuniunii muzicale „Ciprian Porumbescu”, din Suceava[357].

La Viena, la Capela românească, se mai păstrează încă icoana sfântului, adusă probabil odată cu moaştele sale, precum şi un „Acatistieriu” [358], purtând ştampila lui „Pancratie Sidorovici, sincel arhiepiscopesc în Viena”. În această carte de slujbă se cuprinde şi Acatistul Sfântului Mare Martir Ioan cel Nou de la Suceava care se citea atunci la racla sfântului[359].

Putem menţiona aici şi două din momentele istorice în care s-au încercat strămutări ale moaştelor Sfântului Ioan cel Nou din Suceava, socotind că sunt evenimente nu lipsite de importanţă.

Mitropolitul Moldovei Veniamin Costachi face în anul 1806 încercări foarte serioase pe lângă ţarul rus Alexandru, rugându-l să intervină la împăratul Austriei pentru a aproba aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou la Iaşi. El încearcă să aducă la Iaşi sfintele moaşte, motivând că o dată cu mutarea capitalei Moldovei şi a Mitropoliei de la Suceava la Iaşi, în anul 1558[360], au  fost transportate la Iaşi şi moaştele Sfântului Ioan[361].

Nu după mult timp, în martie 1813 familia boierilor Cârstea din Costâna, face intervenţii pe lângă Consistorul din Cernăuţi, pentru a se aproba mutarea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava la Mănăstirea Dragomirna. S-a invocat motivul  că „astfel de sfinte moaşte nu se păstrează în biserică parohială”[362], „ci într-o mănăstire”. Cererea  însă, nu a primit nici un răspuns[363].

Încheiem acest capitol amintind de mutarea unei părticele a moaştelor Sfântului Ioan în biserica unde întâia oară trupul său cel sfânt a şezut spre ferirea de profanatori. În ziua de
1 septembrie 1884, prin stăruinţele energice ale preotului Ioan Enachevici, protopop de Cetatea Albă, care purta numele Mucenicului Ioan cel nou, o părticică din moaştele sfântului a fost adusă din Suceava şi aşezată în biserica "Sfântul Ioan Botezătorul" (zisă grecească) din Cetatea Albă într-o raclă de chiparos
[364]. 

Părticele din moaştele Sfântului Ioan se află şi în catedrala mitropolitană din Iaşi – în noua raclă a moaştelor mai multor sfinţi – precum şi în paraclisul spitalului judeţean Sf. Ioan cel Nou din Suceava, unde se află un frumos baldachin ce adăposteşte părticele din moaştele a numeroşi sfinţi.

În final aducem şi completarea că periodic, prin rânduirile şi încredinţarea Sfântului Sinod, arhiereul locului desface şi pregăteşte mici părticele ale Sfântului Ioan pentru noile antimise ce urmează a fi dăruite bisericilor nou construite.

 



 


 

 

 

 

 

 

VI. SFÂNTUL IOAN CEL NOU DE LA SUCEAVA
ÎN VIAŢA CREDINCIOŞILOR

 

„Doamne, de n-am avea pe sfinţii Tăi

rugători şi bunătatea Ta milostivindu-se

 spre noi, cum am îndrăzni, Mîntuitorule,

a Te lăuda pe Tine, pe care Te binecuvintează

neîncetat îngerii? Ştiutorul inimilor,

iartă sufletele noastre.”

 

(Slujba Pavecerniţei Mari)

 

Existenţa sfinţilor constituie mărturia puterii sfinţeniei Domnului Iisus Hristos asupra omului şi asupra umanităţii, prin lucrarea Duhului Sfânt, a Harului dumnezeiesc. Pe de altă parte, existenţa sfinţilor demonstrează că sfinţenia dumnezeiască nu s-a întrupat pentru a rămâne obiect al adorării, ci pentru a fructifica moral omenirea, rodind sfinţi[365]. Căci sfinţii dau chip uman sfinţeniei dumnezeieşti celei neasemuite – pe care părintele Dumitru Stăniloae ne îndeamnă s-o numim mai degrabă suprasfinţenie[366] - arătându-ne că sfinţenia lui Dumnezeu nu rămâne în afară, ci ne pătrunde, „rodind sfinţi”. De aceea „în fiecare sfânt se sălăşluieşte Domnul Hristos, prin dumnezeirea şi umanitatea Sa, izvor al harurilor”[367].

 

 

 

VI.1. Cinstirea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou

 

 

În întreaga istorie a Bisericii, sfintele moaşte sunt o prezenţă permanentă, ele constituind, alături de sfintele icoane, slujbele bisericeşti şi imnografia liturgică, repere fundamentale ale credinţei noastre[368].

Valoarea sfintelor moaşte ale noului mucenic Ioan începe a se arăta imediat după moartea sa. Prezenţa îngerilor, după despărţirea capului de restul corpului de către evreul pizmaş, în preajma trupului sfânt martirizat, luminile strălucitoare, stâlpul de foc ce strălucea în toată biserica şi pogorârea frecventă deasupra sfintelor moaşte a îngerilor lui Dumnezeu, precum şi mireasma negrăită ce ieşea din alesele relicve, se vădesc a fi tot atâtea dovezi mărturisitoare ale iubirii lui Dumnezeu faţă de Sfântul Ioan, ca răspuns a iubirii nemărginite arătată de acesta în timpul îndurării muncilor cumplite.

Pe bună dreptate mormântul Sfântului Ioan era considerat „un alt Siloam”[369] în Cetatea Albă. Încă de atunci numeroşi credincioşi – mai ales negustori şi călători – veneau la biserica unde era aşezat sfântul, pentru a implora ajutorul lui în nevoile lor zilnice, aducând numeroase daruri bisericii care se-ngrijea de paza Sfântului Ioan[370].

Dorinţa nestăvilită, a „iubitorului de mucenici” Alexandru Vodă cel Bun este o mărturie limpede şi netăgăduită a scumpătăţii cu care erau căutate moaştele Sfântului Mucenic Ioan. Dacă însă Sfântul Ioan nu s-a lăsat furat de „pârâtorul” Reiz, nu acelaşi lucru se petrecu în cazul voievodului Alexandru cel Bun, în a cărui capitală a ţării, sfântul veni şi se aşeză cu pace biruitoare.

Iată ce ne spune unul dintre autorii Vieţii Sfântului Ioan, în legătură cu aducerea moaştelor la Suceava: „Iar dacă au fost aduse sfintele moaşte la Suceava, s-a aflat bolnavă Anca (Ana – Neacşa) doamna, cea de-a doua soţie a lui Vodă Alexandru. Aceasta adusese doftori încercaţi, din laturile vecine, dar nici unul nu a putut afla leacul tămăduirii pentru trupul doamnei Moldovei.

Atunci Iosif mitropolitul a săvârşit slujbă domnească, cu mare sobor de preoţi la moaştele Sfântului Ioan pentru doamna ţării. Şi unindu-se cu rugăciunile lor şi cea a lui Vodă Alexandru şi a Ancăi (Anei) doamna, le-a ascultat Dumnezeu cererea lor şi a Sfântului Ioan şi a dat vindecare bolnavei[371], pentru care toată curtea mult s-a bucurat şi multă mulţumire şi laudă a adus lui Dumnezeu Mântuitorul pentru binefacerea aceasta”[372].

Două dintre cele mai importante minuni săvârşite de Sfântul Ioan cel Nou ne sunt cunoscute prin istorisirile recent – canonizatului mitropolit Petru Movilă al Kievului (21 decembrie 1696-1 ianuarie 1647). Iată ce ne spune acesta în a sa Împăcare a Bisericii Ortodoxe[373]: „Ne-a povestit Varlaam că, în anul 1620 >>...<< în joia de după Pogorârea Sfântului Duh, când la Mitropolia Sucevei se serbează pomenirea Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou (căci în această zi se sărbătoreşte negreşit pomenirea lui), oamenii, care vin de obicei din câte ţinuturi îndepărtate, aduc multe daruri şi dau bani mulţi când sărută moaştele sfântului. Şi ecleziarhul, învăţat fiind de necuratul, a luat o parte din banii puşi pe farfuria de lângă racla sfântului şi i-a ascuns în capişon. Îndată după aceea a intrat satana şi l-a făcut să se arunce la pământ în faţa raclei sfântului, răcnind şi făcând spume la gură. Cei ce au văzut au alergat şi i-au dat îndată de ştire mitropolitului, care, venind şi văzându-l chinuit de diavol, a zis:  „ Ori a luat ceva din moaştele sfântului, ori a luat fără binecuvântare din banii aceştia, pângărindu-se”. Pe loc a poruncit să-l caute şi, căutând, au găsit în capişonul lui mulţi bani. Însă, fiindu-i milă şi văzându-l chinuit de drac, mitropolitul a prins a rosti rugăciuni pentru dezlegare de blestem şi îndată a ieşit din el duhul necurat, iar ecleziarhul, ridicându-se, a îngenuncheat la picioarele arhiereului, mărturisindu-şi păcatul său şi cerând iertare. Iar mitropolitul, certându-l îndelung, l-a înlăturat pentru un timp şi, după ce şi-a ispăşit pedeapsa, l-a iertat...”.

„Pe timpul unchiului meu Ieremia Movilă, voievod şi domn al Moldovei – Vlahiei, printre mulţi nobili leşi care-l slujeau, era şi un sotnic pe nume Viazdowski, de credinţă latină, care o dată, pe când domnitorul a venit la mitropolia Sucevei la sărbătorirea pomenirii Marelui Mucenic Ioan cel Nou, ca să vadă moaştele sfântului, leahul, privind cum mulţimea de oameni adunaţi din multe ţări sărută trupul neputrezicios şi dă multe daruri, a început să hulească, zicând către tovarăşii săi: „ [...] uitaţi-vă la aceşti apostaţi cum au uns cu mir înmiresmat trupul unui apostat mort, l-au pus la uscat, l-au îmbrăcat în podoabe de mare preţ ca pe un sfânt şi, de dragul câştigului, duc în ispită atâta lume. Însă, precum omul al cărui trup îl sărută mulţimea, se chinuieşte în iad, tot acolo se vor chinui şi cei care îl sărută”. Şi îndată ce a spus acestea faţă de toată lumea şi de domnitor, care şi el era acolo, duhul necurat a intrat în el şi, răcnind tare, ca să-i înspăimânte pe toţi, l-a trântit la pământ, chinuindu-l cumplit. Şi tovarăşii lui l-au scos din biserică, dar dracul îl chinuia şi mai tare, spre mirarea tuturor. Iar tovarăşii lui, văzând că se înteţeşte cumplitul chin la care l-a supus necuratul, s-au dus la mitropolit, care pe atunci era fratele domnitorului, Gheorghe Movilă, om credincios şi sfânt, şi, îmbrăţişându-i picioarele, l-au rugat să se roage pentru el Domnului şi Sfântului Ioan să-l izbăvească de nenorocire, căci frica şi tremurul puseseră stăpânire şi pe ei. Iar mitropolitul, aflând din ce pricină suferă batjocoritul, a zis: «Mai lăsaţi-l un pic, să-i fie de învăţătură că nu se cuvine să-i hulească pe sfinţii Domnului şi dreapta noastră credinţă». Iar ei l-au rugat şi mai stăruitor să-şi facă milă de el, temându-se ca nu cumva să moară năprasnic de atâta chin. Şi pentru că acesta nu voia, au stăruit şi pe lângă domnitor, ca să-l roage şi pe el. Şi astfel, îndemnat de rugămintea lor, după ce a ţinut sfânta slujbă, mitropolitul a început un Te-Deum pentru Sfântul Ioan şi a poruncit ca batjocoritorul îndrăcit să fie adus în faţa raclei sfântului şi trântit la pământ. Dar l-au adus cu mare greutate, neputând să-l ţină, căci cumplit era necuratul în el. Deci, doar cu greu l-au pus în genunchi. La sfârşitul Te Deum-ului, mitropolitul a rostit deasupra lui rugăciuni de dezlegare şi a ieşit dracul din el, omul făcându-se sănătos ca şi mai înainte. După care, venindu-şi în fire, culcat la pământ lângă racla sfântului, a prins a grăi cu glas tare: «Am păcătuit, o sfântule al Domnului, adevăratul rob şi preacuvios al lui Dumnezeu, căci te-am hulit pe tine şi sfânta credinţă grecească, dar acuma sunt pedepsit, mărturisesc că eşti mucenicul adevărat şi sfânt al Domnului şi mă-nchin sfintelor tale moaşte, mărturisind că adevărată este credinţa grecească, pentru care ai suferit chinuri şi moartea de la agarenii păgâni, ca un ostaş viteaz al lui Hristos. Şi toţi cei care te hulesc pe tine şi sfânta credinţă grecească să fie pedepsiţi de către Dumnezeu şi chinuiţi, aşa cum am fost eu chinuit acum prin hulirea mea nesocotită». Şi rugându-se cu lacrimi, zicea: „Iartă-mă, Doamne, şi păcatul acesta nu mi-l pune lângă celelalte, căci n-am să mai hulesc, nici n-am să mai vorbesc de rău credinţa grecească, ci voi spune tuturor că ea este credinţa cea adevărată şi dreaptă. Iar tu, Sfinte Ioane, iartă-mă, căci de acum pretutindeni şi în faţa tuturor voi spune că tu eşti sfântul şi mucenicul şi făcătorul de minuni al lui Dumnezeu”. Şi după ce a spus acestea şi multe altele, după ce s-a rugat îndelung, s-a sculat sănătos ca mai înainte şi, după ce s-a închinat mitropolitul, care i-a dat multe sfaturi despre felul cum se cade să citească şi să nu mai hulească niciodată sfinţii şi credinţa ortodoxă, a plecat slăvindu-L pe Dumnezeu. Şi toată lumea cu temă şi bucurie Îl lăuda pe Dumnezeu şi dădea cinstire sfântului mucenic pentru darea în vileag şi pedepsirea groaznică a celui ce hulea şi ocăra sfânta credinţă ortodoxă, pentru care Sfântul Ioan a pătimit, primind cununa în ceruri, întru mărirea Domnului slăvit în întreita nedespărţire a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Iar minunea o povestesc şi astăzi mulţi oameni, care au văzut-o cu ochii lor, şi este scrisă şi în cărţile Mitropoliei Sucevei. Iar eu am auzit-o şi de la părinţii mei, care au fost martori şi mi-au povestit-o. L-am cunoscut şi pe acel Viadowski şi, chiar dacă eram pe atunci destul de mic îl ţin minte”[374].

 

 

 

 

 

VI.2. „Multe alte semne şi minuni a făcut
Sfântul Ioan cel Nou ...”

 

Pădurarul Petru Hopincă, numit şi Tiţă, originar din Câmpulung Moldovenesc, aflat într-o misiune[375] în ziua de vineri 11 august 1900, a fost martorul unui fapt ciudat. Dorind a se întoarce pe muntele „Colbu”, după o noapte petrecută la pichetul din Cojoci, calea i-a fost cuprinsă de o pâclă neaşteptată ce se pusese pe apa Bistriţei, făcând imposibilă înaintarea. Datorită întunericului, pădurarul a fost silit să se oprească. Ţinându-şi calul de căpăstru, a simţit cum o nălucă cu o putere oarecare i l-a smucit din mâini. Alergând în căutarea sa, omul a căzut în inconştienţă. A fost găsit mut şi cu fălcile gurii încleştate. După intervenţii medicale stăruitoare, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, marţi, pădurarul şi soţia sa au ajuns şi la Mănăstirea "Sfântul Ioan". I s-au făcut numeroase slujbe şi rugăciuni la racla sfântului. Duminică, 27 august, după ce i s-au citit – ca şi altă dată – rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare în trei răstimpuri, i s-a făcut şi Sfântul Maslu (Sfânta Ungere). În finalul slujbei, părintele Sidorovici l-a prins de mână şi l-a îndemnat să rostească cu glas tare „binecuvântaţi cinstiţi părinţi şi mă iertaţi pe mine păcătosul”! atunci a deschis gura şi a repetat a doua şi a treia oară aceleaşi cuvinte cu gura lui, înecându-se în lacrimi de bucurie. A doua zi, luni – 28 august – pădurarul Tiţă a cântat el însuşi în strana stângă a bisericii "Sfântul Ioan Botezătorul", participând şi la pomenirea răposatei împărătese Elisabeta[376].

Ţăranul George Marcu, din cătunul Bulai al comunei Bosanci – care se află în apropierea Sucevei, a zăcut în pat un an de zile datorită inflamaţiei ficatului şi a fost tratat de medicii din Suceava. Era în luna februarie a anului 1902. Dorind  să se deplaseze la spitalul din Cernăuţi, în noaptea premergătoare plecării, a primit-o pe Maica Domnului în vis, care i-a spus să meargă la biserica unde a mai fost, adică la Sfântul Ioan, căci „acolo e leacul” său. Primind încuviinţare de la parohul localităţii, stareţul Emanuil Ciuntuleac, a îngăduit părintelui Sidorovici să viziteze casa bolnavului. După o săptămână de rugăciuni şi ungeri sfinte, ţăranul bucovinean a fost vindecat deplin[377].

George al lui Nicolai Hubca, ţăran din comuna Cuciur-Mare ce aparţine districtului Cernăuţi, s-a născut în anu 1869, pe 15 noiembrie, s-a căsătorit la vremea potrivită cu Leontina – fiica lui Anton al lui George Mintenco tot din Cuciur-Mare. A fost părăsit însă de soţia sa, iar în ziua Pogorârii Duhului Sfânt a anului 1905 s-a dus după Sfânta Liturghie, acasă la socrul său ca să-şi cheme soţia înapoi. Gândul său însă nu s-a împlinit, căci socrul, împreună cu fiul şi cu nevasta sa, l-au bătut foarte tare, lăsându-l mai mult mort decât viu. Dus la un spital din Cernăuţi, George s-a vindecat corporal, dar graiul nu-l mai putu redobândi. Întors acasă, după mai multe săptămâni de tristeţe, bolnavul a fost vizitat de cantorul Lazăr Lazurca din Cuciur-Mare, care a aflat prin semne că omul vrea să meargă la Sfântul Ioan. Astfel în 2/15 noiembrie 1905, într-o miercuri, după patru ore de mers cu trenul, bolnavul şi însoţitorul său au ajuns în Suceava. După Vecernia din  aceeaşi zi, părinţii Sidorovici, Ieşean şi  Serota  i-au făcut Sfântul Maslu bolnavului, iar când a zis părintele Sidorovici „spune după noi: Binecuvântaţi părinţi sfinţiţi şi mă iertaţi pe mine păcătosul”, atunci – minune – mutul a început a spune aceste cuvinte fără nici o greutate. A povestit apoi toate prin câte trecuse şi bucuroşi s-au întors acasă, la Ciucur-Mare[378].

O femeie căsătorită, din Vatra-Moldoviţei, mică de statură, a fost adusă de soţul ei şi încă doi oameni la Sfântul Ioan. Legată fiind şi ţinută de însoţitorii ei, atât de îndrăcită era femeia, încât puterea vrăjmaşului, n-a slăbit-o nici după un Sfânt Maslu. Imediat după slujbă, şi-a încleştat atât de tare mâna în barba ieromonahului Eusebiu Popovici, încât cu greu i-au descleştat-o, cu mult păr într-însa, cei de faţă. Rugăciunile părinţilor ieromonahi n-au contenit, astfel că după cinci zile, când femeia s-a reîntors la Sfântul Ioan, s-a arătat deplin sănătoasă şi bucuroasă[379].

Aglaia Apostoliu din comuna Târg-Burdujeni, fiica primarului din comuna Salcea – Ioan Apostoliu – în august 1898, dormind singură în pat, într-una din nopţi s-a trezit complet mută, fiind neputincioasă atât în a vorbi ceva, cât şi în a mişca mâna dreaptă în vreun fel. După trei zile a fost dusă la moaştele Sfântului Ioan, unde i s-au citit rugăciuni, s-a făcut agheazmă şi a fost stropită cu ea, iar după ce s-a întors acasă, adormind în grădina cu flori şi fiind speriată de un câine, s-a trezit ţipând la el şi cu mâna complet vindecată. Mare a fost bucuria întregii familii[380].

În luna mai a anului 1903, la racla cu sfintele moaşte de la mănăstirea "Sfântul Ioan" a fost adusă soţia lui Nichifor Nistoreac din Sârghie, Evdochia – care era mută. Îndemnată de părintele Sidorovici să rostească „binecuvântaţi părinţi sfinţiţi şi mă iertaţi pe mine păcătoasa” după Sfântul Maslu, femeia a rostit cu glasul ei şi mare bucurie i-a cuprins pe toţi. Din povestirea ei s-a aflat că visând că era fugărită de un şvab care dorea s-o ucidă, femeia s-a speriat şi s-a trezit mută. În iulie 1904, ea a amuţit din nou şi a venit pe 10 august a doua oară la Sfântul Ioan cu soţul ei şi i s-a făcut aceeaşi taină a Maslului. A fost stropită în final cu agheazmă şi a mărturisit că muţenia aceasta din urmă se datorase unei bătăi din partea soţului ei[381].

În luna iunie 1903, la părintele Sidorovici de la racla Sfântului Ioan a fost adusă de către părintele Serota o femeie foarte bolnavă. Ea se numea Aglaia lui Teodor Sabie, era din Câmpulung şi de douăzeci de ani se chinuia cu o cumplită boală la un picior. Carnea îi era mâncată până la os, iar medicii din Câmpulung au îndemnat-o spre a merge la operaţie la Cernăuţi. Refuzând de nenumărate ori, ajunsese să se târască pe brânci. S-a hotărât la un moment dat să meargă la Cernăuţi, dar în noaptea anterioară plecării, a visat că a fost la Sfântul Ioan, unde, unui preot bătrân, i-a istorisit boala ei. Preotul a luat-o de mână şi a dus-o la icoana Sfântului Ioan, spunându-i „acesta îţi va citi, care se roagă: sfinte Ioane, ajută, ajută la toţi”. A treia zi, Aglaia a şi plecat la Suceava şi întocmai cum văzuse în vis, a trăit în biserica de la Mănăstirea "Sfântul Ioan". Părintele Serota a dus-o la părintele Sidorovici care slujea la sfânt; i s-au citit rugăciuni, dându-i şi unsori, după care femeia s-a vindecat complet. Cei patru medici din Câmpulung, care o trataseră, au rămas foarte uimiţi cum de femeia s-a vindecat fără nici o intervenţie chirurgicală[382].

Din 2/15 aprilie 1906 bătrânul Vasile Cobzar, ţigan din Valea-Seacă, împreună cu fiul său Ştefan erau foarte abătuţi. Cel dintâi nu-şi mai putea recunoaşte fiul, căci acesta amuţise. De aceea la 12 mai acelaşi an, tatăl şi cu fiul mut au ajuns la părintele Sidorovici de la racla Sfântului Ioan; i s-a făcut Sfântul Maslu iar formula „binecuvântaţi părinţi sfinţiţi şi mă iertaţi pe mine păcătosul” a fost rostită limpede de însuşi cel ce fusese înainte mut. Făcându-se a nu şti că Ştefan a fost mut, părintele Sidorovici l-a întrebat pe ţiganul bătrân: „Ce zici că Ştefan a fost mut, că iată, el vorbeşte”. Vasile însă a răspuns: „Apoi eu nu ştiu, eu ştiu că Ştefan era scripcar şi fiind chemat în ziua de Paşti la Orăşeni, în Moldova, să cânte la o petrecere, oamenii de acolo s-au îmbătat şi unul dintre ei tras scripcarului două palme ca să cânte mai bine şi Ştefan a căzut jos şi a rămas mut. Dus de cei cunoscuţi acasă, la Valea-Seacă, şi ajuns apoi la mănăstire prin Sfântul Maslu ce i s-a făcut la racla Sfântului Ioan, a dobândit vindecare[383].

La Mănăstirea "Sfântul Ioan cel Nou", în luna octombrie a anului 1904, a venit boierul Dintevici, din satul Prelipca, comuna Văculeşti, Judeţul Dorohoi, împreună cu soţia şi cumnatul său, preotul Grigorescu. După multe cheltuieli la medicii din Iaşi şi Bucureşti, ultima nădejde le rămăsese la Sfântul Ioan pentru boala ce de mult timp o avea la cap boierul. Deşi bolnavul nu voia sub nici o formă a intra în biserică, părinţii Sidorovici şi Ieşean l-au dus cu forţa şi după două zile de rugăciuni, boierul s-a făcut sănătos deplin şi s-a dus acasă mulţumind lui Dumnezeu[384].

În anul 1901 un fierar din Câmpulung, Franz Holomek, a venit cu Rosa, soţia sa, în toată disperarea la Sfântul Ioan. Au povestit că femeia a fost de patru ori însărcinată şi de tot atâtea ori copiii au fost scoşi din pântecele ei bucăţi. Fiind în prejma unei noi naşteri, Rosa şi soţul ei au plătit o Sfântă Liturghie şi au stat la rugăciuni lângă racla Sfântului Ioan. În momentul naşterii ei, la Sfânta Liturghie era pomenită şi familia Holomek. După ce Rosa a născut o fetiţă sănătoasă, la Sfântul Ioan a mai fost trimis un mandat poştal cu o sumă pentru o Sfântă Liturghie de mulţumire. Considerând-o un dar al Sfântului Ioan, copila a fost botezată Johanna, vorbindu-se pretutindeni în Câmpulung despre fetiţă ca fiind „Das ist das Johanneskind von Suczawa”[385].

Ioan Zagorodnicov, născut în Odesa, petrecea de multă vreme în Bucovina. Avea un fiu Vladimir care fiind în vârstă de peste trei ani, nu putea nicicum să meargă sau să vorbească. Ajungând la moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, copilului bolnav i s-au citit rugăciuni, i s-a sfinţit apă şi i s-a făcut şi Sfântul Maslu. În aceeaşi zi ajungând la Cernăuţi, ei au observat că numai după o zi buzele copilului, care până atunci fuseseră vinete tot timpul, începuseră a se rumeni. I s-a dat de mâncare pe scăunaşul special făcut pentru dânsul, dar după ce a mâncat, s-a rezemat el singur cu mâinile de scăunaş, s-a sculat apoi şi a rostit pentru prima oară în viaţă: „Mama, ia uje ustan” adică „Mamă, eu acuma m-am sculat”. Au plâns părinţii de bucurie, iar copilul a ajuns apoi asistent la direcţia poştei din Cernăuţi. A murit însă la 26 de ani şi jumătate[386].

Deşi sfătuit de către stareţul Emanuil Ciuntuleac de la Mănăstirea "Sfântul Ioan" ca să-şi ducă băiatul bolnav la un medic, părintele Alexandru Râşca şi-a pus nădejdea în Medicul ceresc. Copilului i se sucise capul într-o parte într-o noapte, iar când tatăl său încerca să i-l îndrepte, acesta ţipa cumplit. Stând înaintea raclei Sfântului Ioan şi citindu-i-se rugăciuni, înainte de sfârşitul acestora, copilul se însănătoşi.

Venerabilul profesor universitar din Cernăuţi dr. I. G. Sbiera, în opul Familia Sbiera...(Cernăuţi, 1899, p. 100), istoriseşte că pe când era în clasa a V-a a gimnaziului din Cernăuţi, în anul 1854, cu vreo cinci zile înaintea semestrului de vară, a fost cuprins de dureroase friguri, care l-au scuturat aproape tot timpul vacanţelor până aproape de plecarea la şcoală. Căci – aşa cum notează reputatul profesor – „într-o zi frumoasă, îndată după miazăzi, când prinseră frigurile a mă scutura, mă culcai afară pe prispa casei, cu spatele le soare, doară razele lor m-ar încălzi ceva. Nu ajuta însă nimic. După un timp încetă scuturătura, îmi veni fierbinţeala regulată şi adormii. Alte dăţi, de câte ori dormeam când aveam fierbinţeală, mi se prezentau în minte, cu culorile cele mai vii, toţi eroii vechimei şi luptele lor îndrăzneţe de pe uscat şi  pe mare de pe împrejurul Mării Mediterane. Cu astă dată însă mi se prezenta un sfânt, îmbrăcat în veşminte albineţe de liturghie, castaniu la faţă, cu o coroană de aur pe cap, încălecat pe un cal alb sireap, cu un frâu de aur în gură. Veneau alergând prin văzduh, spre mine, cam de la răsărit spre miazăzi, se roti în faţa mea, se opri şi uitându-se la mine, îşi ridică mâna dreaptă şi-mi zise cu voce blândă, dar apăsată: „Scoală-te fiule, mergi într-acolo (îmi făcea un semn cu mâna dreaptă spre Suceava) şi te vei însănătoşi”. Mai făcu încă o rotitură pe calu-i sireap şi apoi plecă, tot prin văzduh, dincotro a venit, în direcţiunea în care îmi arătase să mă duc”. Ajungând a doua zi în biserica Sfântului Ioan, profesorul s-a uimit enorm găsind pe sfântul de pe raclă semănând leit cu sfântul de pe calul alb. I s-a făcut aghiazmă, a băut şi s-a spălat şi pe faţă cu ea şi s-a vindecat. A doua zi frigurile nu-l mai scuturară. S-a întors cu voie bună acasă. Iar a treia zi a fost la şcoală. Deşi l-au mai încercat ulterior frigurile, puterea lor nu mai era eficientă[387].

În anul 1901, gospodarul Vasiluţ din Poiana – Stampei a fost adus de către rude la Sfântul Ioan. Era atât de îndrăcit acest bărbat, încât nu a putut fi adus cu trenul, ci legat cu lanţuri de mâini şi de picioare şi aşezat într-o căruţă. Rău i-a chinuit pe părinţii mănăstirii – mai ales pe părintele Pancratie, pe care l-a lovit puternic cu piciorul, batjocorindu-l şi scuipându-l în faţă – în timpul rugăciunilor Sfântului Maslu, dar a treia zi – el care nu dormise de foarte multă vreme – adormi într-un somn adânc. Când s-a deşteptat era complet sănătos; atunci a fost dezlegat şi singur s-a închinat la moaştele Sfântului Ioan, la icoane, a bătut metanii şi s-a întors sănătos acasă[388].

După jumătatea secolului al XX-lea, cunoaştem alte câteva minuni ale Sfântului Ioan. Amintim aici câteva din faptele minunate istorisite de foarte popularul arhimandrit Ioanichie Bălan în lucrarea sa Patericul românesc.

În anul 1964, a fost adus la Sfântul Ioan pentru rugăciune, un om bolnav psihic. După ce i s-a făcut de trei ori Sfântul Maslu, bolnavul s-a făcut sănătos. El s-a întors vindecat la mănăstire după trei zile şi a adus mulţumire lui Dumnezeu[389].

În toamna anului 1969, la Mănăstirea "Sfântul Ioan" a venit un om ce rămăsese mut prin lucrarea diavolului. Rudele l-au adus la sfintele moaşte pentru rugăciune. După îndelungi rugăciuni săvârşite atât de părinţii slujitori – căci aceştia au săvârşit Sfântul Maslu şi molitfele Sfântului Vasile – cât şi de bolnavul însuşi – care a fost îndemnat să citească Acatistul Sfântului Ioan lângă sfintele moaşte, în dimineaţa după somnul petrecut în sfânta mănăstire, mutul s-a sculat sănătos în întregime. Cu bucurie, slăvind şi mulţumind Mântuitorului Hristos şi Sfântului Ioan, s-a întors acasă cel vindecat[390].

În anul 1960, o fată din comuna Putna – Suceava şi-a pierdut vederea din cauza unei boli. Una din creştinele evlavioase ale comunei a venit cu acea copilă la Sfântul Ioan şi s-au rugat amândouă. Preoţii au făcut Sfântul Maslu şi au miruit-o cu untdelemn sfinţit. La sfârşitul slujbei, dorind a ieşi din biserică şi fiind condusă de bătrâna consăteancă, plină de uimire şi de lacrimi în ochi, fetiţa a exclamat: „Mătuşă, văd, nu mă mai ţine de mână! Sfinte Mare Mucenice Ioane, vindecă-mi ochii şi durerea inimii mele”.

Dând laudă lui Dumnezeu pentru această minune, s-au întors acasă amândouă pline de sănătate şi cu bucurie aleasă[391].

În anul 1969, creştina Maria din satul Ciumuleşti – Suceava, bolnavă fiind de ochi, nevăzând aproape nimic, a auzit de minunile Sfântului Ioan. Dorind a ajunge şi ea la mănăstirea sfântului, a fost adusă la Suceava, unde s-a închinat la sfintele moaşte, s-a spovedit, s-a împărtăşit cu cinstitul Trup şi scumpul Sânge al Mântuitorului Hristos şi i s-a făcut de trei ori Sfântul Maslu. Credinţa sa cea multă, precum şi rugăciunile fierbinţi ale preoţilor slujitori au făcut pe Sfântul Ioan să mijlocească de la Bunul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu iertarea sa şi vindecarea completă a ochilor. Mulţumind Sfântului Mucenic, femeia s-a întors fericită la casa ei[392].

În acelaşi an o fetiţă de zece ani numită Ana, din satul Corni – Botoşani, în urma unei spaime puternice, a rămas mută total. Fiind adusă la Mănăstirea "Sfântul Ioan" din Suceava, i s-au făcut rugăciuni şi Sfântul Maslu de trei ori şi s-a vindecat pe loc, încât toţi se mirau de darul tămăduirii ce izvorăşte necontenit din aceste sfinte moaşte[393].

Tehnicianul unui laborator universitar a fost într-o zi iradiat şi atât de puternic a fost impactul, încât a paralizat, nemaiputând nici măcar să se hrănească singur. A venit însă cu mare credinţă şi nădejde în Dumnezeu, căzând cu suspine şi lacrimi necontenite la racla plăcutului lui Dumnezeu – Ioan. A cerut Sfântului mijlocire la Dumnezeu pentru a-l ierta de păcatele ce i-au pricinuit acea cumplită suferinţă, implorând ajutorul spre vindecarea mâinilor pentru a se putea ruga, a putea să se hrănească singur şi a nu mai fi povară altora.

Pe când se ruga din inimă şi cu lacrimi fierbinţi, a mărturisit bolnavul că deodată a simţit o căldură străină în mâinile sale şi o furnicare a nervilor de la vârful degetelor până la umeri. Apoi a început şi să mişte singur degetele, palmele şi braţele până sus. Conştient că în clipa aceea Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava i-a vindecat mâinile paralizate, a căzut din nou la rugăciune mulţumind Domnului şi plăcutului Său cu lacrimi de bucurie.

S-a ridicat apoi şi a plecat foarte bucuros la casa sa, mărturisind tuturor cum a făcut Domnul milă cu el[394].              

In anul 1969(12.09) al doilea copil al creştinei Maria din Suceava s-a născut foarte greu,prin eliberare forţată la şapte luni.Acest fapt i-a adus fetiţei răni deschise pe corp şi dereglarea sistemului nervos (inclusiv dereglarea nervului optic). Dusă de către mama sa la racla Sfîntului Ioan, fetiţei i-a încetat durerea. Rugăciunile părintelui Isaia de la racla Sfîntului au stins plînsul copilului. După un somn letargic de patru luni,în ajunul Bunei-Vestiri, minunea s-a produs: copilul s-a trezit,a strigat şi a putut din nou să vadă, refăcîndu-i-se   în acelaşi timp întreg sistemul nervos. Rămînea problema mersului, căci din cauza naşterii forţate, fetiţei îi sărise o vertebră din şira spinării. Doctorul Olinici a recunoscut faptul că medicina vremii respective este neputincioasă, însă Dumnezeu putea interveni oricînd. Cu trei săptămîni înaintea împlinirii vârstei de doi ani, Sfîntul Ioan interveni minunat în viaţa fetiţei: ea reuşi să meargă ajutată de mîini, apoi de genunchi şi – în cele din urmă – pe propriile sale picioare.

Era în luna decembrie a anului 1982 iar fiica Mariei din Suceava nu  putea să nască deşi sarcina atinsese a zecea lună.Cu rugăciunile fierbinţi ale viitoarei bunici la racla Sfîntului Ioan s-a reuşit naşterea unei fetiţe, care, prin ungerea repetată cu mir de la racla Sfîntului s-a vindecat şi de rănile dificilei naşteri prin care trecuse.Tot mirul de la racla Sfîntului Ioan a vindecat-o pe fetiţă şi în anul 1987,cînd a suferit un cumplit accident la cap, în troleibuz. Bunica Maria alergă atunci plină de nădejde la Mănăstirea Sfîntul Ioan iar mijlocirea Sfîntului, dublată de compresele cu mir sfinţit de la raclă au adus vindecarea totală a copilei.

În anul 1984 femeia Daria a fost srăpunsă involuntar în picior de un cui ruginit. Infecţia puternică s-a agravat în urma operaţiei. Sora Dariei, Maria a alergat la racla Sfîntului Ioan iar minunea nu a întîrziat: în cîteva săptămîni puroiul din partea inferioară a degetelor piciorului a dispărut şi femeia a putut să paşească  din nou şi să se deplaseze. De atunci a mărturisit permanent minunea pe care Sfîntul Ioan a făcut-o cu ea. 

În anul 1985, imobilizată datorită unor dureri deosebite ale picioarelor, creştina Maria citeşte mai multe zile Acatistele unor sfinţi tămăduitori, printre care şi pe cel al Sfîntului Ioan. Spriji­nită în două beţe, femeia ajunge la baldachinul Sfîntului, unde, atingîndu-se de partea inferioară a raclei (locul unde se află picioarele Sfîntului Ioan) este vindecată pe loc.Drumul spre casă l-a făcut apoi pe piciorele ei, fără beţe, purtînd în suflet o adîncă recunoştinţă faţă de tămăduitorul ei sfînt.

Otrăvirea fetei creştinei Maria i-a produs în anul 1994 o adîncă rană în suflet. I-au fost făcute spălături dar in trei ani fetiţei i-au crescut şase ganglioni de natură malignă. S-au descoperit apoi găuri în călcîiul ei drept, un chist şi o punguţă de puroi în cavitatea oaselor piciorului. În timpul operaţiei, fetei i-a fost scoasă glanda tiroidă. Scăparea femeii nu era decît la Dumnezeu prin Sfîntul Ioan cel Nou. Cu rugăciuni fierbinţi, după doi ani de la operaţie fata a descoperit că are o nouă glandă, mai mică şi mai omogenă. Mulţumirea pentru minunea Sfîntului Ioan şi lacrimile de bucurie au inundat atunci viaţa acestei familii.

Luna iulie din anul 2001 aduce un alt impresionant fapt minunat al Sfîntului Ioan: tinerei D. din Suceava, care timp de aproape un deceniu a stat în casă datorită unor grave deficienţe locomotorii, i se arată Sfîntul Ioan şi îi spune că vindecarea îi poate veni, dacă se va îndrepta spre racla Sfîntului Ioan. Ascultînd,fata a trăit cel mai emoţionant moment al traiului ei: imediat ce a păşit în biserica mare de la Mănăstirea Sfîntul Ioan a început să meargă singură, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu-Cel minunat întru sfinţii Săi.

 

 

 

 

VI.3. Cultul  Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou

 

După cum rezultă şi din cele expuse anterior, cinstea aleasă de care s-a bucurat Sfântul Mare Mucenic Ioan s-a arătat încă de la trecerea sufletului său înaintea şi-ntru bucuria petrecerii cu Milostivul Dumnezeu. Devenise de atunci, ca şi martir – αόρατo φίλοѕ  (adică „prietenul nevăzut”) şi γνήσιος φίλοѕ (adică „prietenul intim”) al celor ce-i cereau sprijinul în rugăciuni.

Acesta a fost şi motivul[395] pentru care domnitorul Alexandru cel Bun l-a adus la Suceava. Cea dintâi mărturie cu privire le ziua de cinstire a Sfântului Ioan o aflăm la chiar primul cronicar al Moldovei, Grigore Ureche: „Ş-au adus moştile Sfântului măcenic Ioan Novii, ce veri cerca la cărţile bisericii viaţa lui, carele miercuri şi gioi în săptămâna rusaliilor îl slăveşte toată ţara noastră, în Suceava unde-i zac moştile la mitropolie”[396].  Aceste „cărţi ale bisericii” de care pomeneşte cronicarul este celebra Carte de învăţătură din anul 1643 a Mitropolitului Varlaam.

Sfântul mitropolit moldovean Petru Movilă al Kievului, ne istoriseşte o minune auzită de la Varlaam mitropolitul Moldovei, întâmplată la mijlocul secolului al XVII-lea, în care dă un amănunt foarte important cu privire la sărbătoarea Sfântului Ioan: „În anul 1620, în Miercurea de după Pogorârea Duhului Sfânt, când se serbează amintirea Sfântului Ioan cel Nou, în mitropolie la Suceava, după obicei, oamenii ce vin din locuri multe şi depărtate, aduc multe daruri şi când sărută moaştele sfântului, dau mulţi bani...”[397].

Mărturiile acestea susţin o dată schimbătoare de prăznuire a Sfântului Ioan, căci zilele de miercuri şi joi după Rusalii erau zile ce ţineau de data de serbare a Paştelui.

Curând însă, Sfântul Ioan urma să aibă o dată fixă de prăznuire.

În luna mai a anului 1622, mii de cazaci zaporojeni au intrat în Moldova plini de mânie şi diavolească ură; au jefuit şi au incendiat tot ce prindeau în cale, aducând multă pagubă moldovenilor. De frică, locuitorii aşezărilor moldoveneşti se ascundeau, unii prin păduri, iar alţii alergând în Cetatea Sucevei. Văzând cu groază că ostaşii cazaci se apropie şi de capitală, căutând s-o jefuiască, moldovenii au îngenunchiat cu adâncă ardoare rugătoare în Sfânta Mitropolie unde se aflau moaştele Sfântului Ioan. Toţi cereau ajutorul sfântului.

În noaptea de 1 spre 2 iunie, Mitropolitul Anastasie Crimca a privegheat în rugăciune tot timpul şi împreună cu poporul s-a rugat cu credinţă şi nădejde neclintită lui Dumnezeu ca să nu lase cetatea lor nimicită. Mulţi dintre credincioşi, la îndemnul mitropolitului, s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Dorind însă a salva sfintele moaşte ale Mucenicului Ioan de flăcările năvălitorilor, s-au hotărât a le adăposti în Cetatea de Scaun a Sucevei. Mare le-a fost surprinderea când au văzut, dorind să ridice racla de la locul ei, că aceasta este neasemuit de grea. Zadarnic s-au chinuit preoţii s-o urnească din loc. Înţelegând astfel că Sfântul Ioan nu dorea să se mute de la locul său – să lase oraşul fără ocrotirea sa – au îngenunchiat şi s-au rugat cu fierbinţeală sufletească către bineplăcutul lui Dumnezeu Ioan ca să mijlocească înaintea Tronului Stăpânului pentru ca Cetatea şi Oraşul Suceava să nu cadă în mâinile năvălitorilor. În acest timp, chiar pe când preoţii slujeau, o ploaie abundentă a învolburat apele Sucevei, care a devenit o neaşteptată oprelişte în calea tătarilor, care s-au văzut zădărniciţi în planurile lor. Înfricoşându-se, păgânii au fugit ruşinaţi peste Nistru. Astfel, spre lauda lui Dumnezeu şi spre neînchipuita bucurie a creştinilor, la 2 iunie 1622[398], Sfântul Ioan i-a salvat pe moldoveni şi capitala lor de batjocura nelegiuiţilor tătari[399].

Îndată după acest eveniment, mitropolitul cu episcopul şi clerul ortodox au stabilit ziua de 2 iunie a fiecărui an să fie ziua de serbare a Sfântului Ioan cel Nou pentru întreaga Moldovă.
S-a hotărât ca în această zi – 2 iunie – în mitropolie să se facă slujbă, înconjurându-se biserica cu moaştele Sfântului Ioan şi mulţumind lui Dumnezeu pentru „mântuirea de nenorocire” cu rugăciunile Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou
[400].

Prin urmare, lucrările remarcabile ale ierarhilor români din secolul al XVII-lea – Cazania lui Varlaam din 1643 şi Vieţile Sfinţilor a mitropolitului Dosoftei (1682-1686) dau mărturie despre cinstirea Sfântului Ioan cel Nou. Mineele de la Mănăstirea Neamţ din anii 1813 şi 1846, Mineiul de la Sibiu din anul 1854, dar şi Vieţile Sfinţilor din 1807-1815, lucrare editată la Mănăstirea Neamţ, aduc mărturii noi care consfinţesc cinstirea şi cultul Sfântului Ioan.

Ziua de 2 iunie a fost respectată ca zi de sărbătoare pentru întreaga Moldovă până în anul 1686, când sfintele moaşte au fost aduse în Polonia şi probabil până la anexarea Bucovinei de către Austria, în 1775. După această dată şi mai ales după aducerea sfintelor moaşte de la Zolkiev înapoi la Suceava, importanţa acestei zile de sărbătoare descreşte, fiind respectată doar de credincioşii din Bucovina[401].

Se pare că cea mai veche zi de cinstire a Slăvitului Mucenic Ioan a fost cea de la Sânziene – 24 iunie –când în întreaga Ortodoxie se prăznuieşte Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Este însă incert începutul serbării acestei zile închinată Mucenicului Ioan, căci de la 1589[402] - când e amintită la mutarea sfintelor moaşte din biserica Mirăuţilor la noua catedrală ctitorită de urmaşii voievodului Sfânt Ştefan cel Mare – ea nu va mai fi amintită până la sfârşitul al XIX-lea[403].

Faptul că scena aducerii moaştelor Sfântului Ioan cel Nou din biserica Mitropoliei de la Suceava, pictată pe pilastrul de sud-est al naosului peste fresca originară odată cu scena de deasupra ei, „Sfântul Ioan Botezătorul în pustie”, asociată cu portretul lui Ştefan cel Mare care e numit în inscripţia slavonă de deasupra capului său Ştefan voievod cel Bătrân, în perfect acord cu documentele de cancelarie care-l numesc astfel pe domn din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, precum şi cu alte două fresce şi cu cea a „Ofrandei baldachinului” din nişa alăturată, au făcut pe istoricii de artă mai noi să mărturisească închegarea cultului Sfântului Ioan cel Nou ca  ocrotitor al Moldovei la sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul celui următor[404].

Părintele Simeon Florea Marian afirmă că „este însă foarte probabil că ziua aceasta i s-a consacrat ca o zi de sărbătoare şi de „peregrinagiu” de către toţi rutenii greco-catolici din Polonia, respectiv Galiţia, după ce i s-au dus şi i s-au aşezat moaştele în Zolkiev, şi apoi fiindcă i s-au luat moaştele de acolo şi s-au pornit spre Suceava în 18/30 iunie, adică nemijlocit înainte de sărbătoarea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, de aceea au început şi românii a o serba sub numele poporal de Sânzâiene”[405].

Cel care va consfinţi definitiv această serbare pe 24 iunie a Cinstitului Mucenic Ioan va fi Î.P.S. Silvestru Morariu Andrievici – arhiepiscop al Cernăuţiului şi mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei - care îi va da o măreţie şi o solemnitate aleasă. El a oficiat în fiecare an Sfânta Liturghie solemnă în prezenţa unui număr de credincioşi din ce în ce mai mare, din Bucovina, Ardeal, Maramureş şi Moldova, precum şi în prezenţa unui mare număr de credincioşi greco-catolici din Galiţia şi chiar din apropierea Steiului şi Zolkievului, unde a stat Sfântul Ioan în Polonia.

Hotărârea de generalizare a cultului Sfântului Ioan cel Nou pe întreg spaţiul românesc, făcută de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 1950, a rânduit ca zi de prăznuire a cinstitului mucenic din inima Bucovinei data de 2 iunie, dar hramul oraşului Suceava – legat de sărbătoarea sfântului patron al oraşului – este tot la 24 iunie.


 

 

 

 

 

 

 

VI. 4. Slujbele închinate Sfîntului Ioan cel Nou

 

“Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul cel din Liban se va înmulţi”

(Prochimen – glas IV – Utrenia Sfîntului Ioan cel Nou).

 

Bogăţia cultului adus ca prinos de recunoştinţă sfîntă Martirului din inima Sucevei este esenţial exprimată şi prin slujbele închinate Sfîntului Mare Mucenic Ioan cel Nou.

Vom expune aici cîteva din impresionantele stihiri adresate Sfîntului Ioan, aflate în Mineiul lunii iunie, în Ceaslov şi în Liturghier.

Aşa cum se cîntă la „Slava” Vecerniei mici din slujba de pe 2 iunie-cuprinsă în Minei-suntem chemaţi „să alcătuim ceată prin care să impletim cununi de laude şi preacinstitul cap al lui Ioan să-l încununăm.Prima stihiră a Stihoavnei aceleiaşi Vecernii mici anunţă cît de mult se întinde măreţia pomenirii Sfîntului Ioan:”de la părţile Răsăritului spre Apus,ca soarele ai răsărit ,cu razele pătimirii,inimile tuturor şi cugetele către minunile tale slăvite trăgîndu-le”

Împătritele stihiri de la „Doamne strigat-am(cuprinse în Vecernia mare)” debutează retoric:”Cu ce cîntări de laude vom lăuda pe Ioan?”

Cu ce cununi de laude vom încununa pe Ioan?

Cu ce glasuri întocmite vom preamări pe Ioan?

Cu ce cîntări şi virtuţi vom cuprinde pe Ioan cel minunat?

Continuarea este presărată de exprimări deosebite, care conturează artistic chipul Sfîntului:

Stîlpul cel cu totul de aur

Înnoitorul mucenicilor

Vulturul cel cu înaltă zburare şi cu înţelepte cuvinte, ale cărui aripi sunt între umeri aurite.

Trîmbiţa dreptei credinţe care a răsunat Cuvîntul lui Dumnezeu.

Sabia cea ascuţită a poruncilor prooroceşti.

Întăritorul credinţei cel răbdător întru năpaste şi de chinuri neînfricoşat, celor necuraţi groaznic pedepsitor şi credincioşilor fierbinte ajutător.

“Slava” de pe glasul al VIII-lea din Vecernia mare motivează cinstirea celui” mai tare decît diamantul’:” Că a slăbit mîinile celor ce-l chinuiau, şi judecătorul a ostenit căutînd alte chinuri.Iar el mai presus de toată petrecera , stînd ca un leu în mijlocul luptei, şi pe tiranul îngrozind cu mărturisirea lui Hristos, cu bună îndrăznire a strigat: O tirane, iată trupul meu spre tortură. Tu dar adaugă răni destule, că mie cununi neputrezitoare îmi va dărui Hristos,pe care Îl mărturisesc împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt.”

Foarte potrivite cu prăznuirea unui mucenic sunt şi Paremiile de la Isaia 53, 9-14, Înţelepciunea lui Solomon 3,1-9;5,15-6,3, ”căci cei drepţi vor fi vii în veacul veacului şi răsplata lor este la Domnul şi Cel Atotputernic are grijă de ei” (Înţelepciunea lui Solomon 5,15).

Stihirile Litiei dezvăluie alte metafore ce relevă măreţia chipului Sfîntului Ioan:

steaua cea neapusă şi mult luminoasă

rădăcina dreptei credinţe

ramura mucenicilor cea cu multă roadă şi aleasă,care mult a iubit pe Hristos şi de Dînsul mai mult s-a făcut iubit

Nu putem omite invocarea Sfîntului Ioan între marii mucenici din ectenia Litiei: „cu rugăciunile sfinţilor, măriţilor şi marilor mucenici: Gheorghe, purtătorul de biruinţă, Dimitrie, izvorătorul de mir, Teodor Tiron, Teodor Stratilat şi Ioan cel Nou”.

Stihoavna reliefează noianul nesfîrşit al dragostei Sfîntului Ioan faţă de Hristos: ”Pentru Hristos  ai socotit temniţa cămară luminoasă, lanţurile podoabă şi tîrîrea car împărătesc”.

Sărbătoarea Sfîntului Ioan din luna lui Cireşar este veritabilă „masă duhovnicească, unde toţi din destul se ospătează, împlinindu-se cererea fiecăruia” din rugăciunile adresate sfîntului prăznuit (Slava glas VI, Stihoavnă).

Sedelnele utreniei compară frumuseţea Sfîntului cu aurul şi cu topazul, mormîntul său devenind „alt Siloam” celor care vin cu credinţă, ”izvorînd vindecări celor neputincioşi cu trupul şi cu sufletul pătimaşi”.

Stihira pe glasul VI care precede Canoanele este plină de vigoare teologică: ”Astazi Biserica prăznuieşte, împodobindu-se cu nevoinţele răbdătorului de chinuri ca şi cu un veşmînt de mult preţ şi lăudîndu-se strigă: Unii ca aceştia sunt naşterea mea, unii ca aceştia sunt fiii mei, pe care mai înainte i-am născut prin botez şi i-am hrănit cu frica Domnului şi acum îi văd mucenici aleşi cu adevărat încununaţi, ca să se roage pentru lume Domnului”.

Nu putem trece peste Condacul şi Icosul slujbei Sfîntului Ioan:

„Plutind pe luciul mării cu neguţătoria,de la răsărit către miazănoapte te-ai nevoit şi chemîndu-te Dumnezeu pe tine ,precum Matei vama şi tu neguţătoria lăsînd, Aceluia ai urmat prin sîngele muceniciei,cu cele vremelnice răscumpărînd cele netrecătoare,ai luat cunună de biruinţă”.

„Preaînţeleptul Ziditor şi Stăpînul, Domnul viei celei înţelegătoare,precum a grăit prin sfînta Sa gură, pildă pentru vie, că celor ce au lucrat în ceasul al unsprezecelea, întocmai le-a plătit ca şi celor din ceasul întîi. Acum pilda spre lucru adevărat s-a descoperit, arătînd-o luminată pătimirea lui Ioan, acum după o mie de ani, l-a preaslăvit cu neputrejunea, asemenea cu mucenicii cei dintîi şi cu darul vindecărilor, căci cu cele vremelnice răscumpărînd cele netrecătoare a luat cunună de biruinţă”. 

Luminînda este o rugăciune adresată Martirului Ioan: ”Stînd înaintea luminii celei neapuse, fericite, împreună cu cetele mucenicilor, pe cei ce laudă pomenirea ta, mîntuieşte-i de ispite cu rugăciunea ta”.

Incheiem acest subcapitol cu evocarea troparului Sfîntului Ioan: ”Viaţa ta pe pămînt bine cîrmuind, pătimitorule, cu milostenii şi cu neîncetate rugăciuni şi lacrimi şi iarăşi către pătimire bărbăteşte pornindu-te necredinţa persienească ai mustrat. Drept aceea Bisericii te-ai făcut întărire şi creştinilor laudă, Ioane pururea pomenite”.

 

 

 

 

 

 

 

VI.5. Procesiunile de Sânziene la racla Sfântului Ioan

 

Legate de formele cultice de cinstire a Sfântului Mare Mucenic Ioan sunt şi procesiunile organizate la care participă credincioşi ai mai multor localităţi, avându-i ca iniţiatori pe clericii din preajma lor.

Poporul din Bucovina a legat ziua de 24 iunie de numele Sfântului Ioan din mijlocul lui, iar această sărbătoare a numit-o simplu: Sfântul Ioan. Trebuie cunoscut însă că, lărgindu-se cultul închinat Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou, cei din depărtările Sucevei şi ale Bucovinei, spre a deosebi ziua praznicului Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava de Sfântul Ioan de Iarnă, prăznuit după Bobotează, au numit ziua de 24 iunie ziua Sfântului Ioan de Vară. Este vorba de ziua închinată Sfântului Ioan al Sucevei, deşi această serbare nu înlătură şi nu diminuează valoarea şi bucuria Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului – „cel mai mare bărbat născut din femeie”[406].

Începutul procesiunilor organizate s-a făcut în anul 1889, când preotul Nichitovici, paroh în comuna Davideşti de peste Prut, a întreprins cu enoriaşii săi, alături de mulţi alţi credincioşi din satele vecine, cel dintâi „peregrinagiu sistematic”. E vorba de pelerinajul cu procesiune, care conţine un program dinainte stabilit, bine închegat, cu imnuri şi cântări creştine. Se ştia în fiecare localitate când şi cum va trece grupul pelerinilor spre a se aduna cât mai mulţi[407]. Aşteptaţi de preotul paroh şi de credincioşii săi, pelerinii aflaţi deja în direcţia propusă, erau întâmpinaţi şi primiţi într-un loc bine stabilit, fiind trataţi cu toată dragostea, ca nişte fraţi. Fiecare sat mai adăuga noi credincioşi, astfel că la Suceava au ajuns în jur de trei mii de persoane, fiind salutaţi la biserica Adormirii Maicii Domnului de către preoţii Casian Tuşinschi şi Mihail Sârbu. Ajuns la poarta bisericii mitropolitane, arhimandritul Emanuil Ciuntuleac împreună cu soborul mănăstirii şi cu doisprezece clerici mireni, înconjuraţi de mii de credincioşi, au întâmpinat cu căldură cuvenită creştinească „grandiosul peregrinagiu”. Momentul înălţător a fost punctat de „cuvintele de suflet” rostite. A doua zi, după oficierea Sfintei Liturghii solemne, peregrinilor le-au fost dăruite iconiţe cu chipul Sfântului Mare Mucenic Ioan, pictat de renumitul pictor Bucevschi. Un fapt deosebit a fost participarea a numeroşi intelectuali din diferitele localităţi ale iniţiatorilor acestui pelerinaj[408].

Realizându-se şi în anul următor un al doilea pelerinaj, de către acelaşi preot, s-a închegat o tradiţie frumoasă a mai multor preoţi care împreună cu enoriaşii parohiilor lor au început a lua calea Sucevei în preajma zilei de Sânziene. Doar între anii 1914-1918 aceste procesiuni solemne au fost întrerupte, datorită mutării sfintelor moaşte în capela ortodoxă română din Viena, unde au stat adăpostite de pericolul cruntului prim război mondial.

Aşa cum consemnează şi publicaţiile de la sfârşitul secolului al XIX-lea, mii de persoane se adunau în jurul raclei cu moaştele Sfântului Ioan încă din ajunul praznicului de pe 24 iunie. Astfel, în anul 1882, când „mitropolitul Silvestru – cum scrie reportajul zilei – încă din ajunul serbării Sfântului Ioan cel Nou ţinu să slujească în persoană”, au fost prezenţi peste 10.000 de persoane. Iar în 23 iunie 1883 numărul credincioşilor a fost socotit ca la 8.000[409].

Procesiuni solemne s-au făcut cu moaştele Sfântului Ioan mai ales în perioadele rânduite de Dumnezeu a fi secetoase. Încercaţi cu amare lipsuri, având privilegiul de a avea în mijlocul lor moaştele acestui mare mucenic, locuitorii Sucevei, alături de slujitorii sfinţiţi, au ieşit de multe ori pe o colină din marginea oraşului cu racla Sfântului Ioan spre a-i cere mijlocirile înaintea Bunului Dumnezeu, care să deschidă cerurile şi să binecuvânteze aceste pământuri minunate cu ploaie. Într-una din verile trecute chiar, pe o secetă cumplită, Î.P.S. Pimen Suceveanul, înconjurat de către preoţii din oraşul Suceava şi din împrejurimi, precum şi de nenumăraţi credincioşi, săvârşind o litanie pentru oprirea secetei pe colina dinspre comuna Ipoteşti (în marginea Sucevei) – prezenţa raclei Sfântului Ioan a făcut ca Milostivul Dumnezeu să oprească suferinţa cauzată credincioşilor de secetă, şi chiar în timpul slujbei toţi cei prezenţi am simţit pe faţă picăturile de ploaie revărsate din belşugul bunătăţii divine. Asemenea procesiuni s-au făcut adeseori după revoluţia din anul 1989, având în vedere că în perioada conducerii regimului comunist procesiunile cu moaştele Sfântului Ioan făcute la bisericile din oraş, au fost sistate. După mărturia părinţilor de la Mănăstirea Sfântului Ioan, procesiuni obişnuite pe la bisericile urbei se făceau de trei ori pe an: la 23 aprilie, la 2 iunie şi la 24 iunie. Perioada comunistă a determinat ca manifestările cinstirii marelui mucenic Ioan să se restrângă la incinta mănăstirii, unde credincioşii veniţi din toate colţurile ţării făceau curtea neîncăpătoare.

Sânzienele anului 1982 au constituit pentru credincioşii prezenţi la hram clipe de aleasă înălţare spirituală, dar şi însemnate momente istorice. Iată ce mărturisea un martor ocular: „Niciodată, poate, la Sânzâienele Sucevei, nu a slujit un astfel de sobor şi pentru prima dată cel ce urma să poarte titlul „Suceveanul”, era hirotonit chiar la Suceava. Dar dumnezeiesc şi bucurie creştinească. Ochii credincioşilor, chiar când rafalele de ploaie cădeau, erau aţintiţi permanent către podiumul special amenajat pentru a vedea şi, în acelaşi timp, a pătrunde Taina Tainelor, Sfânta Liturghie, oficiată acum de un impunător sobor (în fruntea soborului erau P.F. Părinte Patriarh Diodor al Ierusalimului şi al întregii Palestine şi P. F. Patriarh Iustin al Bisericii Ortodoxe Române). Impresionat profund de marea evlavie a credincioşilor români pentru Sfântul Ioan cel Nou,de credincioşii care au rămas nemişcaţi sub rafalele unei ploi torenţiale tot timpul Sfintei Liturghii, Patriarhul Diodor avea să exclame „Îmi pare rău că nu m-am născut român ortodox!”

 

 

 

 

 

 

 

VI.6. Hramul de la Suceava – azi

 

Înainte de a prezenta hramul propriu-zis de la Suceava din zilele de Sânziene azi, aducem aminte că ziua de cinstire a Sfântului Ioan, 2 iunie, este serbată într-un cadru relativ restrâns – în care se oficiază Sfânta Liturghie arhierească, după care se oficiază slujba sfinţirii apei la izvorul Sfântului Ioan de la poalele colinei pe care este ridicat complexul mănăstiresc Sfântul Ioan cel Nou. Însoţiţi de prapuri alese, sfeşnice, odoare liturgice şi un vas mare cu apă, arhiereii şi toţi clericii care au slujit la Sfânta Liturghie din biserica mare a mănăstirii, împreună cu drept-măritorii creştini adunaţi la praznic, coboară câteva sute de metri spre izvorul Sfântului Ioan[410]. După sfinţirea apei fiecare creştin este miruit şi ia din apa proaspăt sfinţită.

Zilele oraşului Suceava sunt sărbătorite de toţi locuitorii urbei pe 24 iunie. În ultimii ani serbările, care durează mai multe zile, au în centrul lor ziua de cinstire a Patronului oraşului – Sfântul Ioan cel Nou.

Din toate colţurile ţării – uneori şi din alte ţări – dar în special din Maramureşul istoric, cu câteva zile înainte de ziua praznicului, se pot vedea pelerini sosind necontenit, zi şi noapte. La orice oră, trenuri, autocare, căruţe etc., sosesc pline cu credincioşi. Iarba din curtea mănăstirii, deşi cosită din timp, începe din nou să prindă pai vânjos, dar n-apucă prea mult, căci paşii pelerinilor acoperă fiecare firicel. Acesta este semnul dragostei de sfinţi care cheamă pentru a dărui putere din a lor  putere şi tărie neclintită. Părinţii mănăstirii nu mai prididesc cu treaba; numeroşi localnici, apropiaţi ai mănăstirii, se transformă încă o dată în mâini întinse de ajutor pregătirii hramului. Se curăţă biserica, se înveşmântează Sfântul Mare Mucenic Ioan cu o haină aleasă, de obicei nouă, iar cei rânduiţi cu slujbele pregătesc cele necesare strănilor şi Sfântului Altar. În curtea bisericii, cu o săptămână înainte, este montată o scenă care va fi locul unde se vor oficia sfintele slujbe de hram pentru ca toţi cei poposiţi la ziua Sfântului Ioan să fie martorii evenimentului.

În dimineaţa ajunului hramului, pe 23 iunie, la orele şase, racla cu moaştele Sfântului Ioan este scoasă în mijlocul curţii mănăstirii, unde un loc special amenajat va fi adăpostul  relicvelor sfinte timp de două zile. Credincioşii veniţi din alte localităţi se aşează la rândul flancat de către militarii aflaţi in exerciţiul funcţiunii de a menţine ordinea şi fiecare la momentul potrivit ajunge şi se-nchină la sfintele moaşte, sărutând capul şi coroana Sfântului.

Numeroşi pelerini vin la rudele din oraş, unde sărbătoresc bucuria reîntâlnirii în comuniune frăţească, dar cei mai mulţi sunt nevoiţi să doarmă în interiorul bisericii, pe cerdacurile chiliilor sau în curtea sfintei mănăstiri. Alţi localnici, care au spaţiu de cazare devin avramici şi găzduiesc din dragoste creştinească pe cei mai bătrâni sau neputincioşi dintre pelerini. Mulţi dintre cei care vin la Suceava de Sânziene aşteptă cu dor şi emoţie duhovnicească să ajungă a petrece o noapte întreagă lângă moaştele marelui martir. E unică bucuria lor; dacă le vorbeşti sunt cei mai fericiţi oameni şi-ţi răspund încântaţi că de mici fuseseră aduşi de părinţii lor la ziua Sfântului Ioan. Mulţumirea şi împăcarea sufletească pe care o au în această zi, rânduiala ce se aşterne în casele şi familiile lor, sporul şi dinamismul ce-l dobândesc lucrările lor după un hram petrecut la Suceava îi leagă cu mii de fire nevăzute de sfântul din Cetatea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, şi-i face ca de fiecare dată în preajma Sânzienelor să-şi rânduiască toate pentru a lua parte la bucuria hramului cetăţii Sucevei.

Unii oameni vin pentru a se spovedi şi a se cumineca în ziua Sfântului Ioan, alţii vin spre a onora invitaţia celor dragi lor; alţii vin datorită necazurilor sau neputinţelor ce-i împresoară şi-şi aştern rugăminţile fierbinţi la racla Sfântului Ioan; unii vin pentru a mulţumi sfântului pentru binefacerile şi bună-sporirea caselor lor, alţii vin pentru a cere să li se facă slujbe: Acatistul sfântului, Moliftele Sfântului Vasile, Sfântul Maslu sau Aghiazmă. Slujba privegherii (Vecernia, Litia şi Utrenia) începe la orele 18.00 şi este susţinută de clericii locului şi invitaţii lor precum şi de elevii seminarişti care dau răspunsurile la strană; în final se ţine o cuvântare şi se binecuvântează credincioşii.

Toţi cei care vin din afara Sucevei nu pleacă până nu au sărutat măcar o dată sfântul trup al mucenicului, iar dacă se simt în stare stau de două, trei sau chiar de şapte ori la rând spre a se închina. Lângă raclă, pelerinii sunt întâmpinaţi şi de un preot care le oferă busuioc sau sânzâiene şi bucăţele de veşminte atinse de racla sfântului şi binecuvântate.

În dimineaţa hramului, toţi credincioşii pornesc spre mănăstirea sfântului. Majoritatea vin cu un bucheţel de sânziene albe sau galbene .

Nu putem să nu amintim aici faptul că însăşi lumea minunată a plantelor a fost rânduită să aducă cinste Sfântului Ioan. Nu întâmplător în Bucovina se crede că cel mai smerit timp pentru culesul plantelor este la „Sâmzănii”, când, o dată cu strângerea lor, se aduc la biserică pentru a fi sfinţite[411].  Se consideră că dacă sunt culese până la această zi, ele ar putea să nu-şi mai facă efectul binefăcător[412]. Cel mai interesant este că există două plante care poartă chiar numele Sfântului Ioan: capul Sfântului Ioan sau osul viu, numit şi trifoiul alb (Trifolium repens, L.) – care se strânge pentru întărirea trupului slăbit de boli, precum şi iarba lui Sfântul Ioan (Epilobium augustofolium, L.)[413]care se culege la Sânziene pentru a fi uscată şi întrebuinţată mai târziu, împotriva frigurilor.

Sute şi sute de oameni se adună în curtea şi împrejurul Mănăstirii "Sfântul Ioan" în ziua hramului. Unii îmbrăcaţi în costume naţional, alţii înveşmântându-se cu cele mai alese straie de sărbătoare, mici şi mari, tineri şi vârstnici, înstăriţi şi nevoiaşi, se împărtăşesc de cântările alese şi slujba binecuvân­tată arhiereşte a dumnezeieştii Liturghii.

Finalul zilei de sărbătoare este dat de procesiunea cu racla sfântului prin centrul oraşului, cu scurte popasuri la principalele biserici ale Sucevei. Readuse în curtea mănăstirii, spre seară moaştele Sfântului Ioan sunt reaşezate la locul lor din biserică. Masa praznicală este pe măsura importanţei zilei de hram. De câţiva ani, unul dintre vrednicii  părinţi ai mănăstirii, cuviosul protosinghel Grichentie Natu, plecat la studii în Grecia, aduce şi pregăteşte personal, timp de zece ore – în noaptea din ajunul hramului - o colivă deosebită. De un metru diametru, cuprinzând 40 kg de arpacaş şi felurite bomboane colorate, mici sau mari – colivele pregătite de părintele Grichentie sunt suficiente pentru a fi gustate atât de clerici – la masa de hram – cât şi de credincioşii participanţi la agapa frăţească găzduită de curtea mănăstirii Sfântul Ioan.

Străjuind la altarul mănăstirii, de unde dangătul clopotelor din vechiul turn al lui Petru Şchiopul actualizează acelaşi mesaj de veghe şi de înălţare ca pe timpul Măriei Sale Ştefan Voievod, Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou ne poartă şi azi sufletul către epoca măreaţă a începutului dăinuirii noastre, învăţându-ne să derulăm ca într-o oglindă vie toată istoria zbuciumată, dar glorioasă a acestui colţ minunat de ţară[414].

 

 

 

 

 

 

 

VI.7. Alese prinoase aduse Sfântului Ioan

 

Deosebită cinste a avut Sfântul Ioan în Ţara Moldovei. Însuşi domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) s-a arătat adevărat „iubitor de mucenici”, căci cu mare cheltuială a adus sfintele moaşte ale marelui mucenic Ioan cel Nou în capitala de la Suceava.

Cuprinsul Ortodoxiei româneşti n-a încetat a-i mulţumi şi a-l cinsti pe alesul lui Hristos, Ioan. Primul panegiric al vieţii şi pătimirilor sale a fost scris la un secol de la martiriul său de către învăţatul călugăr moldovean „Grigorie monahul”, intitulat fiind Mucenicia sfântului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou – constituindu-se într-un ales prinos literar românesc.

Amintim de asemeni de textul şi de muzica cântării Sfântului Ioan cel Nou din Irmologhionul lui Eustatie de la Putna compus de acelaşi „Grigorie monahul” – cu ocazia aducerii moaştelor Sfântului Ioan cel Nou. Idiomelarul de la Mănăstirea Neamţ din anul 1856 (pp. 159-1689) preia acest text muzical şi-l reproduce fidel. Atât acest Idiomelar, cât şi Proloagele şi Mineele tipărite în aceeaşi perioadă cuprind în paginile lor, ca semn al preţuirii deosebite de care se bucura Sfântul Ioan, icoana sa – în care chipul este încadrat de reprezentarea Cetăţii Albe şi de cea a Sucevei. Luminos, paşnic, înspirând bucurie, sfântul poartă în mâna dreaptă Sfânta Cruce, iar în mâna stângă o floare de crin.

Sfântul Voievod Ştefan cel Mare primeşte ungerea ca domn al Moldovei în biserica Mirăuţilor, unde Sfântul Ioan veghea calea rugătorilor săi. Nu putem trece cu vederea pe ctitorii noii catedrale a Sucevei, Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă Vodă, care sunt pomeniţi continuu în biserica în care – prin grija domnitorului Petru Şchiopul – au fost aduse în 1589 moaştele Sfântului Ioan din biserica Mirăuţilor. Remarcăm paraclisul făcut de Ştefan cel Mare şi Sfânt la mănăstirea Bistriţa din Moldova în 1498 şi biserica lui Luca Arbure construită pentru curţile sale de la Şipote, din anul 1507. Despre Petru Rareş, cronicarul Grigore Ureche spune că „şi alte lucruri bune multe să află făcute de dânsul, cumu-i.... la Mitropolia de la Suceava”[415], care a fost pictată în prima domnie a acestuia. Despre Petru Şchiopul mai putem spune că în acelaşi an cu aducerea moaştelor în noua biserică închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, el a acoperit biserica şi a făcut clopotniţa şi tot în cinstea Sfântului Ioan cel Nou, în timpul său Mitropolitul Teofan, în 1579, va face un pridvor adăugat bisericii Mirăuţilor – unde se mai aflau încă sfintele moaşte[416]. Se pare că şi soţii Alexandru şi Elena Lăpuşneanu au înzestrat Mănăstirea "Sfântul Ioan", mai ales că în anul 1655 doamna Elena construise în apropierea mănăstirii o sfântă biserică.

Până în 1860 la mitropolia din Suceava a bătut şi clopotul donat în anul 1563 de către domnitorul Ştefan Tomşa I (1564-1568) bisericii "Înălţarea" (azi dispărută) aflată  în apropierea bisericii Sfântul Gheorghe, de unde acesta a fost adus la biserica cu moaştele Sfântului Ioan la sfârşitul secolului al XVIII-lea[417].

Familia Movileştilor (Ieremia Voievod, Simion Voievod, Elisabeta doamna şi Constantin Voievod) este donatoarea unui baldachin pentru sfintele moaşte ale Sfântului Ioan cel Nou[418].

Prima biserică (cunoscută din documente) închinată Sfântului Ioan cel Nou a fost zidită în Iaşii anului 1626 de către mama domnitorului Miron Barnovschi[419].

În timpul domniei lui, mitropolitul Anastasie Crimca a înălţat o eclesiarniţă[420] la nord-est de biserica mare a Mitropoliei Sucevei. Timpul construirii ei este 1626-1627 . Acelaşi domnitor a făcut în anul 1627 o cunună de argint, mâini şi picioare de argint pentru împodobirea reprezentării iconografice a Sfântului Ioan de pe partea interioară a capacului raclei acestuia, după cum se poate citi şi astăzi pe inscripţia slavonă de pe nimbul argintat al chipului Sfântului Ioan[421].

Între donatorii către biserica Sfântului Ioan, îl amintim şi pe duhovnicul Mihail, care a făcut – după readucerea sfintelor moaşte din exilul de la Zolkiev – un alt baldachin, din lemn, cu 5 icoane, din care una se distingea prin mărime şi reprezenta aducerea moaştelor din ţara Polonă[422].

Ajungând „mai de tot pustiită, privind acoperământul şi stricându-se podoaba ei”, biserica Sfântului Ioan a fost total înnoită de către Mitropolitul Iacov Putneanul (1750-1760) care „s-au apucat cu a sa cheltuială şi au acoperit-o, tocmind şi tencuind turnul ce s-au fost stricat deasupra. Şi alte lucruri ce au fost înlăuntru stricate le-au înnoit”[423], readucând locaşul sfânt în stare normală de funcţionare.

În anul 1786 un negustor din Botoşani – Hagi Iancu – a dăruit un nou sicriu, din chiparos, pentru moaştele Sfântului Ioan[424].

După zece ani, în 1796, vechea catapeteasmă a bisericii Sfântului Ioan cel Nou a fost înlocuită cu una nouă, comandată prin cheltuiala unui singur moldovean şi a soţiei sale[425].

O cronică din anul 1805 ne aminteşte de câţiva domnitori cu dragoste faţă de biserica unde sunt adăpostite moaştele Sfântului Ioan. Sunt menţionaţi Alexandru Moruzi şi Scarlat Calimah Vodă (1828-1834) care se ocupă asiduu de biserică[426].

Nu-l putem trece cu vederea pe vrednicul mitropolit Veniamin Costachi, care în anul 1805 a dăruit o sută de galbeni „drept răscumpărare argintului de la racla sfântului” şi în 1829 a acoperit biserica mitropoliei[427].

Familia polcovnicului Ioan Ghenovici a dăruit în 1823 o icoană brodată cu chipul Sfântului Ioan[428]. În anul 1867 un nou sicriu de chiparos a fost donat Mitropoliei din Suceava, între alţii, de către: Neculai Georgiu, Panaite Ghiorghidani, Mateiu Placa, Dimitrie Cristea şi Costache Samson, toţi moldoveni[429]. Între daniile făcute de marele vornic Iordache Ciolac din Botoşani, menţionăm reînnoirea baldachinului, făcută în anul 1870, înlocuindu-se icoanele şi aurindu-se stâlpii[430].

Stareţi, ierarhi, oameni politici şi simpli credincioşi au ajutat şi sprijină în continuare activitatea bisericească, spiritual-filantropică şi misionară care se desfăşoară la Mănăstirea "Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava".

 

 

 

 

 

 

 

VI.8. Iconografia Sfântului Ioan cel Nou

 

Mărturie a bogatului cult al Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava este şi reprezentarea iconografică din bisericile moldoveneşti. Nemulţumit doar cu o simplă contemplaţie spirituală şi căutând o legătură care să concretizeze sentimentul religios, „neputând a avea întotdeauna în faţa ochilor originalul” (Sfântul Ioan Damaschin), omul e înclinat prin însăşi firea sa să-şi reprezinte în chip perceptibil (intuitiv) sau sub forme văzute pe cele nevăzute sau pe cele care nu pot fi pătrunse prin simţuri.

Cea dintâi prezentare detaliată a vieţii Sfântului Ioan cel Nou o găsim la Bistriţa „iubitorului de mucenici” Alexandru Vodă cel Bun. Paraclisul turnului - clopotniţa[431] de la mănăstirea Bistriţa aduce la sfârşitul secolului al XV-lea prima dovadă murală a cinstirii Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava. De turnul clopotniţă ştefanian se află lipită o clădire ce aparţine-prin tradiţie-zelului constructiv al lui Petru Rareş. Prin transformările aduse în epoca lui Petru Rareş, vechiul paraclis al turnului a devenit o micuţă capelă domnească, unica păstrată până acum în Moldova. Sub tencuiala ei au fost descoperite în 1924 urmele picturii ce împodobea pereţii şi bolta. Printre cele mai însemnate reprezentări iconograficeale capelei se disting cele de pe peretele de Nord, evocând martiriul Sfântului Ioan cel Nou, scenele aducerii moaştelor sale de la Cetatea Albă la Suceava sau altele inspirate din Evanghelii şi figuri de ierarhi.Chipurile pline de energie, precis şi fin conturate de cele mai multe ori, cum ar fi cele ale prelaţilor din scena aducerii moaştelor, supleţea şi spontaneitatea gesturilor personajelor, canonul figurilor şi fundalurile bogate ale arhitecturii conferă o veritabila aură de monumentalitate  picturii paraclisului de la Mănăstirea Bistriţa. Scenele narative legate de reprezentarea "aducerii moaştelor" apar aici multiplicate.Cromatica sobră în care apare ocrul, brunul şi verdele mat se imbină pe un fond albastru-cenuşiu plin  de adâncime, lucru care impinge datarea acestei picturi în secolul al XVI-lea.Astfel se susţine ideea lucrării frescelor odată cu amenajarea capelei-în secolul al XVI-lea, fapt susţinut şi de elementele stilistice.[432]Cea mai interesantă dintre compoziţii este cea care reprezintă scena aducerii moaştelor la Suceava – o autentică ceremonie de curte, cu toţi aleşii domniei, în frunte cu domnitorul Alexandru cel Bun şi cu soţia sa Ana[433].

„Subiectul moldovenesc”[434], cum au numit-o specialiştii artei iconografice, redarea vieţii şi pătimirii Sfântului Ioan cel Nou din fresca de la Voroneţ se constituie în cea mai veche mărturie iconografică păstrată până în zilele noastre. Păstrând fondul albastru unic al Voroneţului, douăsprezece scene imagistice, începând de la contrafort, trecând pe perete, de o parte şi de alta a înaltei fresce gotice de pe latura sudică a bisericii, încântă şi dau impuls grăitor evlaviei analiştilor şi simplilor credincioşi închinători ai Sfântului Ioan.

Preotul arheolog Constantin Mătasă a descoperit în anul 1926, sub tencuiala peretelui de nord al paraclisului, o serie de fresce care astăzi prezintă un interes documentar deosebit pentru acest subiect specific moldovenesc[435].

„Păcătuind” prin abuzul de detalii şi aglomerările de personaje cele douăsprezece scene de la Voroneţ sunt prin excelenţă narative. S-a început studierea lor în 1924. Unele scene cuprind chiar două sau trei momente în care Sfântul Ioan este cercetat de guvernatorul tătar, pârât de duşmanul său şi chinuit de oştenii guvernatorului, pus în temniţă, readus la judecată şi iarăşi lovit[436]. Scena a şaptea îl înfăţişează pe Sfântul Ioan gol, legat de coada unui cal alb, târât cu capul în jos pe străzi şi epuizat total. Doi oşteni îl lovesc cu ciomege iar un al treilea îi retează capul cu paloşul. Scenele următoare îi redau pe îngerii care vin la trupul sfântului şi pe un oştean care, voind a-i săgeta pe trimişii cereşti, se pomeneşte cu mâna înţepenită pe arc. Aflând de la oştean de cele întâmplate, guvernatorul cetăţii se înspăimântă. Locuitorii creştini cer guvernatorului îngăduinţa de a îngropa trupul sfântului. Acesta e îmbrăcat precum boxerii moldoveni (scena9). Următoarea scenă are alte asemenea elemente locale; unele personaje care asistă la înmormântare sunt îmbrăcate în dulame moldave – asemenea celor din scena anterioară – iar silueta bisericii de pe fundal este de tip moldovenesc. A unsprezecea scenă reprezintă încercarea frâncilor de a fura trupul Sfântului Ioan. Cea din urmă scenă arată aducerea sfintelor moaşte la Suceava.

Expresia laconică şi sobră a picturii veacului al XV-lea se observă aici că si-a pierdut din rigoare. Formele se se complică.Accente de eleganţă invită la contemplarea estetică, artificii decorative încântă ochiul iar frumuseţea câştigă adesea în dauna intensităţii. Se remarcă stabilirea unui nou echilibru între figurativ şi decorativ, specific atât picturii, cât şi broderiei liturgice din veacul al XVI-lea.

Amplificarea naraţiunii iconografice prin mai multe acţiuni si personaje, prin numeroase detalii pitoresti si prin intreaga bogăţie compoziţională este însuşirea marcantă a zugravilor din vremea lui Petru Rareş. Strălucirea fără pereche, uimitoarea unitate a expresiei compoziţionale şi armonia de culoare se adună aici într-o orchestraţie unică, captivantă prin frumuseţe în orice anotimp.

Deteriorată la Voroneţ, scena aducerii moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă la Suceava se păstrează mult mai bine în exonartexul Mănăstirii Suceviţa, unde zidurile cetăţii Suceava, precum şi chipurile domnitorului şi a soţiei sale sunt păstrate foarte clare. Nu întâmplător Paul Henry numea Mănăstirea Suceviţa:”Testamentul artei moldoveneşti”.

Reprezentarea cea mai izbutită a scenei aducerii moaştelor Sfântului Ioan cel Nou o întâlnim la catedrala episcopală din Roman. La fel ca la Suceviţa, peisajul redat realist îl întâlnim în pridvor[437] (şi nu în pronaos).

Enumerăm aici cele şaptesprezece scene:

Pe peretele vestic:

Înălţarea la cer a sufletului Sfântului Ioan;

Jelirea Sfântului Ioan şi iudeul cu arcul;

Iudeul cu arcul lipit de mâini în faţa ighemonului;

Călăul când s-a spovedit cu totul creştinilor care au luat trupul mucenicului Ioan şi l-au îngropat;

Creştinii au luat trupul Sfântului Mucenic Ioan şi, cu cinste, l-au pus în mormânt;

Duşmanii pradă şi vor să fure trupul;

Sfântul Ioan se arată preotului bisericii;

Pe bolta pridvorului:

Sfântul Ioan adus în faţa ighemonului;

Sfântul Ioan în faţa  ighemonului;

Pe peretele sudic:

Sfântul Ioan în faţa guvernatorului;

Sfântul Ioan bătut cu ciomege ghimpate;

Ruga Sfântului Ioan;

A doua zi, Sfântul Ioan în faţa ighemonului;

Tăierea capului Sfântului Ioan cel Nou;

Pe peretele nordic:

Preotul zăreşte groapa răscolită şi corpul ucenicului care se află acum neatins;

Ridicarea moaştelor Sfântului Mucenic Ioan (şi aducerea lor în sfântul altar);

Aducerea moaştelor Sfântului Mucenic Ioan cel Nou în oraşul Suceava în timpul dreptcredinciosului Ioan Alexandru Voievod.

Se remarcă în scena tăierii capului Sfântului Ioan cel Nou prezenţa unor personaje care se agită, vrând parcă să participe la acţiune, iar altele care privesc pasiv, amintind de sinistrul obicei antic şi medieval de a asista la supliciile desfăşurate în (şi cu) public[438]. Şi aici se remarcă mulţimea curtenilor îmbrăcaţi în costumele specifice epocii, aceştia formând împreună cu membrii familiei domnitoare şi clericii prezenţi la eveniment un alai expresiv şi animat, care se deplasează în două grupuri compacte.

În ctitoria voievodală a lui Bogdan al III-lea cel Orb şi a lui Ştefăniţă, în biserica mitropolitană unde s-au aşezat pe vremea lui Petru Şchiopul moaştele marelui mucenic Ioan cel nou, se remarcă de către specialiştii artei monumentale bisericeşti că cea mai importantă scenă este aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava. Deşi mai puţin cunoscută în complexitatea ei, pictura de la biserica mare a mănăstirii cunoscută în zilele noastre mai ales cu numele „Sfântul Ioan cel Nou”, dezvăluie legat de patronul Moldovei scene de o remarcabilă valoare. Intensa lucrare de curăţare a picturii de aici a scos la iveală câteva imagini impresionante cu Sfântul Ioan cel Nou.

Încă de la intarea în biserică, deasupra uşii pridvorului se remarcă un martir tânăr, cu privirea aţintită spre veşnicia plină de dor a bucuriei petrecerii cu Hristos-Cel nepreţuit, tânăr ce nu poate fi altul decât Sfântul Ioan cel Nou. Imaginea în sine confirmă acest fapt:părul răvăşit, obrajii ascetizaţi de chinurile martiriului şi blândeţea chipului ne duc cu gândul şi cu inima la lumina credinţei neclintite a cărei exponent s-a arătat  a fi Sfântul Ioan. Pe pilastrul de sud-est al naosului, odată cu scena aducerii moaştelor Sfântului Ioan a fost pictată şi scena de deasupra ei, Sfântul Ioan Botezătorul în pustie, tot peste fresca originală[439]. În dreapta celui din urmă pilastru a fost pictat portretul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi ofranda baldachinului (în nişa alăturată) de către Movileşti. Pentru racla Sfântului Ioan toate aceste scene sunt mărturia cultului Sfântului Ioan, dezvoltat încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Se remarcă pe acelaşi pilastru sud-vestic, deasupra Sfântului Ioan Botezătorul în pustie, reprezentarea Sfântul Ioan cel Nou în pandant cu Sfântul Gheorghe, patronul bisericii mitropolitane, de pe pilastrul nordic similar[440].

În mărime considerabilă, asemeni majorităţii sfinţilor din Sfântul Altar, în biserica proaspăt curăţată de funingine, apare încadrat în diaconiconul sudic un tânăr negustor serios care ne conduce cu simţirea şi cu gândirea către acelaşi patron al Moldovei. Aflată imediat pe dreapta la intrarea în Sfântul Altar, icoana Sfântului Ioan apare impozantă, cu Sfântul concentrat spre Răsăritul cel de sus-Mântuitorul Hristos Întrupat, Care pe apropiata Sfântă Masă se aduce necontenit Jertfă neprihănită pentru mântuirea întregii lumi.

Dar ceea ce impresionează cel mai mult la catedrala domnească a Sucevei este extrem de generosul spaţiu din fresca exterioară acordat vieţii Sfântului Ioan cel Nou. Imediat după uşa de serviciu care duce în naos, pe peretele sudic, în cincisprezece scene rânduite pe trei coloane, viaţa Sfântului Ioan apare redată în culori vii, dominate de albastru, artistica rareşiană - căci pictura datează din anul1534 - impunându-şi cu impozanţă valoarea. Aflate în zilele noastre într-un  stadiu de avansată degradare, cele cincisprezece imagini care prezintă viaţa Sfântului Ioan cel Nou apar ca o mărturie limpede a evoluţiei cultului Patronului Sfânt al Moldovei.Se mai pot vedea în zilele noastre cu ochiul liber doar câteva scene în care se remarcă stâlpul de foc de la rămăşiţele pământeşti ale martirului, calul sirep care l-a purtat prin locurile aspre ale Cetăţii Albe, momentul încercării de a se fura moaştele Sfântului Ioan din biserica unde fuseseră aşezate precum şi visul avut de către preotul acestei biserici pentru a salva odorul de mult preţ al relicvelor Sfântului Ioan.

Peretele nordic şi sudic al pridvorului Mănăstirii Suceviţa, cuprinde printre alte scene paisprezece reprezentări murale ce ilustrează viaţa Sfântului Ioan cel Nou. Iată-le enumerate aici:

Sfântul Ioan în faţa „iparhului” de la Cetatea Albă;

Sfântul Ioan refuză să-şi abjure credinţa;

Sfântul Ioan cu mâinile legate la spate este din nou în faţa „iparhului”;

Sfântul Ioan este biciuit în faţa guvernatorului;

Sfântul Ioan în închisoare;

A treia aducere a Sfântului Ioan în faţa „iparhului”;

Sfântul Ioan este din nou biciuit;

Martiriul Sfântului Ioan;

Cea dintâi minune: trupul sfântului (decapitat) vegheat de îngeri, soldatul care vrea să săgeteze îngerii rămâne paralizat;

Înmormântarea Sfântului Ioan;

Arhanghelul Mihail împiedică profanarea mormântului Sfântului Ioan, arătându-se în vis unui preot;

Preotul opreşte pe profanatori;

Coloana de foc coboară pe mormântul sfântului;

Aducerea moaştelor Sfântului Ioan la Suceava[441].

Se impune în mod deosebit reprezentarea aceasta din exonartexul Suceviţei[442]. Pe fondul negru se profilează cetatea înaltă şi albă, cu ziduri şi metereze, din care Voievodul Alexandru cel Bun iese cu toată curtea sa întru întâmpinarea moaştelor. Costumele bogat colorate ale preoţilor şi curtenilor şi racla galbenă purtată pe braţele întinse ale unui personaj cu înfăţişare feminină, cu haina albă căzând în grele falduri rigide dau chipurilor expresivitate şi atmosferei solemnitate[443].

Pe peretele vestic al eclesiarniţei zidite de mitropolitul Anastasie Crimca între anii 1626 şi1627, în cadrul transfor­mărilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea se include şi pictura realizată de către Vladimir Mironescu în anul 1895, pictură care cuprinde patru scene din viaţa Sfântului Ioan cel Nou (judecata, martiriul, venirea îngerilor la locul martiriului şi aducerea moaştelor la Suceava)[444]. Aceste scene, de o realizare tehnică remarcabilă au fost restaurate cu mai bine de un deceniu în urmă, de pictorii Tatiana Pogorat şi profesorul Puiu Boldura.

 Deşi nu o avem integrală,pictura quatrocentenară a monu­men­talei ctitorii arhiereşti de la Mănăstirea Dragomirna se păstrează într-o stare satisfăcătoare până in zilele noastre.Marele subiect al picturii murale interioare de aici este Viaţa Mântuitorului Hristos; se remarcă însă în dreapta primei ferestre a naosului, pe latura nordică, despărţită de scena Patimilor Măntuitorului printr-un chenar cu motive artistice, reprezentarea „Sfântului Ioan Novi”, care se pare că este Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.Argumentul susţinerii celor menţionate mai sus se află în numirea de „Sfântul Ioan Novi” pe care Proloagele de la mijlocul secolului al XIX-lea o făceau Sfântului Ioan cel Nou.

Întreaga pictură de la Dragomirna păstrează tonusul cavaleresc ce se afirmase spre mijlocul secolului al XVI-lea. Astfel se explică de ce Sfântul Ioan cel Nou apare în haine militare, cu sabia încinsă la spate iar cu măna stângă ţinând platoşa.Chipul Sfântului este acelaşicu cel al reprezentărilor de la Mănăstirile Voroneţ, Suceviţa şi Roman. Părul este răvăşit asemenea mărturisitorilor dedicaţi nu grijii de cele ale trupului,ci îngrijirii sufletului.Iar ceea ce comfirmă cel mai bine apartenenţa Sfântului Ioan la ceata mucenicilor este crucea triplă pe care acesta o poartă în mâna dreaptă.

Vrednicul de pomenire Mitropolit Anastasie Crimca de la cumpăna secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, la al cărui mormânt din pronaosul bisericii mari de la Dragomirna, călugăriţele se închină şi se roagă ca la un sfânt, simţind puterea sa binefăcătoare, a fost astfel recunoscător şi iubitor al Sfântului Patron al Moldovei, cinstindu-l atât la Dragomirna, cât şi la Suceava, prin paraclisul ridicat în curtea bisericii episcopale unde se aflau şi se află şi astazi moaştele Martirului Ioan cel Nou de la Suceava.



 

 

 

 

 

 

 

REZUMAT

 

 

Lucrarea „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava în viaţa credincioşilor” este rodul prinosului de cinstire adus ocrotitorului Moldovei pentru oblăduirea şi mijlocirea către Hristos în cele aproape şase veacuri de când sfintele sale moaşte sălăşluiesc în inima Bucovinei, la Suceava.

Împărţită în şase capitole principale, fiecare incluzând câteva subcapitole, Viaţa Sfântului Ioan cel Nou este prezentată într-o generoasă desfăşurare de informaţii istorice, teologice, literare, liturgice şi morale.

În capitolul întâi am făcut o incursiune în istoria Trapezuntului, cetatea natală a Sfântului Ioan cel Nou, precum şi în cea a Cetăţii Albe sau Akkerman – locul martiriului său.

Cel de-al doilea capitol al lucrării cuprinde aspectele biografice desfăşurate, din sânul familiei până la înfăţişările repetate dinaintea Cadiului Cetăţii Albă. Au urmat groaznicele torturi, purtarea Mărturisitorului Ioan în grabă pe caldarâmbul Cetăţii Albe după ce fusese legat de coada unui cal sirep şi în final, tăierea capului.

Controversata problemă a datei aducerii moaştelor la Suceava este expusă în capitolul al III-lea. Interpolarea eronată a episcopului Pahomie al Romanului (1707-1714) pe coperta manuscrisului Sbornicului aparţinând lui Gavriil Uric – din anul 1439 – a făcut ca timp de două secole şi jumătate întreaga istoriografie să considere că aducerea moaştelor Sfântului Ioan la Suceava s-a făcut în anul 1402. La aceasta a contribuit şi greşeala lui Misail Călugărul de a transfera anul zidirii celor două ctitorii ale lui Alexandru cel Bun în dreptul ideii aducerii moaştelor. Dacă ţinem cont însă că cel mai vechi manuscris al Cronicii lui Grigore Ureche este pierdut, iar copia lui Axinte Uricariul (1670-1733) la cronica de bază a lui Ureche indică limpede văleatul 6923 (1415), la fel ca Letopiseţul lui Nicolae Costin (1660-1712) – care se pare că a luat cunoştinţă de acest an din actele Mitropoliei Moldovei care au fost duse împreună cu mitropolitul Dosoftei în anul 1686 în Polonia susţinem în lucrarea prezentă ca dată corectă a aducerii moaştelor Sfântului Ioan la Suceava ca fiind anul 1415.

În subcapitolele celui de al III-lea capitol sunt prezentate istoria aşezării moaştelor în prima catedrală mitropolitană a Moldovei – Biserica Mirăuţilor- şi strămutarea ulterioară a acestora în noua catedrală mitropolitană a lui Bogdan al III-lea (1507-1517) şi a lui Ştefăniţă Vodă (1517-1527).

Circulaţia biografiilor Sfântului Ioan cel Nou în spaţiul românesc şi în cel internaţional este expusă în capitolul al IV-lea. Autorul „Muceniciei Sfântului şi slăvitului Ioan cel Nou a fost chinuit la Cetatea Albă” este arătat în această lucrare ca fiind „Grigorie Monahul, prezviterul de la Marea Biserică a Moldovlahiei” – care nu se poate identifica însă cu Grigorie Ţamblac – mitropolit în anul 1415 la Kiev.

În capitolul al V-lea sunt descrise peregrinările sfintelor moaşte în Polonia (între anii 1686 şi 1783) şi la Viena (între anii 1914 şi 1918).

Capitolul al VI-lea, care dă titlul lucrării: „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava în viaţa credincioşilor” este cel mai bogat în conţinut: sunt descrise minunile şi cinstirea arătată Sfântului Ioan de către drept-măritorii creştini de ieri şi de azi.

Am considerat de asemenea important să punctăm prin imagini unele descrieri din lucrare, în special subcapitolul legat de iconografia Sfântului Ioan cel Nou.

Fie ca Sfântul Ioan cel Nou să mijlocească înaintea Mântuitorului pentru noi toţi!


 

 

 

 

 

 

Saint John the New of Suceava in the Lives of Believers

 

Summary

 

This work is a gift of veneration to the protector of Moldova for his protection and intercession before Christ for about six centuries while his holy relics have been present in Suceava, the heart of Bukowina.

The Life of Saint John is divided into six chapters, each of them into a few subchapters. It is a well-documented display of historical, theological, literary, liturgical, and moral information.

Chapter One is a study of the history of Trebizund, St. John’s native place, and of White Fort (Akkerman), the place of his martyrdom.

Chapter Two presents some biographical aspects: the saint’s his family life, his meetings with the Turkish governor of White Fort, his  tortures (the Confessor was tied to a horse and swept along the streets of his native city), his beheading.

The controversial problem of the date of bringing the holy relics to Suceava is examined in Chapter III. For two centuries and a half the erroneous interpolation made by Pakhomie of Roman (1707-1714) on the cover of Gavriil Uric’s 1439 manuscript of the Collection (Sbornik) has led historiography to consider as the exact date of bringing the saint’s relics the year 1402. Another mistake contributed to this: Misail the Monk  associated the year Alexandru cel Bun (the Good) erected the two churches with the idea of bringing in the holy relics.

This work supports the idea that the correct date of bringing the holy relics of St.John the New of Suceava is 1415; in so doing it one takes into account the following facts: firstly, that the oldest ms. of Grigore Ureche’s Chronicle is lost and Axinte Uricariul (1670-1733)’s copy of Ureche’s main chronicle clearly shows the year 6923 (1415); secondly, that the date given by Uricariul is similar to the date indicated in Nicolae Costin’s Chronicle (1660-1712) (the latter seems to have learnt of this year from the documents taken by the Moldovan  Metropolitan Dosoftei to Poland in 1686).

The subchapters of Chapter III give a history of the laying down of the holy relics in the first metropolitan cathedral in Moldova – the Church of Mirauti - and their later relocation into what is today “Saint John the New” metropolitan cathedral built by the princes Bogdan III (1507-1517) and Stefanita Voda (1517-1527).

The circulation of the lives of St.John the New in Romanian territories and elsewhere is presented in Chapter IV. This paper identifies the author of “The Martyrdom of the most praiseworthy St.John the New tortured at the White Fort” as Grigorie the Monk, the presbyter of the Great Church of Moldovalachia, a person different from Grigorie Tamblac, the Metropolitan of Kiev in 1415.

Chapter V tells the story of the holy relics taken to Poland (1686-1783) and Vienna (1914-1918).

The fifth chapter, Saint John the New of Suceava in the lives of believers, is the most substantial one; it describes the miracles and the veneration shown to Saint John the New of Suceava by Christian believers along time.

Another important moment in writing this book has been its illustration, mostly in the chapter devoted to the iconography of Saint John the New of Suceava.

May Saint John the New intercede for us all before Christ!

 

lector Marina Vraciu

Universitatea „Al. I. Cuza”

Catedra de Slavistică „Petru Caraman”

 


 

 

 

 

 

 

 

O  Άγιoς  Γιάννης o Nέoς από την Σoυσεάυα στη ζωή των πιστών

(σύνοψη)

 

 

H εργασία “ O Άγιος Γιάννης από την Σoυσεάυα στη ζωή των πιστών “ είναι το φρούτo του φόρου τιμής φερμένο στον προστάτη της Moλδόβας για την υποστήριξη kαι την μεσολάμβηση του προς το Χριστό σ’αυτούς τους έξι αιώνες περίπου που τα λείψανά του στεγάζονται στην καρδιά της Mπουκοβίνας , στη Σoυσεσάυα .

Moιρασμένη σε έξι κύρια κεφάλαια , το καθένα συμπεριλαμβάνοντας μερικά υποκεφάλαια , “ H ζωή του Αγίου Γιάννη του Nεού “ παρουσιάζεται σε μια γενναιοδώρη εκτύλιξη των ιστορικών , θεολογικών , λογοτεχνικών , λειτουργικών και ηθικών πληροφοριών .

Στο πρώτο κεφάλαιο κάναμε μια εισαγωγή στην ιστορία του Tραπεζόντη , η πατρική πολιτεία του αγίου Γιάννη του Νεού , καθώς ως στην ιστορία του Λευκού Φρουρίου ή Άκκερμαν – το μέρος του μαρτυρίου του .

Тο δεύτερο κεφάλαιο της εργασίας περιέχει τις βιογραφικές μορφές , από την παιδική ηλικία ως τις επανειλημμένες παρουσίασες μπροστά το καδή του Λευκού Φρουρίου .

Συνεχίσαμε με τα τρομερά βασανιστήρια , με τη διήγηση του τρόπου που ο Γιάννης σύρθηκε βιαστικά πάνο στο καλντερίμι του Λευκού Φρουρίου , δεμμένος στην ουρά ενού γοργού αλόγου , και τελειώσαμε  με τo κόψιμo του κεφαλιού του .

To φιλονικό πρόβλημα της χρονολογίας της προσαγωγής των λειψάνων στη Σουσεάβα εκτίθεται στο τρίτο κεφάλαιο . H λαθεμένη παρεμβολή του επισκόπου Παχόμιε του Ρόμαν ( 1707 – 1714 ) στο εξώφυλλο του περιογράφου της “ Ζωές τών αγίων “ του Γαβριίλ Ούρικ – από το 1439 – έκανε ότι για δύο αιώνες και μισή η ολόκληρη η ιστοριογραφία να θεωρήσει ότι η προσαγωγή των λειψάνων του αγίου Γιάννη του Νεού πραγματοποιήθηκε στο 1402 . Σ ‘ αυτό συνέβαλε και το λάθος του μοναχού Μισαίλ , ο όποίος έγραψε τη χρονολογία του χτισίμου των δύο ιδρύσεων του Καλού Αλεξάνδρου κοντά στην ιδέα της προσαγωγής των λειψάνων .

Λαμβάνοντας υπ ‘ όψην ότι το παλιότερο χειρόγραφο του ΧρονΙκού του Γριγόρε Ουρέκε χάθηκε και η αντιγραφή που έκανε ο λογοθέτης Αξίντε ( 1670 – 1733 ) δείχνει εμφανώς τον έτον 6923 ( 1415), όπως “Tο Χρονικότου Νικολάε Κοστίν (1660 – 1712 ) – o όποιος , φαίνεται , έμαθε αυτήν τη χρονολογία από τα έγγραφα της μητρπόλης της Mολδόβας , τα όποια ο μητροπολήτης  Δοσοφτέι πήρε μαζί του στην Πολόνια το 1686 , ισχυριζόμαστε σαυτήν την εργασία ότι η σωστή χρονολογία της προσαγωγής των λειψάνων του αγίου Γιάννη στη Σουσεάβα είναι ο χρόνος 1415.

Στα υποκεφάλαια του τρίτου κεφαλαίου παρουσιάζονται η ιστορία της τοποθέτησης των λειψάνων στην πρώτη μητρόπολη τησ Μολδόβας – o ναός των Μιραούτσικαι η κατοπινή μετοικεσία τους στη νέα μητρόπολη του Μπόγδαν του τρίτου (1507-1517) και του βοεβόδα Στεφανίτσα (1517 – 1527) .

H κυκλοφορία των βιογραφιών του αγίου ΓΙάννη του Νεού στο ρουμανικό χώρο και στο διευθνή χώρο εκτίθεται στο τέταρτο κεφάλαιο . H εργασία “ To μαρτύριο του αγίου και δοξασμένου Γιάννη του Νεού που βασανίστηκε στo Λευκό Φρούριολέει ότι ο συγγραφέας της είναι  ο μοναχός Γριγόριε , o ιερέας της Mεγάλης Εκκησίας της ΜολδοΒλάχιας “ – o όποιος δεν μπορεί όμως να ταυτιστεί με τον Γριγόριε Τσαμπλάκ, που ήταν μητροπολήτης στο Κίευ στο 1415 .

Στο πέμπτο κεφάλαιο περιγράφονται οι περιήγήησεις των λειψάνων στην Πολόνια  ( από το 1686 ώς το 1783 ) και στη Βίεν ( από το 1914 ώς το 1918 ).

To εκτό κεφάλαιο , πιανού χρωστιέται ο τίτλος της εργασίας ( “ O Άγιος ΓΙάννης ο Νέος από την Σουσεάβα στη ζωή των πιστών “ ) έχει το πλουσιότατο περιεχόμενο : εδώ περιγράφονται τα θαύματα του αγίου Γιάννη και η τιμή που του παρείχαν οι χριστιάνοι του παρόνοντος και του παλιού καιρού .

Θεωρήσαμε πως ήταν σημαντικά να σημειώσουμε με εικόνες μερικές περιγραφές της εργασίας, ειδικά το υποκεφάλειο που παρουσιάζει την αγιογραφία του Αγίου Γιάννη του Νεού .

Aς και ο Άγιος Γιάννης ο Νέος προσεύχεται του Λυτρώτη για όλους εμάς !

 

lector Stella Karalli

Universitatea „Al. I. Cuza”


 

 

 

 

 

 

 

Святой Иоанн Новый Сучавский в жизни верующих

 

 

Эта работа дар прeклoнeния пepeд покровителeм Молдлвы за его посредничество и заступничество перед Христом на протяжении более шести веков, с тех пор как его святые мощи покоятся в самом средоточии Буковины, в г. Сучаве.

Житие Святого Иоанна Нового разделено на шесть глав. Это подробное изложение исторической, богословской, литературной, литургической и моральной информации.

Первая глава – исторический очерк Требизонды, крепости где родился Святой Иоанн Новый и Белокрепости (Аккермана), места его мученичecтвa.

Вторая глава содержит биографические данные, начиная с первых лет жизни святого в семье до многочисленных его встреч с турeцким комeндaнтoм Белокрепости, страшные пытки Иоанна Исповедника, влачение Иcповeдникa по улицам Белокрепости, подвязанного к одичавшему коню и оглавление святого.

Спорный вопрос доставления мощей в Сучаву разбирается в главе третьей. Ошибочная вставка епископа Пахомия Романского (г.Роман) 1707-1714 на обложке рукописи Сборника Гаврилы Урика 1439г. привела к тому, что в течение двух веков вся историография считала, что мощи святого были привезены в Сучаву в 1402 г. Этому способствовала ошибка Мисаила Монаха, связавшего год привезения мощей с годом возведения двух церквей господарем Александром чел Бун (Добрым). Учитывая тот факт, что древнейшая рукопись Летописи Григория Уреке потеряна, а список Аксинтия Урикариу (1670-1733 гг.) с основной летописи Уреке ясно указывает год 6923 (1415), подобно Летописи Николая Костина (1660-1712 г гг.), которой вероятно узнал об этом годе в документах Молдавской Митрополии, увезенных Дософтеем митрополитом в 1686г. в Польшу, в настоящей работе поддерживается мнение как о точной дате привезения мощей Святого Иоанна Нового в Сучаву – год 1415.

В разделах третьей главы говориться об истории положения мощей в первый кафедральный собор Молдовы, в церкви Мирэуць и позджнейшее перевезение мощей в новый кафедральный собор Богдана третьего (1507-1517 гг.) и Штефэницэ Воеводы (1517-1527 гг.).

О рапространении житий Святого Иоанна Нового в румынских землях и за границей говорится в главе 4. Авторoм «Мученичества Святого Иоанна Нового в Белокрепости» является Григорий Монах, пресвитер великой Церкви Молдовлахии, лицо отличное от Григория Цамблака, в 1415г. митрополита киевского.

В главе 5 описаны скитания святых мощей по Польше (1686-1783 гг.) и Вене (1914-1918 гг).

Глава 6, дающая заглавие книги, “Святой Иоанн Новый Сучавский в жизни верующих”, самая существенная: в ней описаны чудотворные деяния и чествование Святого Иоанна хриcтянями прежде и в наши дни.

В книге приводятся иллюстрации, в частности в разделе, посвященном иконографии Св. Иоанна Нового.

Да будет Святой Иоанн Новый Сучавский заступником нашим перед Спасителем!

 

lector Marina Vraciu

Universitatea „Al. I. Cuza”

Catedra de Slavistică „Petru Caraman”

 

 

 

 

 

 

 

IL SANTO GIOVANNI IL NUOVO DI SUCEAVA NELLA VITA DEI FEDELI

 

(RIASSUNTO)

 

 

Il lavoro “San Giovanni il Nuovo di Suceava nella vita dei fedeli ” č il frutto dell’omaggio portato al protettore della Moldavia per onorare il suo patrocinio e la sua intercessione tra i fedeli e Cristo, durante i quasi sei secoli da quando le sue sante reliquie sono custodite nel cuore della Bucovina, a Suceava.

Diviso in sei capitoli, ciascuno di essi suddiviso in parecchie parti, il libro presenta la vita del Santo Giovanni il Nuovo in un generoso sfoggio di informazioni storiche, teologiche, letterarie, liturgiche e morali.

Nel primo capitolo abbiamo fatto un’incursione nella storia di Trapezunt, la cittŕ natia del santo, e nella storia della Cittŕ Bianca, -chiamata anche Akkerman –il posto del suo martirio.

Il secondo capitolo del lavoro contiene gli aspetti biografici, sin dal periodo trascorso in famiglia fino alle sue comparse ripetute dinanzi al Cadi della Cittŕ Bianca. Seguono poi le tremende torture, il trascinamento del Sacerdote Giovanni sul selciato della Cittŕ Bianca, legato alla coda di un cavallo selvaggio, e, finalmente, la sua decapitazione.

Il controverso problema in quanto alla data quando le reliquie del Santo sono state portate a Suceava viene esposto nel terzo capitolo. L’interpolazione sbagliata del vescovo  Pahomie della cittŕ di Roman (1707-1714), apparsa nel 1439 sulla copertina del manoscritto della

”Vita dei santi” scritto da Gavriil Uric, ha fatto che per due secoli e mezzo l’intera storiografia considerasse che le reliquie di San Giovanni il Nuovo fossero portate a Suceava nell’anno 1402. A questo errore ha contribuito anche  Misail il Monaco il quale ha trasferito l’anno della costruzione delle due chiese fondata dal principe Alessandro Il Buono nell’anno in cui furono portate le reliquie.  Perň, se teniamo conto del fatto che il piů vecchio manoscritto della Cronica di Grigore Ureche č sparito e che la copia fatta da Axinte Uricariul (1670-1733) indica chiaramente l’anno 6923 (1415), tutto come la Cronica di Nicolae Costin (1660-1712)- il quale sembra aver appreso quell’anno dai documenti della Chiesa Metropolitana di Moldavia, portati dal metropolita Dosoftei in Polonia, nel 1686 – sosteniamo anche noi nel lavoro presente che la data esatta alla quale le reliquie sono state portate a Suceava  č l’anno 1415.

Nelle suddivisioni del terzo capitolo sono presentati la storia  della sistemazione delle reliquie nella prima cattedrale metropolitana della Moldavia –la Chiesa dei Mirauti- e il loro trasferimento ulteriore nella nuova cattedrale metropolitana fondata dai principi Bogdan il III (1507-1517) e  Stefanita (1517-1527).

La circolazione delle biografie di San Giovanni il Nuovo nello spazio rumeno e internazionale viene esposta nel quarto capitolo. L’autore del libro “Il supplizio del santo e onorato Giovanni il Nuovo il quale č stato torturato nella Cittŕ Bianca” č presentato in questo lavoro nella persona di Grigorie il Monaco, il  prelato della Grande Chiesa Moldovalacca – il quale non puň essere identificato con Grigorie Tamblac- metropolita nell’anno 1415 a Kiev.

Nel capitolo V sono descritte le peregrinazioni delle sante reliquie in Polonia (tra gli anni 1686 e 1783) e a Vienna (tra 1914 e 1918).

Il sesto capitolo, il quale dŕ anche il titolo del lavoro: “San Giovanni il Nuovo nella vita dei fedeli”  ha il contenuto  piů ricco; ci sono descritte le meraviglie del santo e la venerazione di cui gode  dalla parte dei fedeli cristiani di ieri e oggi.

Abbiamo considerato altrettanto importante sottolineare con immagini certe descrizioni del lavoro, soprattutto nella suddivisione che tratta dell’iconografia del Santo Giovanni il Nuovo.

Speriamo che San Giovanni sia anche oggi un intercessore tra  tutti noi e il nostro Redentore, Gesů Cristo !

 

prof. Angela Pintilie

 


 

 

 

 

 

 

 

Saint Jean le Nouveau de Suceava dans la vie des fidčles

- résumé -

 

L’ouvrage Saint Jean le Nouveau de Suceava dans la vie des fidčles est le résultat de notre souhait d’honorer le protecteur de la Moldavie, qui a  assuré durant plus de six sičcles notre protection et notre intercession auprčs de Jésus-Christ, depuis que ses saintes reliques se trouvent au cśur de la Bucovine, ŕ Suceava.

Structuré en six chapitres principaux, dont chacun contient quelques sous-chapitres, la vie de Saint Jean le Nouveau de Suceava est présentée ayant ŕ l’appui une généreuse liste d’informations de toutes sortes : historiques, théologiques, littéraires, liturgiques et morales.

Au premier chapitre nous avons fait une incursion dans l’histoire de Trapezunt, la ville natale du saint, de męme qu’ŕ Cetatea Alba, appelée aussi Akkermann, ville de son martyre.

Le deuxičme chapitre contient des aspects biographiques, depuis les premiers moments au sein de la famille jusqu’ŕ ses nombreux procčs devant le cadi de Cetatea Albă. Aprčs, il a subi des supplices   horribles : il a été attaché ŕ un cheval et traîné par les rues de Cetatea Albă ; finalement  on lui a coupé la tęte.

La question controversée de la date ŕ laquelle les reliques ont été apportées ŕ Suceava est exposée au chapitre III.

Ŕ cause d’une interpolation erronée de l’évęque Pahomie de Roman (1707-1714) sur la couverture d’un manuscrit appartenant ŕ Gavril Uric, en   1439, toute notre historiographie a considéré, ŕ tort, que les reliques de Saint Jean le Nouveau ont été apportées ŕ Suceava en 1402.  L’interprétation donnée par Misail Calugarul, qui considérait que cette année coďncidait avec l’année de deux fondations d’Alexandru cel Bun a contribué, elle aussi, ŕ disséminer cette erreur. Pourtant, si l’on tient compte du fait que le plus ancien manuscrit de la Chronique de Grigore Ureche est perdu  et la copie d’Axente Uricariul (1670-1733) faite d’aprčs la chronique de Grigore Ureche indique clairement l’année 6923 (1415), tout comme le Letopiset de Miron Costin (1670-1712) – qui, paraît-il, connaissait bien les archives de la Méttopolie moldave, transportée en 1686 en Pologne, ŕ cause de la fuite du métropolite Dosoftei – on peut soutenir dans le présent ouvrage que la date ŕ laquelle on a fait venir les reliques de Saint Jean le Nouveau ŕ Suceava est bien 1415.

Quelques sous-chapitres du Chapitre III présentent l’histoire de l’accueil des reliques dans la premičre cathédrale métropolitaine de la Moldavie – l’église Mirauti – et, aprčs, leur nouvel accueil dans la nouvelle cathédrale métropolitaine de Bogdan III (1507-1517) et de Stefanita Voda (1517-1527).

La circulation des biographies de Saint Jean le Nouveau en Roumanie et ŕ l’étranger est présentée au Chapitre IV. Nous démontrons que l’auteur de l’ouvrage « Le Martyre du Saint et Honoré Jean le Nouveau, torturé ŕ Cetatea Alba » est « Grigorie Monahul, prętre de La Grande Eglise  de Moldovlahia » qui ne s’identifie pas pourtant avec Grigore Tamblac, métropolite ŕ Kiev en 1415.

Au Chapitre V on présente les pérégrinations des saintes reliques en Pologne (entre 1686 et 1783) et ŕ Vienne (entre 1914 et 1918).

Le VIe chapitre, qui donne le titre de l’ouvrage entier, Saint Jean le Nouveau de Suceava dans la vie des fidčles a le contenu le plus dense : on y décrit les miracles accomplis par le Saint et l’honneur dont il jouit, de nos jours comme par le passé.

Nous avons considéré utile d’enrichir par des images certaines descriptions de notre étude, surtout dans le sous-chapitre concernant l’iconographie de Saint Jean le Nouveau.

Que Saint Jean le Nouveau continue ŕ ętre, pour nous tous,  notre intercesseur auprčs de Jésus-Christ !

 

Conf. univ. dr. Elena-Brânduşa Steiciuc

Universitatea „Ştefan cel Mare“ Suceava

Facultatea de Litere

 


 

 

 

 

 

 

 

„Der Heilige Ioan cel Nou (Johannes der Neue)
aus Suceava im Leben der Gläubigen“

 

(Zusammenfassung)

 

Die Arbeit „Der Heilige Johannes der Neue aus Suceava im Leben der Gläubigen“ huldigt dem moldauischen Schutzheiligen, der seit sechs Jahrhunderten dieses Gebiet behütet und für seine Bewohner um Gottes Gnade betet.

Das Buch lässt sich in 6 Kapitel aufteilen, die das Leben des Heiligen vielfältig darstellen, aus geschichtlichen, teologischen, literarischen, liturgischen und moralischen Perspektiven.

Im ersten Kapitel werden zwei äusserst wichtige Stätten vorgeführt: Trapezunt, wo der Heilige Johannes der Neue geboren wurde, und Akkerman oder die Weisse Burg, wo er gemartert wurde.

Die Biographie des Heiligen wird im zweiten Kapitel eingehend geschildert, vom Familienleben bis zu den wiederholten Erscheinungen vor dem Kadi von Akkerman. Es folgen die grauenhafte Folterung, das Binden der Beine an den Schwanz eines ungezähmten Pferdes und das Nachschleppen durch die Stadt, und schliesslich das Abhauen des heiligen Kopfes.

Die viel umstrittene Frage, welche das Datum betrifft, als die Heiligengebeine nach Suceava übergefürt wurden, wird im dritten Kapitel näher beleuchtet. Die irrige Interpolation des Bischofs Pahomie von Roman (1707 – 1714) auf dem Einband des Gavriil Uric gehörenden Sbornic – Manuskripts (1439) hatte zur Folge, dass zweieinhalb Jahrhunderte die ganze Historiographie es für selbstverständlich hielt, die Reliquien im Jahre 1402 nach Suceava ubergeführt worden zu sein. Dazu führte auch die Tatsache, dass Misail der Mönch irrigerweise das Baujahr der zwei Stiften Alexanders des Guten neben die Hinweise auf die Überführung der Heiligengebeine verlegt hat. Wenn wir aber ebenfalls die Tatsache in Betracht ziehen, dass Grigore Ureches älteste handgeschriebene Chronik verlorenging, und Axinte Uricariuls (1670 – 1733) Abschrift davon eindeutig auf das Jahr 6923 (1415) hinweist, ebenso wie Nicolae Costins (1660 – 1712) Chronik – der es aller Wahrscheinlichkeit nach aus den Urkunden der Moldauer Metropolitenkirche erfuhr, welche man 1686 samt dem Metropoliten Dosoftei nach Poland überführte – müssen wir in der vorliegenden Arbeit das Jahr 1415 für das richtige Datum halten, als die Reliquien des Heiligen Johannes des Neuen nach Suceava übergeführt wurden.

In den weiteren Abschnitten des dritten Kapitels schildern wir die Geschichte der Reliquinenüberführung in die erste Moldauer Metropolitenkirche – die Mirăuţi Kirche – und ihre spätere Ansiedlung in der neuen Metropolitenkirche Bogdans des Dritten (1507 – 1517), bzw. Ştefăniţă Vodăs (1517 – 1527).

Das vierte Kapitel behandelt das Herumgehen der Biographien des Heiligen Johannes des Neuen innerhalb des rumänischen und internationalen Raumes. Als Verfasser des „Märtirertums vom Heiligen und Verherrlichten Johannes dem Neuen, der in der Weissen Burg gefoltert wurde“ wird in dieser Arbeit „Grigore der Mönch, Presbyterianer der moldowalachischen Höhen Kirche“ anerkannt, welcher aber nicht ein und derselbe Mann wie Grigorie Ţamblac – Metropolit von Kiev im Jahre 1415-ist.

Das fünfte Kapitel schildert das Herumreisen der Reliquien durch Poland (von 1686 bis 1783) und ihre Reise nach Wien (zwischen 1914 und 1918).

Das sechste Kapitel, welches denselben Titel wie das Buch als solche trägt, ist auch das reichhaltigste. Es stellt in den Vordergrund die von dem Heiligen Johannes gewirkten Wunder und auch noch die tiefste Verehrung, mit der die früheren und heutigen ehrfürchtigen Christen zu ihm aufsehen.

Zudem hielten wir es für angebracht, verschiedene Abschnitte mittels einleuchtenden Bilder zu veranschaulichen, insbesondere denjenigen, welcher die Ikonographie des Heiligen Johannes des Neuen behandelt.

Möge der Heilige Johannes der Neue für uns alle um Des Retters Gnade beten!

 

Conf. univ. dr. Gina Măciucă

Universitatea „Ştefan cel Mare“ Suceava

Facultatea de Litere



 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

 

 

 

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Române Ortodoxe, Bucureşti, 2002.

*** Dicţionarul enciclopedic al numelor de botez, cu un tabel alfabetic al sfinţilor ortodocşi, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998.

*** Dicţionarul literaturii româneşti de la origini, până la 1900, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1979.

***Dicţionar al Sfinţilor, Oxford, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999.

***Documente privind istoria României, veacul XIV-XV, Moldova, vol.I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1954.

***Istoria artelor plastice în România, vol. I, Bucureşti, 1968.

***Istoria poporului român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

***Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

***Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Editura Moldovei şi a Sucevei, Iaşi, 1974.

***The Oxford Dictionary of Byzantium., vol. 2, ESOT-NIKA, New York, Oxford University, Press, 1991.

***România. Biserici şi mǎnǎstiri ortodoxe, ALCOR EDIMPEX, Bucureşti, 1998.

*** (Album)  - Ogden Alan ,  Revelation af Byzantium. The Monasteries and Painted Churches of Northern Moldavia; Original ilustration by Octavian Ion Preda, The Center for romanian Studies, Iaşi * Oxford * Portland, 2001.

*** (Album) – Miclea, Ion,  La Peinture murale de la Moldavie XVe - XVI e sičcles, Edition Meridiane, Bucarest, 1983.

*** (Album) – Miclea, Ion, Dulcea Bucovină, Editura Sport-Turism, 1976.

*** (Album) – Vasiliu, Anca – Monastčres de Moldavie XIVe - XVI e sičcles. Les arhitectures de l’image, Photografies Sandu et Dinu Mendrea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.

*** (Album) – Sabados, Mariana Ileana, Catedrala Episcopiei Romanului, Editura Episcopiei Roamnului şi Huşilor, Roman, 1990.

*** (Album) – Bucovina - The moldavian mural painting in the fifteenth and sixteenth Centuries, UNESCO, 1994.

Academia Română, Istoria Românilor, vol. IV, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2001.

 Acatistier, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987.

Adam, Sergiu, Ctitorii Muşatine, Editura Sport-Turism, 1976.

Bălan, Protos. Ioanichie, Patericul românesc, Editura Arhiepiscopiei Timişului şi Dunării de jos, Galaţi, 1998, Ediţia a III-a.

Bălan, Protos. Ioanichie, Sfintele moaşte din România, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1999.

Bobulescu, Constantin, Pentru pomenirea lui Alexandru cel Bun. Iaşii în legătură cu aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Bucureşti, 1934.

Boca, Mihai, Moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, în „Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena”, Viena, 1971.

Bogdan, Ion, Cronicele slavo-române din secolele XV-XVI, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1959.

Branişte, Marian, Moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava la Viena (1914-1918), în „Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena”, Viena, 1914.

Caproşu, Ioan, Vechea catedrală mitropolitană din Suceava, Iaşi, 1980.

Carada, M. Theodorian, Câţiva sfinţi, Editura Tipografiei Gutemberg, Bucureşti, 1920.

Cazania lui Varlaam, 1643 – arhiva mănăstirii Dragomirna, nr. 1676.

*** Catolicismul în Moldova până la sfârşitul veacului al XIV-lea, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1942.

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.

Cojocaru, Constantin, Strădaniile mitropolitului Varlaam pentru păstrarea dreptei credinţe, în „Îndrumător bisericesc, misionar şi patriotic”, 5, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1989.

Cojocaru, Constantin, Grigorie Monahul şi prezviterul Marii Biserici a Moldovlahiei, în „Cronica Episcopiei Romanului şi Huşilor”, IV, Roman, 1994.

Coman, Constantin, Sfintele moaşte – sălăşluirea harului dumnezeiesc în trupul omenesc, în „Ortodoxia”, nr. 1-2/1993.

Comănescu, Petru, Îndreptar artistic al monumentelor din nordul Moldovei, Suceava, 1961.

Credinciosul, Readucerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Viena la Suceava, Editura Viaţa Ortodoxă, Bucureşti, 1939.

Constantinescu, Ion, Viaţa şi minunile Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Editura Viaţa Ortodoxă, Bucureşti, 1939.

 David, I. Petre, Caută şi vei afla..., ediţia a IV-a, Editura Arhiepiscopiei de Alba-Iulia, Alba-Iulia, 1998.

Demciuc, Vasile, Implicaţii politice şi culturale ale înfiinţării Mitropoliei Moldovei, în „Candela”, serie nouă, an II, nr. 1-3, 1991.

Demciuc, Vasile, Viaţa Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Suceava, 1990.

Dosoftei, Psaltirea în versuri, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974.

Drăguţ, Vasile, Arta creştină din România, secolul al XV-lea, volumul IV, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1985.

Durandin, Catherine, Istoria Bisericii românilor, Editura Institutul European, Iaşi, 1998.

Gaspar, Iustin, Moaşte ale sfinţilor în biserici din arhiepiscopia Iaşilor, în „Îndrumător bisericesc, misionar şi patriotic”, III, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1987.

Georgescu, Vlad, Istoria românilor – de la origini până în zilele noastre, Academia Româno-Americană de ştiinţa şi arte, vol. III, ediţia a II-a, 1989.

Grigoraş, Nicolae, Ţara Românească a Moldovei până la Ştefan cel Mare, Iaşi, 1978.

Grigoraş, Nicolae, Românii de la Est de Carpaţi şi organizarea lor până la întemeierea statului românesc al Moldovei, în „Cercetări istorice” (serie nouă), VIII, extras, Iaşi, 1997.

Giurescu, Constantin, Les relations de pays roumains avec Trébizonde aux XIVe - XIX e sičcles, în „Revue roumaine d’histoire”, Bucureşti, nr. 2, 1974.

Giurescu, C. Dinu, Istoria ilustrată a românilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981.

Halciuc, Arhim. Grigorie, Din colecţia de cărţi vechi păstrate la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, în „Îndrumător bisericesc, misionar şi patriotic”, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1989.

Hertling, Ludwig S. J., Istoria Bisericii, Editura Ars Longa, 2001.

Iorga, Nicolae, Istoria lui Ştefan cel Mare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966.

Iorga, Nicolae, Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981.

Iorga, Nicolae, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1900.

Iorga, Nicolae, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Ministerului de Culte, Bucureşti, 1928.

Ieromonah Teofilact Tipograful, Liturghier (1860), Tipografia Neamţului.

Arhiereul Nectarie, Liturghier (1845), Iaşi.

Oreste, Luţia, Legenda Sfântului Ioan în frescele de la Voroneţ, în „Codrii Cosminului”, I, Cernăuţi, 1924.

*** Marele dicţionar geografic al României, vol. I, Bucureşti, STAB. GRATIC J. V. SOCE CV, 1962.

Maior, Petru, Istoria Bisericii românilor, Editura Viitorul românesc, Bucureşti, 1995.

Marian, Simion Florea, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, schiţă istorică, Lito-Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1895.

Melchisedec, Episcopul, Viaţa şi scrierile lui Grigorie Ţamblac, Tipografia Academiei, Bucureşti, 1884-1885.

Micle, Ion, Dulcea Bucovină, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976.

Mihai, Paul, Grigorie Ţamblac în România şi în literatura română veche, de Penio Rusev şi anghel Davidov, Sofia, 1966, recenzie în „Mitropolia Moldovei şi Bucovinei”, nr. 11-12, 1967.

Minei – luna lui iunie 1854, Sibiu, după originalul îndreptat de P.S. Iosif al Argeşului, în zilele împăratului Francisc Iosif I.

Monteoru, N., Suceava – pagini de monografie, Editura Ţara Fagilor, Suceava, 1997.

Moldoveanu, Al. Lascăr, Vieţile sfinţilor, vol. 1, Bucureşti, 1996.

Moldoveanu, Al. Lascăr, Viaţa Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Editura Anastasia, 2002.

Moraru, Constantin, Citiţi ce poate credinţa în Dumnezeu!, scriere poporală, Cernăuţi, 1927.

Morariu, Leca, La Cetatea Albă, extras din Revista „Floarea Soarelui”, nr. 2/1927, Bucureşti, Institutul de arte grafice, Bucovina, I. E. Toruţiu, 1927.

Moscaliuc, Nicolae, Sânzienele la Suceava în Revista „Candela“ a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, anul IX, nr. 5,6, mai-iunie, 2002.

Movilă, Petru, Împăcarea Bisericii Ortodoxe, Polirom, 2002, Iaşi.

Musicescu, M. A. & Berza,  M., Mănăstirea Suceviţa, Editura Academiei, Bucureşti, 1958.

Natu, Grichentie, Din frumuseţile vieţuirii creştine, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 1999.

Neculce, Ion, Opere. Letopiseţil Ţării Moldovei şi o samă de cuvinte, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.

Nicolescu, Corina, Un nou fragment din racla pictată a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 7-8, 1980.

Norocel, Epifanie, Grigorie Ţamblac şi mănăstirea Neamţ, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 7-8, 1973.

Onciul, Dimitrie, Scrieri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1900.

Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura I.B.M.B.O.R., vol. I-III, Bucureşti, 1992.

Popescu, Emilian, Completări şi rectificări la Istoria Bisericii Moldovei şi la relaţiile cu Bizanţul în prima jumătate a secolului al XV-lea, în „Teologie şi viaţă”, anul III, nr. 4-7, 1993.

Popescu, Anton I., Vieaţa, pătimirea şi minunile Sfântului Mucenic Ioan cel Nou ce s’a zis şi de la Suceava, Tipografia Sfintei Mitropolii a Olteniei, Craiova, 1943.

Pr. Popescu, Grigorie N., Vieţile Sfinţilor, fără loc, fără an.

Popescu, Scarlat, Vizita Prea Fericitului Patriarh Justinian în Moldova, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 6-7, 1956.

P.S. Pimen, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, în „Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987.

Prolog iunie – august 1855, Mănăstirea Neamţ, în timpul domnitorului Grigorie Ghica şi a mitropolitului Sofronie.

 Puşcariu, Sextil, Istoria literaturii române, Editura Krafft & Drotfeff  S.A., Sibiu, 1930.

Reli, Simion, Alaiul militar la repatrierea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou din Galiţia  la Suceava în anul 1783, Institutul de Arte Grafice şi Editura Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1937.

Reli, Simion, Călăuza monumentelor religioase istorice din Eparhia Bucovinei, Cernăuţi, 1937, Tipografia Mitropolitului Silvestru.

Reli, Simion, Istoria vieţii bisericeşti a românilor, vol. I, Cernăuţi, 1942.

Scorpan, Constantin, Istoria României – Enciclopedie, Editura Nemira, Bucureşti, 1997.

Rezuş, Petru, Viaţa şi faptele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 5-6, 1956.

Tăutu, Aurelian, Aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou, în „Viaţa nouă”, organ naţional, Suceava, nr. 8, 21 iulie, 1918.

Timuş, Gherasim, Dicţionar aghiografic, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1898, reeditat după o  sută de ani de la Mănăstirea „Portăriţa”, Satu-Mare.

Ulea, Sorin, Datarea frescelor bisericii mitropolitane Sfântul Gheorghe, în „S.C.I.A.”, an XII, nr. 2, 1966.

Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1987.

Varlaam, Măcenia Svântului şi slăvitului marelui măcenic Ioan Novâi de la Suceava, ce se prăznuiaşte joi după Rusalii, în „Cazanie”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1966.

***Viaţa Sfântului Ioan cel Nou, ale cărui moaşte se află la Suceava şi o parte în biserica grecească din Cetatea – Albă, Tipografia Judeţeană Cetatea Albă, 1928.

Vicovan, Pr. Lect. Ion, Istoria Bisericii Române, vol. I-II, Editura Trinitas, Iaşi, 2002.

Vicovan, Pr. Lect. Ion, Sfinţi comuni în biserica răsăriteană şi cea apuseană, în „Teologie şi viaţă”, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, nr. 11-12, 1992.

***Vieţile Sfinţilor pe care-i prăznuieşte biserica creştină ortodoxă de răsărit, Tipografia Gutemberg Joseph Göbl, Bucureşti, 1905.

 ***Vieţile Sfinţilor pe luna iunie, ediţie îngrijită de arhimandritul Ioanichie Bălan, Editura arhiepiscopiei Romanului şi Huşilor, Roman, 1997.

 Voinescu, Teodora, Cea mai veche operă de argintărie medievală din Moldova, în „B.C.I.A.”, seria Arta Plastică, tom II, 1964.

Vizitiu, Pr. Lect. Mihai, Sfânt şi sfinţenie după Noul Testament, în „Mitropolia Moldovei şi Bucovinei”, nr. 11-12/1992.

 Zaharia, Ciprian, Iosif I Muşat, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, Neamţ, 1987.

 Zamfirescu, Dan, Contribuţii la istoria literaturii române vechi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

Zamfirescu, Dan, Întâiul scriitor român, în „Luceafărul”, săptămânal editat de Uniunea Scriitorilor din românia, nr. 19, 1983.



 

 

***

 

 

 

 

               Aducem respectuoase mulţumiri conducerii Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor şi a Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou“, profesorilor de la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi precum şi tuturor celor care au contribuit la apariţia acestei lucrări.

 

S.C. ROF. S.A. SUCEAVA

S.C. EUROSTELA S.R.L. SUCEAVA

DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ – SUCEAVA

S.C. STARMOD S.A. SUCEAVA

S.C. MES S.A. SUCEAVA

S.C. GENERAL CONSTRUCT S.A. SUCEAVA

S.C. MUHA S.A. SUCEAVA

S.C. REVINE IMPEX S.R.L. SUCEAVA

S.C. MODA MISS S.A. SUCEAVA

BANCA TRANSILVANIA SUCEAVA

S.C. COMETEX S.A. SUCEAVA

S.C. SHOCK S.R.L. SUCEAVA

S.C. LIDANA S.A. SUCEAVA

Pr. VRĂJITORU IOAN

Dl. OVADIUC VASILE

Familia REI EMANOIL şi MODESTA

Familia CORDUBAN TRAIAN şi ELENA

Familia ROZOPOL FILIP şi VIOLETA

D-ra DROCHIOIU ANDRA

 



[1] Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002, p. 32.

[2] Peter Brown, Cultul sfinţilor, Editura Amarcord  şi Central University European Press, Timişoara, 1996, p. 56.

[3] Pr. Anton I. Popescu, Viaţa, pătimirile şi minunile Sfântului Mucenic Ioan cel Nou ce s’a zis şi de la Suceava, Tipografia Sfintei Mitropolii a Olteniei, Craiova, 1943, p. 7.

[4] Constantin C. Giurescu, Op. cit, p. 239.

Pentru istoria veche, vezi Pauly Wissowa, Real Lexikon der Attertumswissenchaft, sous Trapezas, apud. Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 239.

[5] Idem, p. 239.

[6] Ibidem, p. 240.

[7] Pr. Prof. Grigore Popescu, Vieţile sfinţilor, vol. II, fără editură, /s.l./, /s.a./, p. 308.

[8] Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965, p. 67.

[9] Vezi Arhivele de stat Iaşi, Documente, XCIX 1-2, apud. Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 243.

[10] N. Iorga, Istoria industriilor la români, Bucureşti, 1927, p. 35, apud. ibidem.

[11] Hurmuzaki, Documente, XIII, Bucureşti, 1909, pp. 403 – 404, apud. ibidem.

[12] Vezi documentul din 1799, iunie 24, Documente, CCCLXIII/18, apud. ibidem.

[13] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 244.

[14] N. Iorga, Studii şi documente, VI, p. 502, nr. 236, apud. Ibidem, p.244.

[15] A. D. Xenopol. Nicolae Kretzulescu, fără an, p. 246, unde e reprodus testamentul, ibidem, p. 245.

[16] Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor III, 1, p. 269. ct. III, 2, p. 938, apud. C. Giurescu, op. cit., p. 245.

[17] N. Iorga, Fundaţiile domnilor români în Epir, în Analele academiei Române, Secţiunea Istorie, 5, 2, t. XXXVI (1914), p. 898, apud. ibidem.

[18] N. Iorga, Studii şi documente VII, nr.  42, p. 131, apud. ibidem, p. 246.

[19] „Revista istorica”, V (1919), pp. 96 – 98, apud. ibidem, p. 246.

[20] V. A. Urechia, Istoria Românilor (Histoire des Roumains) XII, p. 112.

[21] N. Iorga, Istoria Românilor prin călători, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 109.

[22] Pr. dr. Marin M. Branişte,  Moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, la Viena (1914 - 1918), în Almanahul parohiei ortodoxe din Viena, Viena, 1948, p. 56.

[23] Vieţile sfinţilor pe luna iunie, ediţie îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 1997.

[24]***- Viaţa Sfântului Ioan cel Nou ale cărui moaşte se află la Suceava şi o parte în Biserica grecească din Cetatea Albă, Tipografia Judeţeană, Cetatea Albă, 1928, p.3.

[25] Simeon Florea Marian, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, schiţă istorică, Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1895, p. 1.

[26] Vasile M. Demciuc, Viaţa şi minunile Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Suceava, 1990, p. 7.

[27] Pr. Anton I. Popescu, op. cit., p. 9. Este vorba de cetatea armeană Cucut.

[28] Luca 7,28

[29] The Oxford dictionary of Byzantium, vol. 2, ESOT – NIKA, Oxford University, New York, Press, 1991, pp. 1042 – 1043.

[30] Tatiana Petrache, Dicţionarul enciclopedic al numelor de botez, cu un tabel alfabetic al sfinţilor ortodocşi, Editura Anastasia, 1998, pp. 201 – 207, care cuprind doar înşiruirea sfinţilor cu numele Ioan (în număr de 162) şi a sfinţilor noi ucenici (în număr de  20). Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava e menţionat astfel: „Ioan cel Nou de la Suceava, noul mare mucenic, cu moaştele în catedrala arhiepiscopală din Suceava, pomenit la 2 iunie.”.

[31] Pr. Anton I. Popescu, op. cit., p.9.

[32] Pr. Scarlat Porcescu, Vizita Prea Fericitului Patriarh Justinian Patriarhul României, în Moldova, în Mitropolia Moldovei şi a Sucevei, nr. 6-7, 1956, p. 321.

[33] Pr. Anton I. Popescu, op. cit., subcapitolul Ioan negustorul, un alt apostol, p. 9.

[34] Idem.

[35] Ibidem, p.10.

[36] C. Giurescu – Târguri sau oraşe şi cetăţi moldave, apud. N. Grigoraş – Romanii de la Est de Carpaţi şi organizarea  lor până la întemeierea statului românesc al Moldovei, în  Cercetări istorice VIII extras, Iaşi, 1997, p. 280.

[37] Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea, Bucureşti, 1946, p. 14.

[38] N. Iorga, Istoria românilor, Bucureşti, 1981, p. 688 (notă la capitolul Supt Petru Rareş în Moldova).

[39] Constantin Scorpan, Istoria României, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p. 487.

[40] Academia Română, Istoria românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 516.

[41] Episcopul Melchisedec, Viaţa şi Scrierile lui Grigorie Ţamblac, pp. 101-102.

[42] Academia Română, Istoria românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 516.

[43] Nicolae Iorga, Istoria românilor, Bucureşti, 1981, p. 688.

[44] Academia Română, Istoria românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 854.

[45] Diacon Vasile Demciuc, Implicaţii politice şi culturale ale înfiinţării Mitropoliei Moldovei la sfârşitul secolului al XIV- lea, începutul secolului al XV-lea, în „Candela”, serie nouă, an II (1991), nr. 13, p. 61.

[46] Dimitrie Onciul, Scrieri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 386.

[47] N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe , Bucureşti, 1900, pp. 11-12.

[48] Ps. Epifanie Năsturel, Une pretendue ouvre de Gregoire Ţamblac: Le martyre de St. Jean le Nouveau, în „Actes du premier congrés international des études balkaniques et sud - européenes”, 1971, p. 345 – 351, apud. Diacon V. Demciuc, op. cit., p. 61.

[49] Diacon V. Demciuc, op. cit., p. 62: nota 53: în timpul domniei lui Alexandru Paleologul (1282 - 1328), între cele şapte eparhii din Rusia Mică se afla şi Asprocastron alături de Halici, Vladimir, Premisl, Luţk, Yurov, Holm.

[50] G. I. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, Bucureşti, 1935, apud. V. Demciuc, op. cit., p.61.

[51] Idem.

[52] Ep. Melchisedec, op. cit., pp. 102 – 103.

[53] Dr. C. Diaconovici, Enciclopedia Română, tom. III, Sibiu, 1900, p.72.

Gherasim Timuş, Dicţionar aghiografic, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1898, p. 435.

Aurelian Tăutul,Viaţa şi minunile Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Suceava, 1914, p.5.

[54] PS. Pimen Zainea, Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, în Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987, p. 291.

[55] Diacon.V. Demciuc, Op. cit., p.7.

[56] Pr. prof. Petru Rezuş, Viaţa şi faptele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Suceava, 1914, p. 5.

[57] Al. Lascarov - Moldoveanu, Viaţa Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 6-7, iunie – iulie 1956, p. 332.

[58] Pr. prof. Petru Rezuş, op. cit., p. 332.

[59] Al. Lascarov - Moldoveanu, op. cit., p. 14.

[60] Simeon Florea Marian, op. cit., p. 3.

[61] Idem, pp. 5-6.

[62] F. Zieglaner, Johannes Novi von Suczawa, 1897, p.6, apud. Pr. Prof. Petru Rezuş, op. cit., p. 332.

[63] Mitropolitul Varlaam, Măcenicia svăntului şi slăvitului marelui măcenicu Ioan cel Novîi de la Soceava, ce se prăznuieşte joi după Rusalii, în Cazania, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 451.

[64] Pr. Anton I. Popescu, op. cit., p. 13.

[65] Numele stăpânului corabiei – Reiz – este incontestabil, întâlnit fiind la majoritatea autorilor aghiografiei lui Ioan. În privinţa atributului de „frânc”, Simeon Florea Marian spune: „Fiind însă pe timpul, când şi-au format arabii califatul lor universal, francii erau poporul cel mai puternic din vestul Europei; şi fiindcă genovezii şi veneţienii se ţineau, ca şi aceştia, de Scaunul papal din Roma, de aceea se numeau şi ei de către creştinii ortodocşi – orientali din ţările răsăritului în genere Frânci, o numire, care la popoarele din Orient este îndătinată şi până în ziua de astăzi, când vorbesc despre creştinii de confesiunea romano – latină.”(Sfântul Ioan cel Nou...., p. 3). Iar episcopul Melchisedec spune că „popoarele ortodoxe din Orient, precum în vechime, aşa şi astăzi, numesc pe creştinii papistaşi, fie ei de orice naţionalitate, cu epitetul de  <<franki >> pronunţat după moda grecească <<franghi >>”. (Sfântul Mare Mucenic Ioan – Noul, Cernăuţi, p. 4; Ep. Melchisedec – Mitr. Grigorie Ţamblac, publicat în  “Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, an II, vol. III, Bucureşti, 1884, p. 61-62).

[66] Viaţa Sfântului Ioan cel Nou..., Editura Tipografia Judeţeană, Cetatea Albă, 1928, p. 4.

[67] Simeon Florea Marian, op. cit., ip. 7.

[68] Idem, pp. 6-7.

[69] Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Manual pentru seminariile teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 244.

[70] Prof. Theodor M. Popescu, Pr. Prof Teodor Bodogae, Prof. George Gh. Stănescu , Istoria Bisericească Universală, vol. II, bucureşti, 1952.

[71] Simeon Florea Marian, op. cit., p. 3.

[72] Moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, la Viena (1914 - 1918), „Almanahul parohiei ortodoxe din Viena, XXIII, 1984.”

[73] Ibidem. Se remarcă de asemenea o tensiune religioasă în sânul Bisericii – stat romane. Pe de o parte este tensiunea politico – religioasă între papalitatea cu prerogative suverane şi afirmarea pentru prima oară în stil combatant – de către Marsilius de Padua (1272 - 1342) şi Jean de Jandun (+1328) în scrierea celebră Defensor Pacis – a nejustificării pretenţiilor papalităţii în imixtiunea interstatală, arătându-se limpede că puterea supremă în stat trebuie înţeleasă ca fiind delegată din voinţa poporului, şi nu a papei – susţinându-se astfel principiul suveranităţii statului laic. Puterea absolută a papei în stat şi peste stat, întemeiată pe aşa - zisa  putere a Sfântului Apostol Petru, se dovedeşte a fi fără nici o bază scripturistică. Iar pe de altă parte, papalitatea începutului de secol al XIV-lea nu-şi găseşte reşedinţa: după moartea papei Benedict al XI-lea  (1307 - 1308), papa Clement al V – lea (1305 - 1314),  fost arhiepiscop de Bordeaux, nu-şi mai face înscăunarea la Roma, cum era firesc, ci la Lyon, după care se stabileşte doi ani la Bordeaux (1305 - 1306), doi ani la Poitiers (1307 - 1308) şi în cele din urmă la Avignon, pe valea Rhonului, unde papalitatea deţinea micul principat Venaissin. Acest fapt a determinat, începând cu 1309 aşa-numita „captivitate babilonică a papilor” la Avignon, care a durat aproape 70 de ani, până la 1377. Denumirea de captivitate babilonică a fost rezultatul acţiunilor instrumentate de regii Franţei, care au făcut ca interesele lor politice să nu fie deranjate de cei şapte papi ţinuţi captivi la Avignon (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit.,pp. 363 - 364). Papa Ioan al XX – lea (1316 - 1334) – contemporan cu Sfântul Ioan cel Nou – n-a părăsit niciodată Avignonul, nici palatul prezidenţial, decât pentru a merge la biserică.

Litigiile continue între clerul secular, preocupat excesiv de apărarea drepturilor parohiale şi ordinele religioase, în special cele cerşetoare, care erau antrenate în îngrijirea sufletelor, la care se adăugau formarea religioasă precară a poporului şi a clerului, precum şi erorile trăite atât de clerul înalt cât şi cel de jos, cel diecezen, şi de cel regular, aduceau biserica apuseană departe de acel simţ al responsabilităţii cerute de sublimul misiunii lor (Ludwig Hertung S. J., Istoria Bisericii, Editura Ars Longa, Bucureşti, 2001, p. 309 ). Să nu uităm că peste numai câţiva ani – în cadrul marii schisme papale (1378 - 1417) întreaga creştinătate apuseană se va vedea exclusă din Biserică de către papa Urban al VI – lea de la Roma (1378 - 1389) şi de rivalul său Clement al VII – lea (1378 - 1394) de la Avignon (Ibidem, p. 365; A se vedea şi Ovidiu Drîmba – Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Vestala, Bucureşti, 1988, p. 44).

Dacă ţinem cont de întrega situaţie politică europeană – în Anglia regele Eduard al III – lea îşi revendică drepturile (ca nepot al regelui Filip al VI – lea, decedat în 1328) asupra coroanei şi întregului regat al Franţei, punând focul la fitilul tragicului „război de 100 de ani” (care în realitate, cu unele intermitente perioade de pace, a avut 114 ani, între 1339 şi 1453 – Ovidiu Drîâmba, op. cit., pp. 46 – 48), iar Italia cunoaşte mai toate formulele politice posibile – de la regimul comunelor libere la monarhie, la guvernarea oligarhică şi la signorie (sistem de guvernare personal şi tiranic – Ibidem, pp. 46 – 48) – ne vom convinge o dată în plus de instabilitatea traiului european în perioada de care ne ocupăm.

Întreaga tensiune politico – religioasă europeană nu împiedică însă strălucirea unor genii literare precum Dante Aligheri (1265 - 1321), Francesco Petrarca (1304 - 1374) sau Meister Eckhart (1260 - 1327) (F. Brainstein, J. F. Pepin – Ghid de cultură generală, Editura orizonturi, Editura Lider, Bucureşti, 1991, pp. 120 - 122), ultimul remarcându – se ca cel mai mare mistic german al Evului Mediu, părintele al „devotio moderna”, condamnat în unele afirmaţii între anii 1327 – 1328 de către papa Ioan al XX – lea (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 364).

Deşi strâmtorat de o parte din cruciaţi, iar pe de alta de Imperiul Asăneştilor – creat între 1185 – 1186 – dezvoltarea spiritual – religioasă a Imperiului Bizantin nu a fost neînsemnată, acum - în acelaşi timp cu pătimirile mucenicului Ioan din Trapezunt – ridicându-se în spaţiul răsăritean marii mistici isihaşti: Sfântul Grigorie Palama (1296 - 1359), Nil Cabasila (+ 1363) şi nepotul său de soră Nicolae Cabasila (+ 1371)- toţi polemişti antilatinişti şi apărători ai bucuriei îndumnezeirii omului prin energiile sau lucrările necreate ale fiinţei dumnezeieşti, fiinţă divină care rămâne în adâncurile ei insondabile, inaccesibilă raţiunii omeneşti (Ibidem, pp. 313 - 317). Ortodoxia se arăta – spune Nichifor Crainic – ca suprema înţelepciune a vieţii ecumenice.

Împrejurările mai sus arătate afectaseră adânc atât conştiinţa ortodoxă a bizantinilor, cât şi sentimentul lor patriotic, sporiseră antagonismul religios şi pe cel politic dintre cele două lumi, dintre Răsărit şi Apus. De aceea, martiriul Sfântului Ioan, este considerat de unii ca fiind efectul tensiunii confesionale şi politice. 

[74] Ion Constantinescu, op. cit., p. 10; Simeon Florea Marian, op. cit., p.8; Al. Lascarov Moldoveanu, op. cit., pp. 29 – 34; Pr. Anton I. Popescu, op. cit., pp. 14 - 15.

[75] Pr. Anton I. Popescu, op. cit., p. 15.

[76] În privinţa perioadei anului 1332, Pr. Anton I. Popescu, op. cit., p.15, menţionează că era mai, iar Al. Lascarov Moldoveanu precizează că era vară.

[77] P.S. Pimen, op. cit., p. 293.

[78] Ep. Melchisedec, op. cit., p.86.

[79] Mitropolit Varlaam, op. cit., p. 452.

[80] Al. Lascarov Moldoveanu, op. cit.,p. 452.

[81] Simeon Florea Marian, op. cit., p.8; Ep. Gherasim Timuş, op. cit., p. 470.

[82] AL. Lascarov-Moldoveanu, op. cit., p. 45.

[83] Acatistier, Ediţia a V-a, I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 539.

[84] P.S. Pimen, op. cit., p. 292.

[85] Vieţile Sfinţilor pe luna iunie, op. cit. p. 40.

[86] Ep. Melchisedec, op. cit., p. 87.

[87] Pr. Prof. Petru Rezuş, op. cit., p. 333.

[88] Mitropolitul Varlaam, op. cit., p. 452.

[89] P.S. Pimen, op. cit., p. 292.

[90] Mitropolitul Varlaam, op. cit., pp. 452 – 453.

[91] Ep. Melchisedec, op. cit., pp. 87 – 88; vezi şi Vieţile Sfinţilor pe luna iunie, pp. 40 – 41.

[92]Vieţile Sfinţilor pe luna iunie, p. 41; de asemenea şi în Viaţa sfântului Ioan cel Nou ale cărui moaşte se află la Suceava şi o parte în biserica grecească din Cetatea Albă, p. 5; şi la Mitropolitul Varlaam, op. cit., p. 453.

[93] P.S. Pimen, op. cit., p. 292.

[94] Mitropolitul Varlaam, op. cit., p. 453.

[95] P.S. Pimen, op. cit., pp. 292 - 293.

[96] Ep. Melchisedec, op. cit., p. 89.

[97] Idem, p.90; Mitropolitul Varlaam, op. cit., p. 453.

[98] Ep. Melchisedec, op. cit., p. 90.

[99] Simeon Florea Marian, op. cit., p.8.

[100] Acatistier, p. 540.

[101] Vieţile sfinţilor pe luna iunie, pp. 41-42; Mitropolitul Varlaam, op. cit., p. 454; Ep. Melchisedec, op. cit., p. 90.

[102] Acatistier, p. 539; Pr. Anton I. Popescu, op. cit., p. 20.

[103] Pr. prof. Petru Rezuş, op. cit., p. 333

[104] Viaţa Sfântului Ioan cel Nou,  ale cărui moaşte se află la Suceava şi o parte în biserica grecească din Cetatea Albă, p.5.

[105] Acatistier, p. 540.

[106] Ep. Melchisedec, op. cit., p. 91.

[107] Viaţa Sfântului Ioan cel Nou,  ale cărui moaşte se află la Suceava şi o parte în biserica grecească din Cetatea Albă, p.5.

[108] Vieţile Sfinţilor pe luna iunie, p. 43.

[109] Acatistier, p. 543.

[110] Pr. Anton I. Popescu, op. cit., p. 25;  Vieţile Sfinţilor pe luna iunie, p. 43; Ep. Melchisedec, op. cit., p. 93.

[111] Acatistier, p. 542;  Mitropolitul Varlaam, op. cit., p. 455; Ep. Melchisedec, op. cit., p. 93.

[112] Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p.22.

[113] Pr. Anton I. Popescu, Sfinţi şi Sfinţenie, Librăria şi tipografia George – Chérchez, Huşi, 1936, p. 42.

[114] Acatistier, p. 543. 

[115] Pr. Anton I. Popescu, op. cit., p. 43.

[116] Ep. Melchisedec, op. cit., p. 94.

[117] Idem, p. 94.

[118] Acatistier, p. 543. 

[119] Mitropolitul Varlaam, op. cit., p. 456; Ep. Melchisedec, op. cit., p. 94;  Vieţile sfinţilor pe luna iunie, p. 44.

[120] Mitropolitul Varlaam, op. cit., p. 456; Ep. Melchisedec, op. cit., pp. 94 – 95;  Vieţile sfinţilor pe luna iunie, p. 44.

[121] Simeon Florea Marian, op. cit., pp.13 – 14.

[122] Ep. Melchisedec, op. cit., p. 95.

[123] Idem, p. 95.

[124] Mitropolitul Varlaam, op. cit., p. 456.

[125] Acatistier, p. 544.

[126]Idem, p. 545.

[127] Mitropolitul Varlaam, op. cit., p. 456.

[128] Acatistier, p. 546.

[129] Vieţile sfinţilor pe luna iunie, p. 45.

[130] P.S. Pimen, op. cit., p. 294.

[131] Simeon Florea Marian, op. cit., p.16 apud. Diacon Vasile Demciuc,  op. cit., p. 17.

[132] Mitropolitul Varlaam, op. cit., p. 457.

[133]I.P.S. Pimen, op. cit., p. 294.

[134] Al. Lascarov Moldoveanu, op. cit., pp. 88-89.

[135] Viaţa Sfântului Ioan cel Nou,  ale cărui moaşte se află la Suceava şi o parte în biserica grecească din Cetatea Albă, pp.6 – 7; I.P.S. Pimen, op. cit., p. 295; Acatistier, p. 547.

[136]Acatistier, p. 548.

[137] Pr. Anton I. Popescu, Viaţa, pătimirile şi minunile Sfântului Mucenic Ioan cel Nou ce s’a zis şi de la Suceava, p. 39.

[138]Pr. Anton I. Popescu, op. cit., p. 39.

[139] Mitropolitul Varlaam, op. cit., p. 458.

[140] Acatistier, pp. 548 - 458.

[141] Simeon Florea Marian, op. cit., p.19.

[142] Diacon Vasile M. Demciuc, Viaţa....., p. 20.

[143] Pr. prof. dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a II-a, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 282; Pr. Prof. Rămureanu, op. cit., p. 143;  Pr. Gherasim Timuş, op. cit., p. 471; Sinaxarul ortodox general – Dicţionar aghiografic, Editura Episcopiei romanului, îngrijită de Ioanichie Bălan, la p. 179, indică  anul 1332 ca dată a trecerii la cele veşnice a Sfântului Ioan. Cf. pr. Prof. Grigore Popescu, op. cit., p. 408; Pr. Anton I. Popescu, Viaţa Sfântului Ioan..., p. 15; Mineiul pe luna iunie, Sibiu, 1854.  

[144] Toate aceste sărbători sunt menţionate în Mineele de lectură de la Târnovo, ale patriarhului Eftimie, aduse în Moldova de la Constantinopol (Studios) de mitropolitul Iosif I Muşat şi de stareţul Dometian, apud. Arhim. Ciprian Zaharia, Iosif I Muşat – întâiul mare ierarh român, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1987, p. 129.

[145] Grigorie Ţamblac, marele cărturar bulgar, a compus pe perioada de care ne ocupăm, o scriere cunoscută în literatura bulgară sub titlul Povestire despre mutarea moaştelor Sfintei Parascheva (Petka) de la Târnovo la Vidin şi de la Vidin în Serbia, copiată apoi cu  adăugiri în Panegiriul Sfintei Parascheva,  de către patriarhul Eftimie, aceast&